Vremea propagandei… Redaţi România românilor!

   

Poporul este astăzi în România invocat din ce în ce mai des. El, poporul, vrea ca televiziunea publică să fie redată românilor, poporul vrea democraţie, poporul doreşte alegeri anticipate… Şi puterea şi opoziţia sunt specialiste în ce doreşte poporul. Pentru unii, el vrea demisia Preşedintelui şi a Guvernului, pentru ceilalţi, acelaşi popor doreşte continuitate şi stabilitate. Mai nou, lozinca preferată, cu variaţii diverse în funcţie de educaţia şi mofturile vorbitorilor, este o reiterare a unui mai vechi element propagandistic: redaţi România românilor! Nu e un slogan extrem de original, el circulând prin spaţii europene şi nu numai, mai ales în vremuri de criză. Nu, însă, originalitatea lui trebuie să ne preocupe acum, ci profunda lui lipsă de coerenţă internă, adâncul său nonsens.

Desigur, atunci când unii şi alţii doresc să redea România românilor, ei înţeleg prin asta predarea la cheie a ţării cătrepopor. Două probleme majore se ridică aici. În primul rând, o înţelegere defectuoasă a democraţiei. În al doilea rând, România aparţine în acelaşi timp şi în aceeaşi măsură românilor, maghiarilor, evreilor şi a tuturor celor care trăiesc în România ca cetăţeni ai ei. A spune astăzi că cine ştie ce politician nu e român, de parcă acesta ar fi păcatul suprem pe care o fiinţă umană l-ar putea comite, e o puerilitate. De ce? Fie şi doar pentru că România, în ceea ce are ea valabil astăzi, este rodul unei elite care, în mare parte, nu are rădăcini româneşti sau educaţie românească.

Protestele de azi din România sunt surprinzătoare prin decenţa lor, prin extraordinara imaginaţie cu care se scandează (cele mai multe dintre scandări trădează un nivel înalt de educaţie) şi prin faptul că se concentrează asupra putreziciunii sistemului politic românesc în general. Evident, s-au alăturat pe parcurs şi pensionari militari cu discurs comunistoid, revoluţionari care-şi doresc indemnizaţia înapoi sau fanii unor echipe de fotbal, şomeri eterni şi anarhişti aproape analfabeţi. Dincolo de toate astea, însă, ar trebui spus mai des că în stradă nu se află poporul. Nu acesta e sensul democraţiei. Într-o democraţie, o ţară cu toate sistemele ei se conduce prin delegarea puterii. A reda ţarapoporului înseamnă mai exact ce?! Un soi de conducere colectivă rotativă?! În fiecare lună, un cetăţean ar trebui să îndeplinească funcţia de Preşedinte şi un altul ar trebui să fie Prim Ministru?! Poate că, prin tragere la sorţi, fiecare dintre noi ar putea fi parlamentar pentru o săptămână?! Sau, şi mai democratic, am putea îndeplini aceste funcţii în ordine alfabetică?! La ce oare se gândesc politicienii ce rostesc acest slogan? Problema lor ar trebui să fie cum anumepoporul poate fi reprezentat. În România astăzi, este pe deplin reprezentat alegătorul mediocru, fără cultură politică, sensibil la mita electorală. De unde ştim asta? Din calitatea scăzută a discursului şi mesajului politic al celor care au fost aleşi. Dacă indivizi ca Gigi Becali sau Elena Băsescu ajung să fie aleşi, înseamnă, pe cale de consecinţă, că electoratul din spatele lor are acelaşi profil. Unde sunt, însă, cei care îi reprezintă pe intelectuali? Unde sunt reprezentanţii celor care astăzi manifestă decent şi inteligent în stradă? Cei care sunt astăzi în stradă au, în primul rând, o problemă de reprezentare. Sistemul electoral actual îi lasă în afara ariei de reprezentare.

Nu putem reda România românilor pentru simplul motiv că românii, poporul, nu sunt o personificare monolitică, substantivul acesta colectiv acoperă indivizi de calităţi dintre cele mai diverse. Nu există românul absolut, căruia să i se poată preda cheile cetăţii. În spatele lui Dan Diaconescu, Gigi Becali, Vadim Tudor se ascunde, de asemenea,poporul. Întrebarea este cum facem să reprezentăm mai bine acea parte a poporului care nu se simte confortabil în prezenţa unor asemenea personaje infrecventabile. Şi, mai mult, ar trebui să fim preocupaţi să creăm sisteme care să împiedice alegerea unor nulităţi în funcţii de reprezentare. Soluţia e una singură: crearea unui sistem electoral care să permită reprezentarea celor care astăzi se simt şi sunt nereprezentaţi. În secunda în care clasa politică ar începe să fie populată de persoane precum Mircea Diaconu, Leonard Orban sau Bogdan Aurescu, atunci ar însemna că scopul a fost atins. În secunda în care, în locul discursurilor ezitante, gângave, propagandistice, am avea parte în viaţa noastră politică şi de mesaje şi idei, problema va fi fost rezolvată.

Şi acum, câteva cuvinte despre ideea de român (alt slogan!). Am pornit, deci, de la redarea României către români. Să discutăm metodic, istoriceşte. Kogălniceanu descindea dintr-o familie genoveză, Caragiale are rădăcini greceşti, făuritorul României Mari provenea dintr-o dinastie străină, Mihail Sebastian este evreu…. Elitele româneşti ale Şcolii Ardelene sunt educate la Viena şi Roma, paşoptiştii au, mai toţi, legături cu spaţiul cultural francez, Marii Clasici sunt, cu excepţia lui Creangă, educaţi în Occident. Toţi cei enumeraţi aici au contribuit decisiv la formarea statului român şi la afirmarea culturii române. Şcoala românească de acum câteva secole nu era capabilă să producă elite de una singură, e o evidenţă. Să revenim în actualitate. Klauss Iohannis nu e român, Raed Arafat nici atât. Şi… ce relevanţă are acest amănunt? Mareşalul Antonescu era român, la fel erau şi Corneliu Zelea Codreanu sau Nicolae Ceauşescu. Dacă vrem, deci, să redăm România cuiva, de ce am reda-o musai românilor? În logica ineptă a acestui slogan, am fi la fel de îndreptăţiţi să redăm ţara evreilor, austriecilor sau francezilor. Simplul fapt, însă, că un politician gândeşte în aceşti termeni, de parcă România ar fi o minge de fotbal care ar putea fi pasată între unii şi alţii, e suficient pentru a ne face să ne gândim că sursa problemelor este, aşa cum am mai spus-o, lipsa de reprezentare.

Ceea ce lipseşte astăzi în relaţia între politicieni şi protestatari nu e dialogul, ci calitatea lui. Politicienii de azi, în marea lor majoritate, nu îşi înţeleg fişa postului. În locul emiterii unor sloganuri sforăitoare, în locul naţionalismelor deşănţate, ceea ce ar trebui făcut este tocmai o reînnoire a discursului politic. Discursurile celor din stradă sunt, multe dintre ele, infinit mai coerente decât cele publice. Or, asta nu mai poate continua. Când o clasă politică este, de departe, inferioară electoratului care protestează , când reprezentantul e cu mult mai slab pregătit decât reprezentatul, atunci conflictul e inevitabil. Gândiţi-vă doar că la o lozincă extrem de inteligentă precum „vă rugăm să ne scuzaţi, nu producem cât furaţi” se răspunde cu apelative din zona marginalului, precum, „vierme”… Distanţa între omul aflat în spatele primei lozinci şi cel din spatele celei de-a doua e atât de mare încât ea nu mai poate fi umplută prin niciun fel dedialog. Dialogul are loc în mod eficient atunci când cei implicaţi în el au capacităţi intelectuale apropiate. Cu tot avansul ştiinţei actuale, nu se poate purta un dialog între un şoarece de laborator şi un delfin.

 

De la Moș Gerilă la Moș Crăciun. Autismul elitei politice românești

În 1948, Crăciunul era interzis de comuniști. Poate că generației tinere, informația aceasta nu spune foarte multe. Pentru nostalgici, e doar un amănunt. Comuniștii construia fabrici și uzine, toată lumea avea servici si apartamente date pe repartiție. În contextul unor asemenea mari realizări, ce mai înseamnă interzicerea Crăciunului? Libertatea… un moft! Morții din închisorile comuniste… mare pagubă! Ăștia, oricum, erau entelectuali, adică o tagmă de oameni de care țara, poporul nu aveau și nu au nici astăzi nevoie. Nu interzicerea în sine, ca act, a lui Moș Crăciun, și înlocuirea lui cu Moș Gerilă este ceea ce ar trebui să surprindă, ci, pur și simplu, faptul că cineva se putea gândi în mod serios la asta. Ceea ce i-a lipsit fundamental comunismului românesc a fost simțul ridicolului. Nu e atât de simplu pe cât pare: pentru a fi dotat cu simțul ridicolului, e nevoie, fie de o solidă educație informală, dobândită în familie sau comunitate, fie de ani buni și mulți de școală serioasă. Câștigul e, însă, evident: odată dobândit, simțul ridicolului îți va șopti întotdeauna că sunt lucruri care se fac și lucruri care nu se fac. Dacă acest simplu, evident adevăr ar fi fost înțeles, multe dintre tragediile deceniilor de comunism românesc ar fi fost evitate. Nu toate, însă, cu siguranță, multe…

Așadar, interzicerea Crăciunului e inadmisibilă pentru că ea trădează un anume tip de autism social, un soi de schizofrenie, boala cea mai severă de care o elită politică a unei națiuni poate suferi. Vremurile s-au schimbat, Crăciunul a redevenit legal, Moș Gerilă e astăzi oale si ulcele, dar, oare, autismul elitei politice româneșsti a dispărut odată cu nefericitul Moș Gerilă?! Păi, să vedem… Zilele acestea se colindă peste tot, se pregătesc sarmale, se sacrifică tradițional porci și alte animale mai mari sau mai mici… Ce face, tot astăzi, elita politică românească? Sau, să o luăm metodic… ce ar trebui să facă?

Păi, in mitologia oricărei națiuni, momentele de sărbătoare (sărbători naționale sau religioase) sunt prilejul potrivit pentru crearea unui sentiment, fie și artificial, de coeziune. În astfel de moment, liderii zilei, fie ei de la putere, fie din opoziție, ar trebui să transmită mesaje coerente, inteligente, pacifiste, orientate în jurul unor valori și simboluri unificatoare. Așa funcționează națiunile de la crearea lor. Așa cum, de Ziua Națională, în jurul simbolurilor naționale (drapel, imn, eroi naționali etc.) se construiește un discurs care încorporează valori la care rezonează întreg corpul social al națiunii, tot astfel, de Crăciun și de Anul Nou, uzanța, dacă nu cumva și elementarul bun-simț, impun elitei politice construirea și transmiterea unui mesaj în care decența, toleranța și ignorarea oricăror disensiuni, trebuie să apară în prim-plan. Acesta e un ritual (de neevitat) al națiunilor moderne. Poate, pentru unii, e semn al ipocriziei, însă, dincolo de asta, ritualurile despre care vorbesc acum sunt parte integrantă din fișa postului oricărui lider, fie el politic sau nu. De Crăciun, de Anul Nou, de Ziua Națională, șeful statului și liderii partidelor politice au obligația de serviciu de a adresa mesaje publice cu un anume conținut. Statul modern are și el formalismele lui, iar dacă dorești să te instalezi în vârful mecanismelor de putere, trebuie să îți asumi toate ritualurile care decurg de aici. Așa cum nu te duci la o recepție oficială în pantaloni scurți, nebărbierit și purtând pe cap un fes multicolor, tot astfel nu îți poți permite să taci sau, și mai rău, să vorbești mult și prost, în momente cu semnificație pentru națiunea pe care vremelnic o administrezi sau pe care dorești să o administrezi in viitor. Dacă nu înțelegi mecanismele formale pe care le impune o funcție importantă în stat, atunci nu ești cu mult diferit de cei care își imaginau că îl pot înlocui prin decret pe Moș Crăciun cu Moș Gerilă.

Or, zilele acestea, cu excepția singulară a mesajului Majestății Sale, Regele Mihai I de România, nu am văzut lideri care să înțeleagă exigențele hainelor de stat pe care le poartă. Mesajele lor fie aruncă săgeți otrăvite în tabăra adversă, fie vorbesc despre realizările proprii, fie (cel mai adesea) eșuează prin stilul lor dezlânat, incoerent, cu erori de sintaxă și nu numai. E ca și cum l-ai auzi pe Moș Crăciun cântând, afon, o manea… E o cumplită inadecvare între ceea ce ar trebui făcut și ceea ce se face. Formalismul a căzut astăzi în desuetudine. Politicienii își tutuiesc interlocutorii, discursurile lor inlocuiesc prestanța și decența cu hăhăiala și miștocăreala ce ni se livrează drept atribute ale popularității.

E vorba, deci, de aceeași absență a simțului ridicolului. Un neo-autism comunistoid. Ceea ce nu înțeleg toate aceste personaje este că genul acesta de a fi popular, de a vorbi pe înțelesul oamenilor (eufemism pentru diverse porcăieli publice) le e totalmente defavorabil și, mai mult decât atât, interzis prin fișa postului. A hohoti zgomotos te poate face popular la tine în bloc, dar total nepotrivit pentru o funcție ca cea de șef de stat. Poate că bătutul cu pumnul în tejghea alături de alegător aduce, în anumite cazuri, voturi, însă alegătorul cu care ai împărțit un păhărel de țuică de prună sau o costiță cu fasole, alături de care ai bârfit sau înjurat ca un birjar, alături de care ai eructat sau flatulat, nu te va respecta ca pe un lider, ci ca pe un tovarăș oarecare de pahar. Odată aleși, oamenii noștri politici resimt imediat lipsa de respect autentic de care se bucură din partea cetățeanului. E, însă, prea târziu.

Modul în care se reacționează în spațiul public în momente cu semnificație națională reprezintă justa măsură a calităților unui om de stat. Or, la noi, cu excepția Casei Regale, nimănui nu-i vin bine hainele de om de stat. Nimeni nu are statura și prestanța necesare. Cu toții bâiguie amețiți câte un Crăciun fericit sau Sărbători fericite, fără a fi capabili să articuleze mesaje cu relevanță națională, trecând în fraza următoare la reafirmarea vechilor animozități, a vechilor dușmănii politice mărunte. Impotența lor verbală, care vine în ciuda atâtor consilieri de imagine care mișună în juru-le, este perfect sinonimă cu obtuzitatea vechiului aparat al Partidului Comunist. Ei nu-l mai înlocuiesc astăzi pe Moș Crăciun cu Moș Gerilă, nu pentru că nu ar avea disponibilitatea interioară de a o face, ci pentru ca nu mai au oportunitatea. Activează într-o țară europeană și, măcar mimetic, trebuie să fie și ei europeni. 

 

Provincialismul românesc. Câte ceva despre proteste şi sublima lor inutilitate

Actuala opoziţie românească, jurnalişti, analişti şi alţi cetăţeni (pe care simpla apariţie pe ecranele televizoarelor pare a-i transforma în formatori de opinie) vorbesc despre pasivitatea românilor (sau românlor, aşa cum articulează actualul preşedinte al ţării) în vreme de criză. Adică, spun ei, de ce nu ieşim în stradă, domnule, de ce nu ne revoltăm, de ce nu organizăm ample mitinguri de protest? Mai nou, şi sindicaliştii, a căror treabă, printre altele, ar fi tocmai să organizeze proteste stradale (paşnice şi democratice, desigur) deplâng aceeaşi, zic ei, apatie generală. Nu am nicio îndoială că, în cazul în care actuala opoziţie ar fi la putere, discursul ar rămâne acelaşi. Ni se oferă exemplele bravilor greci (atât de bravi încât contribuie masiv la paralizarea unei ţări şi aşa în faliment), ni se vorbeşte de spanioli, de britanici, de italieni, de francezi…

Parlamentarul român Mădălin Voicu, de exemplu, mare om de cultură cu ceva probleme de sintaxă şi exprimare, nu pierde nicio ocazie (şi are destule!) în a-şi exprima dezamăgirea profundă faţă de un popor care, zice domnia-sa, în întreaga sa istorie a răbdat cu capul plecat diferite juguri (e aşa de frecventă la noi metafora jugului!). Asta e fibra noastră… suspină din când în când parlamentarul cu aerul că, pogorât de undeva din sferele înalte, e condamnat să trăiască în mijlocul unei naţiuni care nu îl merită. Alţi jurnalişti, cu acelaşi aer de netă superioritate jignită, exclamă când isterico-nevrotic, când ironico-cinic: aşa ne trebuie, domnule. Dacă neamul acesta nu se revoltă, atunci are conducătorii pe care îi merită… Cu atâta obsesivă frecvenţă tema ieşitului în stradă ne agasează astăzi pe diferite canale media, încât aproape nimeni nu se mai oboseşte să înţeleagă că însuşi non-protestul stradal e o atitudine în sine sau că există explicaţii cultuale, istorice, sociale pentru care românii nu se pot comporta nici ca spaniolii, nici ca francezii, nici ca nemţii şi nici măcar ca grecii. Trebuie să amintesc aici că marile momente de transformare a societăţii româneşti moderne, cu excepţia Revoluţiei din 1989, nu au fost urmarea unei voinţe exprimate plenar în stradă, ci au fost consecinţe ale unei voinţe a elitelor (româneşti prin naştere sau doar prin adopţie). Îşi imaginează cineva că ideile paşoptiste, orientarea societăţii româneşti dinspre Orient spre Occident, înfăptuirea României Mari, opţiunea pentru regalitate, relativul progres cultural interbelic, aderarea la  NATO şi UE s-au făcut prin adeziunea masivă a poporului la anumite valori, norme şi conduite? Multe dintre aceste opţiuni au aparţinut în exclusivitate unei elite.

Nu cred să fie vorba, aşadar, aşa cum se sugerează, de un soi de plictis balcanic şi nici de cine ştie ce fibră românească. Lejeritatea cu care unii şi alţii se auto-proclamă experţi în românism, când în realitate nu pot emite nici măcar o singură sentinţă care să fie aplicabilă in corpore propriilor lor vecini de bloc, darămite unei ţări cu 20 de milioane de locuitori, lipsa de simţ al ridicolului şi patetismul de telenovelă latino-americană cu care se proslăveşte ieşitul în stradă, toate acestea sunt dovada unui cras provincialism românesc. Prin ce se manifestă el? Prin decontextualizare, prin incapacitatea de a vedea lucrurile în ansamblul şi evoluţia lor, prin aşezarea la baza oricărui raţionament a premisei că lumea s-a născut astăzi şi că România e un fel de axis mundi la care totul e raportat şi cu care orice poate fi comparat. Apare un cutremur în Japonia, a doua zi ne întrebăm ce va face Bucureştiul în cazul unui cutremur similar?! Specialiştii explică de ce nu se pot compara cele două situaţii, cu toate astea, jurnalista insistă: totuşi, ce ar mai rămâne din Bucureşti după un cutremur de peste 8 grade? Ce ar rămâne din România în cazul unui nou potop ca cel din vremea lui Noe? Sindicatele protestează în Franţa şi colega jurnalistei se întreabă pe un ton de reproş: Dacă francezii au ieşit în stradă pentru atâta lucru, oare de ce românii nu fac la fel? Aproape că nu mai există ştiri externe; tot ce se petrece în această lume trebuie raportat la biata noastră ţărişoară, se fac cele mai bizare şi neverosimile conexiuni şi nu m-aş mira ca într-o bună zi să li se reproşeze românlor că nu sunt samurai şi româncelor că nu sunt gheişe.

                Ieşitul în stradă nu e doar simplu exerciţiu civic, el trebuie motivat de existenţa unor opţiuni reale şi, mai ales, trebuie să existe înrădăcinat undeva într-o memorie colectivă, să fie parte a unei tradiţii democratice. Altfel, aflatul în treabă cu trei pancarte în faţa Guvernului şi cu grătare sau manele la terminarea mitingului, nu e altceva decât o sublimă formă fără fond.  Dacă mâine la primele ore ale dimineţii milioane de români ar mărşălui în faţa Guvernului şi a Preşedinţiei, dacă tot mâine către amiază Guvernul României ar demisiona în bloc, îşi imaginează cineva că spre seară vom fi ieşit din criză, vom fi rezolvat problema corupţiei şi se vor fi creat locuri de muncă? În definitiv, nu există, fie că ne place sau nu s-o admitem, soluţii spectaculoase la ceea ce trăim astăzi. Nu ne aflăm în situaţia celorlalţi europeni pentru simplul motiv că viaţa politică românească e, în integralitatea ei, cu multe clase sub ceea ce are de oferit Occidentul la ora actuală. Se cere, aşadar, de la popor să reacţioneze într-un anumit fel, făcându-se abstracţie de faptul că mecanismele statului român nu sunt ele însele pregătite să facă faţă timpurilor pe care le parcurgem. Există undeva vreun cavaler în armură care, pe un cal alb, e gata să ofere vreun panaceu miraculos? Chiar şi dacă ar exista, specimenul acesta e cel mai periculos dintre toate. La vremea lor, Hitler şi Stalin  au deţinut statutul de cavaleri singuratici ai dreptăţii. Astăzi nu de eroi solitari e vorba, ci de sisteme şi de felul cum ele funcţionează. Există vreun lucru care, în urma protestelor masive în stradă, ar schimba fundamental această ţară sud-est europeană? E, desigur, o întrebare retorică.

                Se mai uită, iarăşi, că tradiţia marşurilor stradale s-a compromis ca idee în România. După ce, în mult prea lungii ani ai comunismului, marşul era travestit în defilări şi parade, după ce, în primii ani ai post-comunismului, marile manifestaţii de stradă s-au soldat cu eşecuri răsunătoare, după ce mulţi lideri sindicali au devenit peste noapte acţionari, politicieni, magnaţi sau inculpaţi, numai un mare naiv ar mai putea spera că în anul de graţie 2011 mari mase populare se vor avânta pe bulevarde cerând… CE? Jos Guvernul, nu ne vindem ţara, la puşcărie cu mafioţii… Faptul că a trecut vremea unor asemenea lozinci ar trebui să fie privit ca un semn de maturitate. Reacţia civică la abuzurile diferitelor guverne trebuie, desigur, exercitată din plin, dar nu neapărat prin marşuri şi proteste violente. În asemenea chestiuni, nu doar numărul protestatarilor e relevant, ci, mai ales, calitatea lor, capacitatea lor de a avea idei mai bune decât cele pe care le critică şi, desigur, opţiunea. În cazul instaurării unei dictaturi precum cea comunistă de dinainte de 1989, revolta stradală ar fi justificată de existenţa unei alternative, a unei opţiuni categoric mai bune. În cazul unei ţări care, însă, în peste douăzeci de ani, a permis alternanţa la putere a tuturor partidelor importante, ce justificare ar avea mişcările stradale? Înainte de a ieşi în stradă asemenea celorlalţi europeni cu care suntem comparaţi, mai avem atâtea lucruri de făcut la nivel individual, mai avem atâtea de reglat în bucătăria noastră internă, aşa că o vreme toate eforturile ar trebui să fie îndreptate în această direcţie.

                Iar cei care ne îndeamnă la proteste în masă ar trebui să devină în primul rând conştienţi că întreaga Europă, dacă nu cumva lumea întreagă, trece prin transformări cărora România nu li se poate sustrage. Închişi în balonul nostru de săpun, antifonat şi schizoid, ne agităm patetic de parcă în jurul nostru nu ar mai exista nimic. Dar, dacă bătăile din aripi ale unui fluture pot declanşa un tsunami în celălalt colţ al planetei, atunci cum îşi poate cineva închipui că Bucureştiul poate rămâne buricul Pământului, centrul de comandă al întregii planete, punctul de referinţă? În locul unei perpetue comparaţii inconsistente între noi şi diverşi alţi locuitori ai planetei, poate că ar fi cazul să realizăm că suntem un angrenaj minor al unei maşinării cu mult mai complicate. Iar pentru asta, nu e nevoie să ieşim în stradă. Trebuie doar să privim cu atenţie peste gard şi dincolo de uliţă.       

 

O săptămână în Goa

Goa, fostă posesiune portugheză timp de mai bine de patru secole (1510 – 1961), este astăzi unul dintre cele mai vizitate locuri din India. Nu e vorba numai de turişti străini, ci şi de indieni care au toate motivele să se simtă turişti în Goa. Şi asta pentru că, într-adevăr, zona e, în multe privinţe, diferită de restul Indiei. Şi nu e vorba doar de peisaje, ci de o întreagă atmosferă, de oameni care se raportează diferit la realitate, de o întreagă cultură urbană care, în multe aspecte, evoluează pe coordonate diferite.

Din Delhi, cea mai fiabilă soluţie de a ajunge în micul stat din vestul subcontinentului indian este un zbor de două ore şi jumătate, oricând de preferat unei călătorii cu trenul de 36 de ore. Preţurile nu sunt deloc rezonabile, dar, odată ajuns acolo, constaţi că serviciile sunt de calitate şi deloc scumpe. Actualmente, se înregistrează un aflux masiv de turişti ruşi, unii dintre ei stabilindu-se chiar în Goa. Clima ajută şi ea. Pe parcursul întregului an, temperaturile nu coboară foarte mult, neputându-se vorbi despre o iarnă în adevăratul sens al cuvântului.

Aterizez pe aeroportul din Panaji (capitala statului) la ora amiezii. E mult mai cald decât în Delhi în perioada aceasta a anului. Aeroportul, micuţ şi cochet în comparaţie cu deja giganticul Indira Gandhi, are un serviciu bine pus la punct de taxiuri pre-plătite. Primul lucru pe care îl remarc e că oamenii cu care intru în contact sunt mai puţin zgomotoşi, mai puţin invazivi. Ei nu reacţionează la sistemul de limbaje non-verbale valabil în Delhi. Limba cea mai folosită este konkani. Cu engleza, însă, te poţi descurca, ca de altfel în majoritatea oraşelor importante din India. Fără ca asta să aibă neapărat legătură cu limba vorbită în Goa, nu te poţi abţine să nu constaţi că tonul vocii este ceva mai temperat. Nu de puţine ori, în Delhi, asculţi oameni pe stradă şi nu realizezi dacă se ceartă, se bucură, comemorează sau sărbătoresc ceva. Cultura zgomotului, atât de deranjantă în capitală, e aici înlocuită de o anume discreţie a localnicilor. Discreţie politicoasă şi inteligentă. Într-o săptămână în Goa am avut mai multe conversaţii interesante decât în toţi cei doi ani petrecuţi în Delhi. Problemele delicate sunt discutate cu calm, ceea ce în Delhi e o raritate. Mândria naţională tâmpă, intolerantă, lipsită de argument, nu e în Goa atât de prezentă. E adevărat, că percepţia mea e posibil să fie afectată şi de timpul scurt petrecut aici. De fiecare dată când stai ceva mai mult într-un loc, imperfecţiunile, ridurile, incongruenţele, ipocriziile ies mai repede la iveală. Este, de altfel, capcana în care cade turistul zilelor noastre, acela care, petrecându-şi vacanţa într-un loc anume, are impresia că a înţeles tot.

Încă din aeroport, aşadar, schimbarea este vizibilă. Nu eşti asaltat de indieni care-şi oferă serviciile, aşa cum se întâmplă, de exemplul, în aeroportul de coşmar din Varanasi. Drumul până în capitala statului (aproximativ 30-40 de minute cu taxiul) e şi el liniştit. Nimeni nu claxonează aiurea pe străzi, traficul e cu mult mai decongestionat decât în Delhi iar peisajele au o nuanţă dominantă de verde curat, sănătos. Palmieri şi case în stil colonial se întind de o parte şi de alta a drumului.

Nu aş sfătui pe nimeni să viziteze Goa înainte de a fi văzut cel puţin alte două-trei destinaţii în India. Asta pentru că, aterizând direct în Goa din Europa, locul pare destul de insalubru şi haotic. După ce ai văzut, însă, Delhi, Agra, Jaipur sau Varanasi eşti capabil să apreciezi cum se cuvine atmosfera relaxată din Panaji. Dacă veniţi în Goa având deja în nări mirosul şi în urechi zgomotul infernal din Delhi sau Varanasi, atunci, de îndată ce ajungeţi, veţi simţi diferenţa.

Există cel puţin două lucruri pe care le-am apreciat încă din prima zi. Atitudinea faţă de consumul de alcool, în primul rând. În capitală, locurile unde se poate bea o bere sunt destul de puţine, iar preţurile, nu de puţine ori, prohibitive. E aici o doză de ipocrizie revoltătoare căci, între standardele morale pe care le invocă indienii din nord şi realitatea de zi cu zi, e o discrepanţă enormă. În Goa, însă, se poate sta liniştit pe o terasă, se poate fuma şi bea fără restricţii… Semi-prohibiţia din Delhi are ca rezultat firesc un număr îngrijorător de indivizi beţi. Am asistat la câteva nunţi aici unde nuntaşii aveau ascunse în maşini sticle de votcă din care consumau repede, la intervale regulate, atenţi ca nimeni să nu îi observe. Rezultatul nu e greu de anticipat. În Goa, însă, lucrurile stau altfel. Apoi, mâncarea mediteraneană, bogată în fructe de mare este, cu siguranţă, mult mai aproape de gusturile culinare ale europenilor.

Cazinourile organizate pe vapoare ce pot fi admirate de la o distanţă rezonabilă, plajele cu şezlonguri, atitudinea relativ relaxată faţă de consumul de droguri uşoare, casele coloniale, palmierii… toate acestea sunt semne că te afli într-o zonă care trăieşte din turism. Nu e vorba de turismul de cinci stele, ci mai degrabă de unul care se adresează tinerilor fără prea multe posibilităţi financiare. Localnicii mai în vârstă vorbesc încă portugheză iar din când în când se văd urmele unei civilizaţii creştine, încă puternică. Mănânc în stradă preparate din carne care sunt gătite în faţa mea şi pot rămâne pe terasa unui restaurant până noaptea târziu, lucru care în Delhi e aproape imposibil. Apoi muzica (deşi, evident, ne aflăm în zona lui de gustibus non est disputandum) are cel puţin o calitate imediat sesizabilă: volumul e unul rezonabil. Per ansamblu, doza de kitsch se păstrează la cote rezonabile.

Dincolo de toate acestea, însă, e interesant de observat în Goa atitudinea faţă de portughezi, foştii colonişti, şi faţă de indieni, pe care unii goani îi numesc noii colonişti. Există două tabere distincte: un grup autointitulat Freedom Fighters care protestează vehement de fiecare dată când se organizează manifestări ce implică, în vreun fel sau altul, elemente culturale portugheze şi o altă categorie care consideră că moştenirea portugheză e, de fapt, cea care asigură astăzi identitatea statului. Două tipuri de discurs, ambele vehemente câteodată, două perspective asupra unui acelaşi fapt istoric. Goa a stat sub dominaţie portugheză mai mult de patru sute de ani, iar ca parte integrantă a Indiei, doar ceva mai mult de cinci decenii… rănile sunt, aşadar, destul de noi. Rămâne de văzut cum se va raporta la toate aceste realităţi generaţia tânără.

Ceea ce reprezintă, oarecum, o pată de culoare e faptul că unii dintre militanţii anti-portughezi au încă paşapoarte portugheze la care, desigur, nu renunţă. Goa e un soi de creuzet în care se poate observa cu destulă acurateţe evoluţia unui anume tip de societate post-colonială. Spre deosebire de majoritatea teritoriilor care aparţin astăzi Indiei (foste colonii britanice), Goa a suferit un proces aparte de colonizare. Britanicii aveau de gestionat un teritoriu imens şi s-au concentrat mai degrabă pe dimensiunea economică, în vreme ce portughezii, stăpânind teritorii infinit mai mici, au acordat o atenţie sporită religiei şi promovării limbii şi culturii. Motiv pentru care astăzi în Goa, semnele civilizaţiei portugheze sunt încă foarte puternice. Întregul peisaj socio-politic e, însă, foarte complicat şi mă tem că va trebui să mă opresc aici cu observaţiile pe această temă. Altfel, riscul major e acela al simplificării. Or, pentru a înţelege întreg tabloul, e nevoie de înţelegerea amănunţită a fiecărui detaliu în parte.

În avion, în drum către Delhi, mă gândesc din nou la cât de puţine ştiu despre India şi, mai ales, la cât de diferită e această ţară. E atât de dificil să găseşti ceva relevant de spus, aplicabil întregului subcontinent şi, mai ales, e atât de greşit să judeci India privind-o dintr-un punct fix. Îmi făgăduiesc să călătoresc ceva mai frecvent către sud.

 

 

Statul la cozi şi mândria de a fi român

De mult prea multă vreme vedem la televiziunile româneşti de ştiri nenumăraţi cetăţeni aşezându-se la diverse cozi pentru a primi cine ştie ce produse. Oameni îmbulzindu-se în curţile bisericilor, cu ocazia vreunei sindrofii anume, călcându-se în picioare pentru nişte pachete care ajung ,de altfel, pentru toată lumea, înjurându-se creştineşte pentru puţină apă sfinţită… imagini deja familiare.  Opoziţia, ca orice opoziţie care se respectă, acuză guvernul de a-i fi adus pe români (aceasta este expresia favorită multora!) la sapă de lemn, alţi analişti ne sugerează că e ceva în neregulă cu fibra noastră naţională, că aşa am fost noi, românii, dintotdeauna. Am dubiile mele… nu văd legătura între bătaia pe moaşte de la Iaşi şi politicile guvernamentale şi am serioase probleme în a-mi imagina că, din timpuri imemoriale, românii au dezvoltat o masochistă plăcere de a sta la cozi.

Institutul Român pentru Evaluare şi Strategie a publicat nu demult rezultatele unui studiu privind îngrijorările româneşti. Găsim aici unele răspunsuri la câteva angoase care bântuie azi societatea românească. După lectura studiului, un set de cifre mi-a atras atenţia pentru că, aparent, dacă îl acceptăm (şi nu văd de ce nu am face-o, cercetarea pare una serioasă), ne găsim în plin paradox. 93% dintre români se declară mândri că sunt români, iar 53 % afirmă că fac parte dintr-un „popor ghinionist”. Desigur, celor 53% le este necunoscut dictonul poetului latin Publius Vergilius Maro (în română, Virgiliu), „Audaces fortuna juvat!” („Norocul ţine cu cei puternici!”). Dincolo de aceasta, însă, a fi mândru că eşti ghinionist este, trebuie să recunoaşteţi, o sentinţa de care, vorba cronicarului, „se sparie gândul”… De unde vine această teză a marelui ghinion naţional? Ea are legătură, în istoria noastră recentă, cu teoria conspiraţiei. Cine a învăţat istorie sub comunism ştie cu certitudine că măreţia şi gloria noastră nu s-au putut realiza pentru simplul motiv că mai mereu am stat în calea marilor imperii care, toate laolaltă sau fiecare în parte, au complotat împotriva noastră. Ia să ne fi născut noi acolo, pe o insulă, ca britanicii, sau măcar având drept unici vecini pe spanioli (ca portughezii!) şi să vezi ce fapte de vitejie am fi înfăptuit!

Livrându-ni-se, zi de zi, ca unică scuză pentru tot soiul de eşecuri marele nostru ghinion, nu e firesc ca, în cele din urmă, 53% dintre români să îşi privească istoria ca pe un soi de loterie, trucată din când în când de marile puteri? Responsabilităţile individuale lipsesc cu desăvârşire atunci când crezi în teoria marelui ghinion. Să analizăm, din nou, datele. Foarte îngrijoraţi, conform sondajului, românii se arată faţă de: 1. Nivelul corupţiei (67%); 2. Sistemul de sănătate (53%); 3. Salarii (51%); 4. Conducerea ţării (47%) etc. Pe ultimul loc în topul îngrijorărilor personale se plasează, surprinzător, situaţia economică personală (27%). Cu alte cuvinte, marile îngrijorări merg înspre zone în care responsabilităţile individuale sunt restrânse, în vreme ce situaţia economică individuală, cea care depinde într-un covârşitor grad de opţiunile personale, gradul de calificare şi alegerile noastre de zi cu zi, nu pare a fi sursa unei îngrijorări majore. Căci, în vreme ce pentru corupţie, sistemul de sănătate şi salariu poţi învinovăţi clasa politică, pentru propria ta stare economică, responsabilităţile nu mai pot fi delegate atât de uşor! E comod să fii îngrijorat de sfere asupra cărora nu deţii controlul direct pentru simplul motiv că acolo vina personală poate să dispară simultan cu apariţia unui acar Păun (Guvernul, Ministrul cutare, Prefectul, Primarul, Poliţia etc.).

Sondajul ne mai spune şi altceva. Nu ceva eminamente nou, dar atât de grav încât mi se pare că trebuie menţionat de câte ori avem prilejul de a o face. Raportarea faţă de Stat. Statul e o entitate paternalistă, omniprezentă şi ubicuă. E un fel de Big Brother care trebuie să fie în toţi şi în toate. Unde individul eşuează, Statul trebuie să vină să-i oblojească rănile, să-l mângâie pe creştet şi să îi ofere alternative. Falimentul individual e de neconceput. Statul e acolo, mereu, pentru a ne arăta calea pe care trebuie să mergem, deciziile pe care trebuie să le luăm…  Studiul ne vorbeşte, în acest sens, şi despre nostalgiile românilor. 58% dintre respondenţi crede că situaţia economică astăzi e mai rea decât înainte de 1989 iar 63% dintre participanţii la sondaj consideră că erau mai fericiţi înainte de 1989. Problema fericirii, mai degrabă una filozofică decât sociologică, e, totuşi, aici, esenţială. Gradul de informaţii, de cunoştinţe la care aveam acces înainte de 1989 era categoric infim comparat cu ceea ce avem astăzi. Aşadar, lipsa informaţiei duce la fericire. Dacă nu ştim  de existenţa unei probleme suntem fericiţi, deşi, evident problema e acolo şi nu va putea fi rezolvată de vreme ce nu suntem conştienţi de existenţa ei.  Există o fericire a ignorantului, un confort al neştiinţei după care se tânjeşte azi copios.

În sinteză, în mod covârşitor (93%) suntem mândri că suntem români, deşi  suntem nefericiţi, nemulţumiţi şi îngrijoraţi de cum arată societatea românească astăzi, nemulţumiţi de direcţia în care evoluăm şi nostalgici după epoca cincinalelor şi a economiei planificate. Care e, deci, sursa mândriei? Ce resorturi o declanşează? Discursul… discursul asupra istoriei noastre, asupra mesianismului românesc, asupra relaţiilor privilegiate cu Dumnezeu, cu Maica Domnului şi cu alţi Apostoli şi Sfinţi, toate acestea sunt generatoare de mândrie naţională. Blocaţi în zona discursului, tapetat la nevoie cu nume sacre precum Decebal, Burebista, Ştefan cel Mare, Vlad Ţepeş, Nicolae Ceauşescu etc., ne găsim raţiunea de a fi mândri. Trecutul nostru, împachetat în hârtie strălucitoare, e sursa cea mai importantă a fandoselilor noastre naţionale. Şi pentru că, prin ambalaj, se mai zăreşte din când în când produsul, ruginit şi murdar, avem nevoie de teoria conspiraţiei şi de cea a marelui ghinion naţional.  De nu erau ei romanii, de nu erau ei turcii, de nu erau ei austro-ungarii, de nu erau ei ruşii, unde am fi ajuns noi! Dacă am fi avut toată planeta pentru noi înşine, să nu ne mai supere nimeni, câte nu am fi reuşit să facem!

Statul la cozi, îmbulzeala pentru a atinge moaşte sau a lua primii apă sfinţită nu sunt, mă tem, consecinţe directe ale unei proaste guvernări în ultimii douăzeci de ani şi nici un soi de blestem din timpuri imemoriale, ci semne ale unei ignoranţe profunde. Nu am fost aşa dintotdeauna şi, evident, nu suntem condamnaţi de cine ştie ce ocultă internaţională să rămânem aşa pe vecie. E un vid temporar de educaţie. El se va umple când nu vom mai fi atât de mândri, când în locul mândriei se va instala pragmatismul, responsabilitatea individuală, luciditatea. Şi când faţă de Stat vom avea nu reacţia adolescentului confuz faţă de un părinte, ci atitudinea unui petent care îşi cere zi de zi drepturile, fără concesii şi fără sentimentalisme. 

 

Traumatizanta poveste a unei ştampile

  Asemenea lui Iona  în stomacul chitului, de multe ori am fost nevoit să intru în contact direct (mult mai direct decât mi-aş fi putut vreodată dori!) cu birocraţia. Birocraţia în formele ei diverse, absurde, suprarealiste… Spre deosebire de mulţi conaţionali, eu unul înţeleg necesitatea birocraţiei, ba, mai mult decât atât, înţeleg şi accept raţiunea ei de a exista. În relaţiile noastre individuale, suntem fiinţe umane mai mult sau mai puţin complexe, dotate cu atitudine şi cu personalitate (după posibilităţi!), în relaţia cu Statul suntem cifre pentru că altfel nu se poate. Pentru că aşa e sănătos să fie… Trebuie să fim cifre, trebuie să ne dorim să fim cifre şi nimic mai mult. Suntem ceea ce codul nostru numeric personal spune că suntem, suntem ceea ce cazierul nostru judiciar spune că suntem, suntem ceea ce paşaportul nostru biometric spune că suntem. Ştiu că există unii care se vor simţi anihilaţi ca indivizi doar la auzul unei asemenea idei. Mai sunt alţii convinşi că un număr cu o succesiune de cifre 6 e, nici mai mult nici mai puţin, decât dovada certă a prezenţei Diavolului în lume. Asta e, dacă mă întrebaţi pe mine, o subestimare grosolană a Răului. Interzicând cifra 6, rezolvăm dintr-o dată, comod, toate problemele omenirii. Eu cred că, dacă aş face parte din stafful de campanie al Diavolului (sau din echipa lui de PR), l-aş sfătui să îşi aleagă orice altă cifră cu excepţia şase-lui şi mai cred că aş fi ascultat, nu de alta, dar, potrivit tuturor reprezentărilor noastre culturale, Diavolul este orice altceva numai prost nu. Nu mai vreau să vorbesc aici despre cei care cred în extratereştri care colonizează Pământul sau în vaste organizaţii mondiale care ne subjugă prin mecanisme birocratice, comunicând telepatic cu noi, prin intermediul televizorului, să zicem.

                Să revenim… Aşadar, nu depersonalizarea excesivă mă înspăimântă în relaţia mea cu sistemele birocratice, ci tocmai dimpotrivă. Problema oricărei birocraţii începe atunci când beneficiarii ei, în loc să fie coduri numerice personale sau caziere juridice, sunt cu mult mai reali decât atât: nepotul cuiva sau vărul altcuiva, de pildă. Problema reală începe când birocratul, în loc să privească hârtiile din faţa sa şi să aşeze sec o rezoluţie, te serveşte cu o cafea, primeşte sau dă telefoane, ţi se plânge de nu ştiu ce criză de lombosciatică ce-l terorizează, îţi vorbeşte despre problemele soţiei abia ajunsă la menopauză, îşi aşază privirea apoasă, exoftalmică, asupra decolteului secretarei etc. Pe mine unul, birocraţii prea umani la serviciu mă panichează teribil.

                Nimic nu îmi creează un disconfort mai mare decât birourile pe care se găsesc aşezate două sau trei telefoane de care depinde rezolvarea problemelor tale. I-aş prefera atunci în spatele ghişeelor pe roboţii lui Asimov, identificându-te după amprente sau tonul vocii. Aş prefera să mă plimb cu aceeaşi hârtie în mână pe la zece birouri diferite, deservite de astfel de roboţi, dacă altfel nu se poate, decât sa stau cu aceeaşi hârtie în mână în faţa unui singur birou, rugându-mă fervent ca omul din faţa mea să nu fi avut o zi proastă.

Problema birocratului român (poate şi a altora, habar nu am!) este că se simte organic ataşat de… ştampilă. Ea nu mai este un obiect necesar, ci sursă de putere, o prelungire a mâinii şi voinţei celui care o posedă, un accesoriu al inspectorului Gadget, care te poate salva sau nu, urmând  reguli întotdeauna diferite, întotdeauna imprevizibile, întotdeauna personalizate. Birocratul care ţine în mână o ştampilă şi o plimbă solemn pe deasupra hârtiei din faţa lui e pentru mine întruchiparea solemnă a Răului… Cu cât ştampila se plimbă mai mult în aer, cu atât eu însumi devin mai agitat, transpir abundent, mă găsesc, deopotrivă , în pragul unei crize de nervi şi de inimă. Sper doar ca intrarea în Rai sau, dimpotrivă, expedierea către Iad să nu se facă pe bază de ştampilă…

                În asemenea momente, când încerc să ghicesc dacă birocratul va aplica sau nu ştampila, nici măcar nu respir, de teamă ca nu cumva o respiraţie mult prea zgomotoasă să influenţeze rezultatul final. Spre nenorocirea mea şi cu incalculabile efecte asupra speranţei mele de viaţă, există birocraţi care şi-au perfecţionat în mod diabolic tehnicile de lucru. Caută ştampila, observă că lipseşte tuşul, acesta nu e de găsit decât în al doilea (dacă ai noroc!) sau al treilea sertar, înmoaie ştampila în tuş… tocmai atunci sună telefonul (da, mamă, ţi-am lăsat sufleul de conopidă în frigider. Te pupă mama dulce de tot! Hai pa!)… se reia procedura, omul plimbă ştampila pe foaie de la nord la sud şi apoi de la est la vest, o apropie milimetric de suprafaţa hârtiei şi, tocmai când mă gândesc că voi auzi, poate, cel mai plăcut sunet al întregii mele existenţe (cât erotism se degajă la atingerea dintre o ştampilă şi o coală de hârtie!), ceva se întâmplă. A… dar dumneavoastră nu aveţi formularul 25 ataşat la dosar… Privesc uşor ameţit din cauza secundelor în care mi-am ţinut respiraţia şi articulez ca un peşte la prima oră de citire: for…mu…la… Omul din faţa mea mă priveşte, cu ochelarii pe nas, cu ştampila încă în aer, şi e clar că mă consideră un tâmpit. Dacă nu ştiu ce e cu formularul 25, ce dracu` mai caut acolo, cum mă pot numi fiinţă umană inteligentă, homo sapiens… Arăt cam ridicol cum stau aşa, asudat, uşor congestionat, întrebându-mă (nu cu voce tare, desigur, nu vreau să-mi trădez ignoranţa) oare despre ce-o fi vorba în celelalte formulare şi dacă mai sunt multe după fatidicul 25. Următorul lucru pe care mi-l amintesc e că mă trezesc în afara biroului , cu hârtia în mână, încă încercând să articulez decent: for-mu-la-rul do-uă-zeci şi cinci…

                De fiecare dată când ajung acasă, după o asemenea experienţă, am vise erotice cu mine devenit un număr fără identitate. Visez o hală unde ştampilele sunt aplicate la intervale regulate, de roboţi industriali. Nu m-ar deranja să fiu nr. 666.666. Un ochi electronic verifică hârtia, o ştampilează sau, dacă am nevoie de formularul 25, imprimă pe hârtie un link de unde acesta poate fi descărcat. Nu mai trebuie să fac exerciţii de yoga, ţinându-mi respiraţia, nu mai trebuie să mă simt un ignorant, să-mi pierd stima de sine tot întrebându-mă dacă impozitele pentru activităţi liberale figurează la sfârşitul formularului 15 sau la începutul formularului 20… Mă rog, să nu divaghez. Înţelegeţi ideea (mă tem că o înţelegeţi chiar foarte bine)! Aşa că, pentru mine un funcţionar uman, care mă tratează oricum altcumva, dar nu ca pe o rotiţă într-un imens mecanism birocratic, este unul dintre cele mai traumatizante coşmaruri. Visez la o societate în care semnul suprem al virilităţii birocratului să nu mai fie ştampila.

                Am avut de câteva ori ocazia să fiu eu însumi purtător de ştampilă. Nu la vot, căci nu mai votez de multă vreme… În asemenea cazuri, atât de marcat de anterioarele experienţe (descrise aici cu lux de amănunte, spre disconfortul onorabilului cititor!), ştampila îmi ardea degetele. Nu ştiam cum să mă debarasez mai repede de ea. Aş fi ştampilat totul dintr-o singură suflare, doar pentru a scăpa de senzaţie.

                Aşadar, iubesc birocraţia în adevăratul ei sens. Un set de proceduri clare şi depersonalizate, un traseu al hârtiilor mereu predictibil, o aneantizare până la dispariţie a voinţei birocratului. Nu mă deranjează să fiu pentru stat doar o succesiune de cifre, nu mă tem că Diavolul îşi va avea reşedinţa permanentă în paşaportul meu biometric, nu plâng cu lacrimi de crocodil la gândul că birocraţia duce la robotizarea individului… Mai mult decât atât, îmi doresc toate astea… 

 

Sufletul colectiv al naţiunilor. Clişee şi prejudecăţi

Trăim într-o lume în care, surprinzător în secolul vitezei şi al internetului, se vorbeşte cu lejeritate nu despre indivizi, aşa cum cred că ar trebui, ci despre colectivităţi. Stereotipii naţionale, clişee identitare de tot felul, idei preconcepute despre cum sunt nemţii, francezii, românii  răsar de te miri unde. E surprinzător că într-o Europă din care au dispărut atâtea frontiere, toate aceste prejudecăţi continuă să existe. Exemplul românesc îmi e cel mai la îndemână, asta neînsemnând că el e singular. Televiziunile de ştiri anunţă frecvent, cu aplomb, că românii cred asta, că românii sunt aşa şi pe dincolo iar ca argument ni se prezintă reportaje în care sunt întrebaţi pe stradă trei, cel mult patru, cetăţeni în legătură cu cine ştie ce problemă. Aceşti trei-patru cetăţeni devin dintr-o dată vox populi. Ridicolul situaţiei e evident, însă nu suficient pentru a ne face să oprim mascarada absurdă a generalizărilor. Pentru mine, e debusolantă întrebarea la care trebuie să răspund de fiecare dată când mă întorc în Europa: şi cum e India? Se consideră cumva că e suficient ca un singur individ să trăiască ceva ani într-o ţară cu peste un miliard de locuitori pentru ca individul în cauză să devină un soi de expert, capabil să vorbească despre o naţiune ca şi cum ar avea în buzunar completa ei radiografie. Realitatea este, însă, că, de fiecare dată când vorbesc sau scriu despre India, nu o fac în calitate de expert… ar fi absurd. Tot ceea ce pot relata e doar o sumă de experienţe personale sau, mai bine zis, un amalgam de experienţe personale şi opţiuni culturale subiective. Aşadar, o mai spun o dată: nu ştiu nimic despre India. Tot ceea ce ştiu cu certitudine este legat de propria mea raportare la ceea ce trăiesc aici zi de zi. În acelaşi timp, evident, nu ştiu nimic despre România sau despre orice altă naţiune a planetei. Ştiu doar câte ceva despre indivizi care, întâmplător, sunt români sau indieni. Cât sunt ei de reprezentativi, habar nu am. Şi nici nu voi avea habar vreodată. La toate astea adaug informaţiile primite din lecturile pe care le am, mai pun ceva din aspiraţiile personale şi încă ceva din ceea ce cred eu că va aduce cu sine viitorul. Atât şi nimic mai mult…

 Iată de ce, atunci când sunt întrebat cum e India, sunt pus în încurcătură. Nu e ca şi cum aş vorbi despre vreme. În plus, apare o altă dificultate majoră aici: de fiecare dată când crezi că ai înţeles ceva despre această democraţie asiatică, o experienţă proprie în India sau pur şi simplu un scandal de proporţii care zguduie societatea indiană te fac să realizezi că nu ai priceput nimic… Şi astfel o iei de la capăt, încercând să găseşti enunţul care să poată fi aplicat acestei ţări sud-asiatice cu peste un miliard de locuitori. De doi ani încerc să îmi dau seama cam cum ar trebui să reacţionez la o asemenea întrebare, cum ar trebui să expediez problema în câteva minute fără să îmi plictisesc interlocutorul, fără a-i jigni pe cei care îmi adresează întrebarea şi fără ca răspunsul meu să fie incoerent şi lipsit de o logică elementară. Adevărul este că nici după doi ani de zile (şi, cu certitudine, nici la sfârşitul celor patru pe care îi am de petrecut aici), sute de pagini citite şi zeci de pagini scrise şi publicate despre India, nu pot formula un enunţ care să nu poată fi invalidat în chiar secunda următoare.

Când mă gândesc la Gandhi şi la non-violenţa hinduşilor îmi vin în minte instantaneu crimele atât de frecvente în Haryana împotriva nou-născuţilor fete sau oribilele crime de onoare (destul de prezente în acelaşi stat), mutilarea şi uciderea adolescenţilor doar pentru că ei fac parte din caste diferite (un celebru caz a avut loc chiar în New Delhi nu cu multă vreme în urmă)… Non-violenţa este o realitatea în India. În acelaşi timp, însă, indianul care te ajută amabil să găseşti nu ştiu ce instituţie, care nu răspunde agresiv chiar dacă este insultat, care priveşte cu o seninătate înţeleaptă, uneori metafizică, către viitor se poate transforma din senin într-un individ capabil să linşeze în plină stradă. De fiecare dată când se produce un accident pe străzile din New Delhi, reacţia şoferului este să fugă de la faţa locului, poate pentru că se teme de lege, dar mai ales pentru că se teme să nu fie linşat. Am asistat de multe ori la asemenea scene, iar actorii lor erau indieni care mai devreme zâmbiseră politicos şi pe care nu i-aş fi crezut în stare  de vreun act violent. După ce şoferul părăseşte locul accidentului, mai întotdeauna se găseşte cineva care să ducă victima la spital sau să îi ofere primul ajutor. Cu siguranţă, acelaşi cineva care, şofer fiind, va fugi el însuşi de la locul accidentului, dacă va fi în situaţia de a-l provoca într-o bună zi.

Familia… una dintre valorile fundamentale ale societăţii indiene… asta îţi va spune orice indian chestionat cu privire la acest subiect. Generaţii întregi stau sub acoperişul aceleiaşi case, tinerii ajutându-i pe cei bătrâni (în India de pensie nu beneficiază decât cei care lucrează pentru stat), ascultându-i orbeşte… De îndată, însă, ce fiul sau fiica ies de sub ascultarea părintească, alegându-şi de unii singuri soţul sau soţia (în India, cele mai multe dintre căsătorii sunt încă aranjate de familii), stând până seara în oraş, consumând alcool sau fumând, aceiaşi părinţi (care mai devreme îşi clamaseră cu mândrie iubirea faţă de familie) se transformă în satrapi. O austeră şi severă relaţie, imposibil de descris şi poate chiar de înţeles, domină aceste familii în care totul merge perfect atâta vreme cât se respectă autoritatea şi tradiţia, oricare ar fi ele. Odată încălcate, chiar şi la modul cel mai inofensiv cu putinţă, consecinţele sunt dintre cele mai grave.

India este o ţară liberă… libertatea de exprimare e garantată nu numai abstract, de legi, ci e un dat. Indienii protestează frecvent, în cele mai multe dintre cazuri poliţia neintervenind. Presa este liberă, apar în ziare pamflete şi caricaturi la adresa personajelor politice la putere, se organizează întruniri publice în care sunt promovate proiecte nesusţinute de putere, se discută deschis despre probleme spinoase precum Tibetul, relaţia cu China, situaţia Kashmirului… În acelaşi timp, însă, unei actriţe (Nikita Tukhral) îi este interzis să mai joace în filme timp de trei ani, acuzată fiind de soţia partenerului ei de platou  că ar avea o relaţie extraconjugală cu acesta. Ambii neagă, însă Asociaţia Producătorilor de Film Karnataka ia această decizie  invocând argumente legate de… moralitate. Până unde merge, deci, libertatea, şi de unde începe intervenţia brutală a sistemelor statului în ceea ce ar trebui să fie o piaţă liberă, guvernată de legi solide şi nu de subiective discursuri despre o moralitate indefinibilă?!

Sensibilitatea societăţii indiene e câteodată excesivă… Tineri care plâng la scene banale din filme care adolescenţilor europeni nu le-ar stârni cine ştie ce emoţii, cinematografe pline de oameni care participă afectiv şi zgomotos la dramele producţiilor Bollywoodiene, discursuri înflăcărate, implicate, angajante, emoţionante… Toate te duc cu gândul la un soi de romantism frumos în felul lui, o anume exacerbare în spaţiul public a unui suflet colectiv sensibil. Apoi, însă, priveşti pe străzile din Delhi cum nevăzătorii încearcă să traverseze strada şi niciun şofer sau motociclist nu opresc pentru a le da şansa de a ajunge pe celălalt trotuar. Mai vezi şi modul în care sunt tratate în public femeile, mai adaugi la asta şi lipsa de grijă faţă de copii (în metrou, frecvent bărbaţii stau pe scaune în vreme ce copiii şi femeile rămân în picioare) şi, din nou, apare senzaţia că nu înţelegi nimic.

Spiritualitatea Indiei… un punct-forte pe care se bazează şi campania turistică de succes Incredible India… Sute de milioane de zei hinduşi (peste 360 de milioane), temple răspândite în fiecare colţ de ţară, brahmani şi guru câteodată mai influenţi decât oamenii politici sau orice alte elite, sadhu respectaţi pentru modul de viaţă şi înţelepciunea lor… Pe de altă parte, doza enormă de manipulare, forţa mediatică şi corupţia din spatele tuturor acestor holy men… Puterea discreţionară pe care o au ei asupra oamenilor de rând şi, mai ales, modul în care o folosesc…

Economia Indiei creşte frecvent, cu ritmuri anuale câteodată incredibile. Din ce în ce mai mulţi oameni de afaceri indieni îşi extind afacerile peste hotare, în Marea Britanie, Europa sau America. Mulţi dintre ei deţin mall-uri impresionante în Singapore şi Malaezia… Unii domină topul Forbes al celor mai bogaţi oameni ai planetei. India are un program nuclear şi unul spaţial… Cu toate acestea, în jur de 800 de milioane de locuitori ai acestei ţări trăiesc cu sub 50 de eurocenţi pe zi. În India se mai moare, încă, literalmente, de foame. Dacă te întorci din sudul capitalei către nord după miezul nopţii, în stânga şi în dreapta străzii vezi zeci de indieni dormind sub cerul liber, direct pe ciment, acoperiţi cu pături murdare, cu mâna sub cap.

Inteligenţa indienilor, recunoscuţi în IT, dar nu numai, este iarăşi o calitate ce, aparent, poate fi adusă în discuţie. În acelaşi timp, însă, sistemul de educaţie (universitar cel puţin) e deficitar, superficial, nu îndeajuns deschis către modernitate. Rata de analfabetism tinde către 40%, ceea ce într-o ţară cu peste un miliard de locuitori, înseamnă enorm în cifre absolute.

Ce poţi înţelege, deci, din această ţară, cum poţi găsi enunţul care să cuprindă toate aceste realităţi, să redea în mintea interlocutorului tău cât de cât o imagine despre ce înseamnă India?! Evident, nu poţi…  Problema este nu a răspunsului în sine, ci a întrebării care, astfel formulată (Cum e India?), trădează un model de gândire care nu mai e compatibil cu secolul în care trăim. Suntem încă tributari ideii că ţările, naţiunile, dacă vreţi, au un suflet colectiv exprimabil şi cuantificabil. De aici naţionalismele, fundamentalismele de tot soiul. Căci, în chiar momentul în care crezi în existenţa acestui suflet colectiv, începi să ierarhizezi. Unii sunt mai buni ca alţii, ceilalţi sunt mai deştepţi sau mai ospitalieri sau mai înalţi sau mai frumoşi sau mai negri sau mai albi sau mai galbeni… Soluţia e la îndemâna fiecăruia dintre noi: în loc să vorbim despre colectivităţi (evrei, musulmani, creştini, indieni, români, francezi ş.a.m.d), ar trebui să începem să discutăm din ce în ce mai des despre indivizi. Ansamblul va rămâne întotdeauna ascuns privirii noastre atâta vreme cât nu vom încerca să înţelegem părţile care îl compun. Este, dacă vreţi, opusul a ceea ce la noi se numeşte a nu vedea pădurea din cauza copacilor. Va trebui, poate, să renunţăm la ideea de a vedea pădurea, concentrându-ne din ce în ce mai des asupra copacilor.

 

Romanul. Pledoarie pentru întoarcerea la epic

Literatura trăieşte, şi nu de ieri de azi, sub zodia amestecului genurilor şi speciilor. Elemente de liric, epic şi dramatic se regăsesc în acelaşi text, iar fenomenul nu e decât, indiscutabil, o binevenită marcă a modernităţii. Mi se pare, totuşi, că în literatura română a ultimelor decenii există o specie literară care plăteşte un preţ destul de mare pe altarul acestui amalgam de genuri şi specii: romanul. Până nu demult, el era o probă a maturităţii scriitoriceşti. Un roman e o arhitectură complexă, cu personaje bine definite, cu ramificaţii de planuri narative, un text ce reclamă stăpânirea perfectă a artei de a acomoda timpul subiectiv şi obiectiv, cu un anume tip de rezistenţă fizică a autorului care trebuie să supravieţuiască vreme îndelungată în preajma propriului text, oferindu-i coerenţă şi amploare. Excepţii există, dar în mai toate cazurile e vorba de texte care se legitimează în primul rând prin numele şi forţa narativă a autorului lor (mă gândesc acum la „Străinul” lui Camus sau „Cronica unei morţi anunţate”, de Gabriel Garcia Marquez). La noi, simplificarea şi liricizarea romanului pare a depăşi  excepţia şi a se instaura ca fenomen. Naraţiunea la persoana I, atât de dragă lui Camil Petrescu, e o soluţie atunci când naratorul însuşi e un personaj de forţă, bine construit interior, căruia nu îi lipseşte complexitatea. Altfel, cu personaje uşor lobotomizate, incapabile de a articula un univers narativ, nu se poate construi decât o litanie cu pretenţie de text literar. Romanul este, oricât am simplifica lucrurile, ceea ce e o epopee pe lângă un sonet sau o simfonie pe lângă un lied. Este, deci, o operă ce reclamă de la autorul ei nu numai arta de a scrie, ci şi arta de a construi. Când nu e vorba direct de o construcţie exterioară, e cel puţin vorba de una interioară, ca la Proust sau Joyce. Cel mai adesea romanul modern îmbină cele două tipuri de construcţii, naratorul făcând salturi frecvente între organele interne ale personajelor sale şi realitatea exterioară lor.

            La noi, însă, sub titulatura de roman se ascunde, nu de puţine ori, (încă de dinainte de `89) un soi de jelanie personală a autorului, un fel de confesiune autistă care nu depăşeşte ca nivel de relevanţă universul strict limitat al biografiei personale. Există, desigur, explicaţii. După ce ani de-a rândul ideologia oficială comunistă a impus scriitorilor un neorealism cu chip de avorton, un realism ştiinţific ce nu era altceva decât un eufemism pentru un anume tip de ideologie, recrudescenţa confesiunilor lirice, a întoarcerii către sine, e mai mult decât explicabilă. E, totuşi, vremea ca trauma să fie depăşită. Noii romancieri români nu mai au memoria culturală a ceea ce s-a întâmplat atunci şi ar trebui, poate, să facă un pas în faţă, recuperând romanul ca arhitectură, în dauna romanului ca jurnal intim. Nu avem încă, la atâta vreme după prăbuşirea formală a comunismului, un roman impunător de genul celui scris de Soljeniţîn („Pavilionul canceroşilor” sau „Arhipelagul Gulag”), nu avem încă utopii sau distopii problematizante („Biserica neagră”, a lui A.E Baconski, e un exemplu oarecum îndepărtat, iar „Cruciada copilor”, a Florinei Ilis, un exemplu oarecum singular) de genul celei imaginate de Coetzee în „Aşteptându-i pe barbari”, nu avem romane istorice solide (cu discutabila excepţie a celor scrise de Sadoveanu), ne lipsesc romanele academice (Lucian Bâgiu a publicat unul la Cartea Românească, „Bestiar. Salată orientală cu universitari închipuiţi”), câmp în care s-a remarcat plenar David Lodge. Aşteptăm, încă, un bildungsroman autentic de genul celui scris de Somerset Maugham („Of Human Bondage”), spre exemplu. Ceea ce, însă, avem cu prisosinţă sunt textele confesive. Ele sunt, desigur, mai mult decât binevenite, cu esenţiala condiţie ca autorul lor să aibă despre ce confesa.

Să mă explic. Spre exemplu, romanul-confesiune al lui Ion Vianu, „Amor intelectualis. Romanul unei educaţii” e foarte bine scris, are substanţă şi are ce să transmită. Deşi el se auto-condamnă la circulaţia într-un spaţiu restrâns, căci cititorului îi trebuie un context cultural pentru a-l descifra, e un text care se salvează de la mediocritate prin calitatea scriiturii. Mai mult decât atât, aş îndrăzni să spun că el ar trebui să facă parte din canon. Asta, desigur, după ce viitoarele ediţii vor înlătura impardonabilele erori de editare (imputabile, probabil, Editurii Polirom) şi agasantele greşeli gramaticale (gen „ochii albaştrii”). Dacă, însă, un personaj de anvergura culturală a lui Ion Vianu poate scrie un astfel de roman e pentru că întâmplările de acolo au doza lor de relevanţă pentru peisajul cultural românesc. Acelaşi lucru se întâmplă cu reuşitul roman al lui Dinu Pillat, „Aşteptând ceasul de apoi” (deşi, din cauza istoriei sale zbuciumate, el e, poate, mult mai sintetic decât ar trebui).

Pe de cealaltă parte, literatura pe care Dan C. Mihăilescu o numeşte „literatura panspermiei” (Ioana Băeţica, Alexandru Vakulovski ş.a) nu e decât, cel mai adesea, o aglomerare de senzaţii nu de puţine ori hardcore, dincolo de care nucleul epic încetează să existe. Personajele sunt puţine şi inconsistente, iar povestea se desfăşoară în registru minor. Din aceeaşi categorie a lipsei de relevanţă a construcţiei romaneşti face parte şi romanul lui Kiki Vasilescu, „Romanul românesc pervers”. Pornit ca o replică sau ca un soi de updatare a Crailor de Curtea-Veche, de teleportare a lor în contemporaneitate, textul eşuează în sexualism ieftin. Dan Sociu cu „Urbancolia”  sa, Dan Lungu cu „În iad toate becurile sunt arse” sunt tot atâtea exemple de cădere a romanului fie spre lirism excesiv, fie spre senzualism irelevant. De ce se întâmplă asta? În primul, rând, cred că ar trebui spus că tendinţa nu e nouă. O regăsim în „Drumul egal al fiecărei zile” (1975) – Gabriela Adameşteanu, „Corpuri de iluminat” (1990) – Stelian Tănase sau „Săpunul lui Leopold Bloom” (1993) – Nora Iuga.

Şi acum, revenind la întrebarea iniţială, de ce face astăzi la noi carieră romanul care suspendă epicul? Se poate afirma că în postcomunism genul acesta de roman e încurajat de condiţiile speciale ale pieţei de carte şi de noile obiceiuri de lectură ale cititorilor români. Un roman de 700 de pagini, cu arhitectură complexă şi un număr mare de personaje, nu poate fi citit în metrou. Cel care citeşte în metrou, tramvai sau autobuz are nevoie de construcţii narative simple, uşor inteligibile, chiar facile. Al doilea motiv mi se pare, însă, a avea mai multă substanţă prin prisma unei discuţii literare. Pentru romane rebreniene (mă refer aici la „Ion” şi „Răscoala”, în special) sau, ca să revenim cu exemplele în zilele noastre, pentru a scrie un text precum „Cruciada copiilor” (Florina Ilis), e nevoie de calităţi literare care nu sunt la îndemâna oricui. În primul rând, astfel de romane reclamă o energie creatoare debordantă şi constantă. Nu e mult mai simplu să îngropi un roman în lirism, să îi limitezi posibilităţile prin reducerea drastică a numărului de personaje, să mizezi pe descriere şi mundan, să scrii texte despre adolescenţi alcoolici, dezabuzaţi sau despre maturi care îşi ordonează existenţa în jurul unor simpliste impulsuri sexuale decât să construieşti personaje cu mecanisme psihologice complicate, decât să vorbeşti despre dramele lumii schizoide în care trăim, decât să imaginezi complexe structuri narative şi interferenţe de planuri?!

Mi se va răspunde, poate, că procedeul pe care îl incriminez aici nu e altceva decât „fluxul conştiinţei”, marcă a modernităţii, folosit cu atâta succes de Joyce, Proust, Virginia Woolf sau Faulkner. Două obiecţii se ridică aici. Acest procedeu literar îl are drept precursor pe Edouard Dujardin, cel care, spre sfârşit de secol XIX, renunţă la relatarea faptelor în ordinea lor cronologică, optând pentru exprimarea lor într-o manieră subiectivă. Aşadar, ca tehnică literară, „fluxul conştiinţei” nu mai este de ceva vreme o noutate. Dacă nu ţinem pasul cu literatura vremurilor noastre, riscăm să avem nevoie (din nou) de încă un proces de sincronizare. Dincolo de noutatea sau vechimea unui concept literar, însă, (căci, în definitiv, folosirea sau nu a unor procedee artistice de ultimă generaţie nu poate constitui singură o judecată de valoare), romanele româneşti la care mă refer, cele infuzate de lirism şi patetism, nu au nimic de a face cu adevăratul „flux al conştiinţei”. Căci, pentru ca fluxul conştiinţei să existe, el are nevoie de o conştiinţă (banal, nu-i aşa?!). Când îţi construieşti personaje de genul celor din romanul lui Kiki Vasilescu („Romanul românesc pervers”), le răpeşti din start capacitatea de a fi profunde.

Se pune acum întrebarea dacă întoarcerea la epic este sau nu o tendinţă contemporană. Cu alte cuvinte, nu cumva literatura română tânără abuzează de lirism şi confesiune tocmai pentru că acesta e astăzi direcţia în care merge marea literatură universală? N-aş zice. Este Kurt Vonnegut excesiv liric? Dar Michel Tournier, V.S Naipaul, Philip Roth,  J.M Coetzee, Salman Rushdie, Ian McEwan, Orhan Pamuk , Hanif Kureishi ş.a? Câte dintre romanele de succes ale ultimilor ani, cele care, nu-i aşa, sunt relevante pentru stabilirea unei tendinţe, excelează în lirism? Nu avem intenţia de a şabloniza discuţia şi nici de a intra în domeniul statisticii. Uşurinţa cu care se scriu astăzi în România romane are de a face, însă, şi cu evacuarea epicului din interiorul textului. Epicul conferă rigoare, viziune, coerenţă internă. Toate sunt calităţi ale unui roman bine scris. Efuziunile patetice, inconsistente, secondate de proasta stăpânire a limbii (căci, liricul, mai mult decât epicul şi dramaticul la un loc, reclamă o însuşire intimă a mecanismelor limbii de care se foloseşte) nu pot genera mai mult decât texte bune de citit pe băncile din parcuri, texte care nu îşi vor găsi locul în istoria literaturii pentru că poartă într-o mult prea mare (nepermis de mare) proporţie amprenta vremii şi a vremurilor.

 

Anna Hazare între Marx şi Gandhi

O derutantă şi complexă poveste (devenită între timp caz) agită spiritele în India zilele acestea. Măcinată de corupţie, clasa politică indiană s-a văzut confruntată cu fenomenul Anna Hazare. Un activist social, fost soldat, ajuns la o vârstă venerabilă (74 de ani), bucurându-se de prezumpţia de incoruptibilitate din partea unor importante mase de nemulţumiţi, Anna Hazare a propus un proiect de lege anticorupţie (Jan Lokpal Bill) extrem de rigid şi antidemocratic. El doreşte instituirea unui board de incoruptibili în fiecare stat indian care să controleze toate masivele sisteme birocratice. Pentru că utopica lui soluţie nu poate trece de Parlament, Hazare hotărăşte să intre în greva foamei (pe 16 august 2011). Decizia lui, precum şi arestarea sa ulterioară în New Delhi sub acuzaţia de a fi încercat să organizeze o manifestaţie neautorizată îi atrage alături suportul popular. Hazare ar fi dorit să îşi înceapă greva foamei într-un parc în Delhi, iar poliţia ar fi autorizat manifestarea numai odată cu anumite măsuri de securitate (restrângerea grevei foamei la doar trei zile şi un număr de manifestanţi nu mai mare de 5 000). Anna Hazare s-a arătat inflexibil faţă de condiţiile formulate de autorităţi, prin urmare a fost arestat. Urmarea? Mii de manifestanţi au ocupat piaţa Ramlila Maidan din Delhi. Între timp, din închisoare, Hazzare îşi continua greva foamei şi trimitea periodic mesaje către public şi televiziuni prin staful său. La momentul redactării acestui text, guvernul indian, autorizat de Parlament, încearcă o negociere cu omul care, mai mult decât oricine altul în istoria recentă a Indiei, e adesea asociat cu Gandhi. Hazare a anunţat deja că va întrerupe greva foamei pe 28 august, la ora 10.00, conform cotidianului „Hindustan Times”.

Acestea sunt faptele. Cel puţin trei întrebări esenţiale se ridică aici. 1. Propunerile lui Hazare sunt sau nu rezonabile într-un stat precum India? 2. În ce măsură miile de manifestanţi care poartă bonete albe inscripţionate „I am Anna” sau „India is Anna” cunosc cu adevărat natura măsurilor propuse de idolul lor? Şi 3. Este într-adevăr această mişcare similară cu ceea ce a declanşat Gandhi?

La prima întrebare se poate răspunde relativ simplu. A învesti o mână de oameni cu puteri discreţionare într-o ţară în care sistemul de justiţie e greoi, e o crimă împotriva democraţiei. Cine îi alege pe incoruptibili? Cine îi controlează? Ce se întâmplă dacă ei înşişi comit abuzuri? Proiectul de lege e vag în toate aceste privinţe. Apoi, ce specializare trebuie să aibă aceşti incoruptibili, de ce resurse trebuie ei să dispună pentru a-şi exercita autoritatea asupra unui sistem birocratic dintr-o ţară cu peste un miliard de locuitori, un sistem puternic de caste şi 23 de limbi oficiale? Toate acestea sunt întrebări la care nu se poate răspunde în cazul în care proiectul anti-corupţie propus de Hazare se va transforma în lege. Acest proiect de lege interpune între sistemele normale ale unei societăţi democratice (Preşedinţie, Guvern, Parlament, partide de opoziţie, justiţie) o supra-structură masivă, ca un soi de ochi vigilent, un omniprezent Big Brother. Un incoruptibil, conform acestui text, poate investiga şi acuza un judecător considerat corupt. În cât timp incoruptibilii vor deveni coruptibili sau vor claca din incompetenţă, nimeni nu poate spune. Cred, însă, că e destul de probabil ca asta să fie doar o problemă de timp. Actul normativ propus de Hazare rezolvă problema printr-o frază care nu conţine niciun fel de garanţii concrete: „Any complaint against any officer of Lokpal shall be investigated and the officer dismissed within two months”.

Mai trebuie menţionat că, odată cu înfiinţarea acestui nou organism anti-corupţie, toate instituţiile cu acelaşi scop vor înceta să existe, fiind încorporate în noua supra-structură. Organismul rezultat este, spune proiectul, independent faţă de Guvern, independent faţă de orice fel de instituţie a statului şi, evident, cu autoritatea de a interveni în fiecare dintre sistemele birocratice statale. Democraţia, însă, funcţionează cu mecanisme care se controlează reciproc, păstrând a anume balanţă a puterii. Cine distruge echilibrul, va distruge odată cu el democraţia însăşi.

Odată cu cea de-a doua întrebare, ne găsim pe teritoriul psihologiei colective. E destul de clar că mulţi dintre suporterii lui Hazare nu citiseră iniţiativa legislativă susţinută de acesta la momentul în care au decis să-l sprijine public. Cei mai mulţi sunt oameni simpli, săraci şi lipsiţi de o educaţie serioasă. Nivelul corupţiei e atât de mare în India încât un om cu discursul şi carisma lui Hazare poate fi cu uşurinţă ridicat la statutul de erou. Ca de atâtea ori în istoria recentă a acestei planete, masele sprijină o idee care li se pare fericită fără a se interesa de detaliile practice ale implementării ei. Numai că, aşa cum se spune, diavolul stă în detalii. Hazare este omul care a organizat o brigadă de tineri cu scopul de a lupta împotriva consumului de alcool. Brigada condusă de el a recurs la violenţe şi chiar tortură împotriva celor care au fost prinşi consumând alcool. Hazare este omul care se declară în sprijinul pedepsei capitale pentru fapte de corupţie.  El este, în acelaşi timp, omul care a luptat în mod real împotriva corupţiei, furnizând date concrete sistemului politic şi judiciar indian. În ochii multora, inclusiv a câtorva televiziuni importante, el este un erou, un idealist… Încă e destul de obscură finanţarea campaniilor sale şi a resurselor umane pe care Anna le deţine şi foloseşte pentru a disemina informaţia în rândul maselor de simpatizanţi. Toate acestea, însă, nu răzbat în stradă, printre miile de manifestanţi cu bonete albe. Pentru ei tot ceea ce contează este că pot sprijini un om care le pune în faţă soluţii radicale, care se pot implementa de mâine.

În ce măsură Hazzare are, aşa cum se prezintă zilele acestea prin presă, un profil gandhian? În primul rând, Gandhi privea către viitor. Hazare priveşte înspre trecut, imaginându-şi că profunda criză morală prin care trece India e generată de renunţarea la vechile tradiţii. Soluţia lui e, deci, întoarcerea la tradiţie. Gandhi era preocupat de problema castelor şi promova o descentralizarea a statului, aducerea deciziei către comunitate. Hazare, aparent, doreşte acelaşi lucru, deşi legea pe care o propune nu face altceva decât să centralizeze puterea.

Satul pe care îl conduce, aplicând propriile sale viziuni în materie de administraţie, Ralegan Siddhi, arată mai degrabă a fi un fel de utopie cu multe influenţe preluate direct din ideologia comunistă. Mulţi îl prezintă ca fiind un model care trebuie extrapolat la nivelul întregii ţări.  Pe propriul său site, fostul soldat al Armatei indiene, Anna Hazare, îşi descrie realizarea: “The changes in the economics brought all the villagers under one roof of unity and people voluntarily contributed in terms of labour and money to build a school, a hostel, a temple and other buildings. Mass marriages, grains bank, dairy, cooperative society, self-help groups for women and youth mandals helped develop the village in all aspects and gave a new face to it”. Că viaţa de zi cu zi a sătenilor s-a schimbat radical, nu poate nega nimeni. Marea problemă este că modelul propus de Hazare este antidemocratic. Activistul social Hazare mizează pe forţa maselor. Oamenii săi de încredere furnizează mesaje mobilizatoare în vreme ce Anna însuşi e mai mult o figură carismatică decât o voce. Strategia funcţionează şi ajută la crearea unei aure de mister în jurul fostului soldat. Deşi, ca modus operandi, greva foamei poate fi considerată o metodă gandhiană de protest, masa folosită ca mijloc de presiune în negocierile cu Guvernul este profund împotriva principiilor lui Gandhi. El avertiza, de altfel: „Democracy is an impossible thing until the power is shared by all, but let not democracy degenerate into mobocracy”.

Ramlila Maidan, locul unde se regăsesc suporterii lui Hazare şi cartierul general al acestuia, s-a transformat brusc într-un soi de punct zero al luptei anti-corupţie, dar, dincolo de imaginile furnizate de televiziuni, presa scrisă vorbeşte de sute de oameni care s-au îmbolnăvit din cauza apei consumate şi a condiţiilor de igienă precare. Suporterii lui Hazare vorbesc de arestări masive operate de poliţia din Delhi în rândul manifestanţilor.

În cele din urmă, fenomenul Anna Hazare se va stinge de la sine. Legea sa, subiect al negocierii la ora actuală, nu va putea schimba mare lucru în materie de corupţie (în cazul în care va fi validată fără modificări), însă poate restrânge multe dintre libertăţile fundamentale de care trebuie să se bucure oricine într-un sistem democratic. Însă, dacă nivelul actual al corupţiei va rămâne neschimbat, nu va trece multă vreme până când un alt Anna Hazare va excita masele cu discursuri anti-sistem. Într-o ţară cu un nivel alarmant de analfabetism (în 2001, 65,38%)si cu sute de milioane de cetăţeni ce trăiesc cu sub 50 de eurocenţi pe zi, clasa politică indiană devine din ce în ce mai prosperă. Cu o populaţie needucată şi, prin urmare, gata de orice excese  şi reacţii emoţionale, India stă de ceva vreme pe un butoi de pulbere.  

 

Despre profesorul de ieri şi de azi

Demult, mileniul trecut, pe când eram elev de şcoală generală şi, mai apoi, de liceu, obişnuiam să mă gândesc la profesorii mei ca la oameni care nu aveau nimic în comun cu lumea din care veneam eu însumi. Printr-o bizară deficienţă de imaginaţie, nu mi i-am putut imagina niciodată în posturi casnice, făcând mâncare în bucătărie, curăţând praful de pe mobilă sau certându-se cu instalatorii şi vecinii. Mai târziu, am realizat că nu eram singurul… foarte mulţi dintre congenerii mei aveau cam aceleaşi sentimente. Erau anii ultimi ai comunismului şi apoi primii ani ai postcomunismului românesc. Astăzi, constat cu oarecare surprindere că există o nostalgie a acelor vremuri în care statutul profesorului era altul, în care şcoala era pentru cei mai mulţi (excepţie făcând copiii de nomenclaturişti şi elitele locale) o instituţie militarizată.

 Înţeleg nostalgiile… m-aş simţi câteodată eu însumi foarte bine ştiindu-mă  intangibil, separat de propriii mei elevi şi studenţi de un halou care să-mi ascundă imperfecţiunile şi să-mi suprime inerentele  slăbiciuni umane. Întrebare e, însă, cât de sănătos este un asemenea climat? Mi se pare important să discutăm despre asta azi pentru că problemele sistemului românesc de învăţământ vin şi de aici. Profesorul tânăr trebuie să se redefinească şi nu ştie cum. Singurele modele pe care le are, singurele modele pe care le avem, sunt acelea ale propriilor noştri profesori, ipostaze pământene ale lui Zeus. Profesorul este încă, din păcate, pentru generaţii întregi de oameni ajunşi acum la maturitate, un depozitar universal de informaţii. Or, astăzi, mi se pare că nu informaţia în sine generează putere, ci capacitatea de a o selecta şi folosi. Informaţia e azi accesibilă oricărui ţânc ce descoperă internetul şi motoarele de căutare. S-a schimbat, deci, din temelii, paradigma societăţii româneşti. Profesorul nu mai e membrul unei caste exclusiviste, el nu mai are aură mitică, e o fiinţă umană pe care o întâlneşti seara în cluburi, care îşi bea cafeaua dimineaţa, care stă la coadă pentru a-şi plăti impozitele ş.a.m.d.

Se spune în zilele noastre frecvent că ceea ce a dispărut în relaţia profesor-elev e respectul. Fac din nou apel la primele mele amintiri despre şcoală. Eram profund convins de două adevăruri universale: a. profesorii mei ştiu absolut totul despre materia pe care o predau şi b. profesorii mei au întotdeauna dreptate. Mi-au trebuit ani de zile ca să înţeleg că ambele premize sunt eminamente false. Aproape până în momentul în care am intrat în clasă pentru prima mea oră (într-o şcoală mică, de ţară, din munţii Apuseni), mi s-a părut că nu pot fi niciodată profesor. Mă cuprindea o panică teribilă de fiecare dată când mă gândeam că predau literatură şi sunt atâtea cărţi pe care nu le-am citit, sunt atâţia autori despre care nu ştiu nimic, sunt atâtea lucruri care ţin de limba română, limba mea natală, pe care nu le stăpânesc suficient de bine. Ani de zile bibliotecile mi s-au părut a fi locuri în care sistematic îmi dovedeam ignoranţa. Rafturile întregi cu cărţi şi autori, sute de mii de pagini pe care nici măcar nu voi avea timp să le răsfoiesc, darămite să le si citesc riguros. De unde venea această fobie? Acum ştiu… ea descindea direct din ideile preconcepute pe care le aveam despre şcoală şi profesorii mei. Aceasta era natura respectului pe care ne plângem că l-am pierdut astăzi. Era teama faţă de un sistem care ni se livra ca fiind unul infailibil.

Îmi aduc perfect aminte de unii dintre profesorii mei, care se aşezau la catedră, deschideau o carte sau un caiet cu notiţe şi îmi vorbeau despre vieţile scriitorilor, despre subiectele romanelor… Nu mi-a trecut niciodată prin minte până atunci să mă întreb la ce anume ar fi fost reduşi mulţi dintre profesorii mei dacă într-o bună zi şi-ar fi uitat cărţile şi caietele acasă. Sau, la ce anume îmi folosea să aflu în şcoală lucruri pe care aş fi putut să le aflu de unul singur. În primul meu an de învăţământ, m-am surprins făcând acelaşi lucru după care, la un moment dat, am realizat că toate cărţile şi notiţele care-mi stăteau în faţă erau în acelaşi timp accesibile şi propriilor mei elevi. Nu făceam, deci, altceva, decât să citesc cu voce tare un text pe care l-ar fi putut citi oricine. Descoperirea m-a făcut să mă întreb la ce mai e bună şcoala şi ce ar trebui să facă un profesor pentru a continua să rămână profesor în epoca internetului. Am înţeles atunci, din spatele catedrei, privindu-mi cei şase-şapte elevi, copii de ţărani treziţi la ora cinci pentru a ajunge la şcoală la opt, cu cizme murdare şi mirosind a fân şi balegă de vacă, că ceea ce se aşteaptă de la mine e un efort de sinteză şi o permanentă încercare de a oferi coerenţă informaţiilor, de a le aşeza într-un anume sistem, de a face conexiuni între ceea ce ştiu. Misiune imposibilă… nici elevii mei, nici părinţii lor, nici eu şi nici sistemul în sine nu eram pregătiţi pentru asta. Mi se cerea să-i pregătesc pe copii pentru examene, nu să îi învăţ să decodeze informaţii, ci doar să le posede mecanic. Teoretic, la nivelul discursului, desigur, nu era aşa. La cercurile pedagogice se vorbea frumos, se prezentau metode revoluţionare de predare, se invocau nume grele ale pedagogiei apusene moderne… Realitatea nu avea, însă, nimic de a face cu discursurile.

Mai târziu am constatat că experienţa din acea şcoală de ţară, undeva în munte, trebuie multiplicată la nesfârşit. Am predat în şcoli bune în care presiunea era mai mare, dar în acelaşi sens. Informaţii, informaţii, informaţii… Marele pericol este că ceea ce se cere e mult mai uşor de făcut decât ceea ce trebuie făcut. E atât de comod să lecturezi cu o voce baritonală din spatele catedrei, să dictezi şi să-ţi asculţi elevii reproducând ceea ce le-a fost dictat încât, chiar animat de cele mai bune intenţii, admit că este foarte posibil să te transformi la un moment dat într-un tonomat de vorbe golite de sens. Cine poate lupta benevol împotriva confortului, a lenei, a blazării?! Este aici, cred şi cauza pentru care nenumăratele reforme din învăţământul românesc au eşuat lamentabil. Ceea ce trebuie schimbat la noi este însăşi fişa postului de profesor. În paralel cu noi metodologii, noi manuale, noi programe, noi cerinţe la examen. Dar cine să facă asta? Majoritatea comunităţii academice româneşti e încă tributară unei anumite idei preconcepute despre ce înseamnă să fii profesor. Apoi, destinatarul educaţiei e şi el profund alterat. Elevii şi studenţii sunt plictisiţi (acesta pare să fie noul mal de siècle). Părinţii au crescut în şcoli în care dascălul era şi gardian, şi procuror, şi judecător. Şcoala era o mini-republică discreţionară. Şi… părinţilor noştri le-a plăcut. Au nostalgia acestei şcoli, au impresia că acesta e secretul, că de aceea ei sunt în multe cazuri mult mai educaţi decât propriii lor copii. Profesorii înşişi visează la reinstaurarea unei Vârste de Aur în care sa fie respectaţi ca pe vremuri. Ceea ce nimeni nu pare să realizeze cu adevărat este gradul în care societatea românească s-a schimbat în ultimii, să zicem, treizeci de ani. E, deci, un cerc vicios. În istorie, din cercurile vicioase se iese de fiecare dată când o elită minoritară decide să schimbe ceva, plătind, evident, un preţ (riscul de a deveni extrem de impopular). Aşa cum societatea românească s-a obişnuit cu un anume tip de şcoală, ea se poate obişnui şi cu altceva. După iniţialele ezitări, rezistenţe şi proteste. Şi după renunţarea la idealizarea învăţământului comunist. Ca în atâtea alte domenii, comunismul a plantat adânc în mintea multora dintre noi o imagine deformată pe care, creduli şi naivi, o luăm drept realitate.

Tot de la comunişti am învăţat să facem totul astăzi şi să aşteptăm rezultatele mâine la prima oră. Iluzii… Poate că dacă am fi început să schimbăm ceva ieri, am fi avut rezultate într-o generaţie-două. Cum ieri nu am făcut nimic şi se pare că şi ziua de astăzi e pierdută, ne rămâne să sperăm că poate începem să ne trezim mâine. Iar dacă ne vom trezi mâine dis-de-dimineaţă, poate că vom avea un sistem de educaţie funcţional în vreo jumătate de secol. Asta dacă, repet, începem să lucrăm de mâine… Ceea ce e cu totul şi cu totul improbabil…

 

Necesara obsesie a occidentalizării

Articol publicat in revista “Viaţa Românească”, nr 7-8/2011

Nu cu mult timp în urmă, într-o discuţie cu studenţii polonezi de la secţia de Limbă Română a Universităţii din Poznań despre europenism, teoria sincronismului, Eugen Lovinescu şi Lucian Boia, mi s-a adresat o întrebare asupra căreia (destul de bizar şi frustrant!) nu mă aplecasem niciodată cu foarte mare atenţie: de unde obsesia românească pentru Occident? Fără să pună la îndoială validitatea argumentelor, înţelegând cu acurateţe contextul românesc, pentru tinerii polonezi, crescuţi în proximitatea unei culturi care nu poate înţelege dihotomiile româneşti, există, totuşi, în mod firesc aş zice, această uimire. În primul rând, mi-a atras atenţia folosirea substantivului obsesie. Apoi, mi-am imaginat cât de bizar vor fi sunând în urechile unor studenţi crescuţi într-o cultură ca cea poloneză toate contorsiunile acestea culturale care definesc de secole peisajul românesc.  În spaţiul culturii române, întotdeauna mi s-a părut că Occidentul e singura opţiune firească, sinonimă progresului, evoluţiei. Sunt convins şi azi că am dreptate. Întrebarea care se pune, însă, e cum am ajuns aici? Cum de paradigma aceasta Orient/Occident e atât de acaparatoare, atâta de… până la urmă obsesivă?! Cum de ea a ajuns atât de relevantă şi, mai ales, de ce se pune problema tranşantă a opţiunii, ceea ce presupune în mod logic că Orientul şi Occidentul nu pot coexista în mod concret?! Ne place să credem că spaţiul românesc ar fi un soi de creuzet în care se armonizează contrariile, dar în mod concret, de fiecare dată când am avut parte de dezbateri reale, ele au fost purtate pe un ton violent, intolerant adesea, instaurându-se domnia lui sau/sau în dauna lui şi/şi. De unde acest sangvinism (cuvântul nu e acreditat de DEX) al dezbaterii?!

 De ce nici în timpul Şcolii Ardelene, nici în paşoptism, nici în interbelic şi nici în postcomunism nu ne-am putut raporta cu calm la două sfere culturale care, indiscutabil, dacă rămânem doar pe tărâmul culturii, sunt (ambele) fecunde? De ce, prin urmare, am văzut noi mai mereu aici o dihotomie tranşantă? Ce mecanism a generat tensiuni într-o sferă în care polemica ar fi trebuit să se poarte civilizat, cu forţa argumentului? Cum de s-a ajuns la bizarerii de genul purismului  Şcolii Ardelene, a excentricităţilor vestimentare ale europeniştilor paşoptişti, a violenţei de limbaj din interbelic, a diabolizării Occidentului de către comunişti?! În lumina tuturor acestor interogaţii, am încercat să-mi amintesc eu însumi de tonul pe care îl folosesc de fiecare dată când vorbesc despre Orient şi Occident şi am descoperit cu surprindere că a fost întotdeauna la fel de angajat, la fel de lipsit de o necesară neutralitate. Or, pe tărâmul culturii, ar trebui teoretic să avem detaşarea de a vorbi deopotrivă despre Nichifor Crainic şi ale sale Puncte cardinale în haos sau despre Lovinescu şi sincronismul său cu aceeaşi lipsă de subiectivism.

Răspunsul mi se pare a fi unul singur. La noi, Orientul şi Occidentul nu sunt simple sfere culturale care-şi confruntă viziunile artistice şi despre lume, care intră deci în dialog generând doar tensiuni culturale… La noi, a opta între Occident şi Orient presupune o angajare totală a unei întregi societăţi, presupune un tip de atitudine care nu se rezumă doar la actul de cultură, ci e prezent în aproape fiecare gest cu semnificaţie al vieţii noastre cotidiene. Cu alte cuvinte, elita românească a încărcat Orientul şi Occidentul de semnificaţii pe care aceste lexeme nu le au în altă parte. Aşadar, există o percepţie românească a Occidentului şi Orientului, cu puţine puncte de tangenţă cu ceea ce se întâmplă în jurul nostru. Orientul şi Occidentul în accepţiunea publică românească nu au mai nimic de a face cu viziunea unui Spengler, de exemplu.

Eliade, într-o extrem de interesantă pledoarie pentru Eurasia afirma: cultura română constituie un fel de punte între Occident şi Bizanţ, între Occident şi lumea slavă, lumea orientală şi lumea mediteraneană. Puntea, însă, mi se pare a fi o metaforă nepotrivită de vreme ce ea mai degrabă înlesneşte trecerea de pe un mal pe altul fără a face opţiuni, fără a avea o libertate decizională proprie, fără a fi entitate vie, fără a cauza tensiuni între cele două maluri. Or, spaţiul cultural românesc nu s-a mărginit doar la a înlesni trecerea valorilor culturale dinspre Orient spre Occident şi în sens invers, ci mai degrabă a încercat el însuşi să se poziţioneze pe unul dintre maluri, printr-o ruptură uneori violentă faţă de celălalt. Prin urmare, nu puntea ar fi, în opinia mea, metafora potrivită, ci brodul despre care vorbeşte Blaga în romanul său autobiografic Luntrea lui Caron. Brodul, cuvânt de etimologie slavă folosit regional, este un soi de pod plutitor care merge de la un mal către celălalt, traversând oameni şi bunuri, în voia curentului şi a valurilor, când pe malul stâng, când pe malul drept, niciodată aflându-se în acelaşi timp pe ambele maluri. Pentru a trece dincolo de enunţuri e nevoie de un recurs sintetic la istorie.

Şcoala Ardeleană, afirmând latinitatea limbii române şi militând pentru unirea cu Biserica Romano – Catolică, face prima opţiune de substanţă pentru Occident în dauna Orientului. Însă, ceea ce e demn de remarcat, pentru că ne aflăm în faţa unei constante, e că Şcoala Ardeleană nu face o opţiune culturală, ci una politică. Elita Şcolii Ardelene este educată în Occident, la colegiul De Propaganda Fide din Roma şi în universităţile vieneze. Mulţi îşi vor fi imaginat că a ţine de Biserica Romei şi a demonstra fără putinţă de tăgadă caracterul latin al limbii e sinonim cu a dobândi drepturi egale cu ale celorlalte trei naţiuni din Transilvania secolului XVIII. Leopold al II-lea şi Dieta transilvană aveau, însă, viziuni şi sensibilităţi diferite. În Moldova şi Ţara Românească, Orientul are în secolul XVIII alte accepţiuni. Regăsim, totuşi, aceeaşi constantă: dimensiunea culturală e anexată celei politice. Opţiunea lui Dimitrie Cantemir pentru alianţa cu ruşii, bătălia de la Stănileşti din 1711 şi, în Ţara Românească, decapitarea lui Constantin Brâncoveanu în 1714 sunt considerate momentele de debut ale epocii fanariote. În imaginarul nostru, Orientul e suprapus domniilor fanariote, despre care ponciful ne spune că sunt în integralitate negative. Iată, deci, o nouă devalorizare a Orientului. În câmpul culturii, influenţa grecească şi turcească în vestimentaţie, în literatură şi în muzică începuseră cu mult înainte de perioada fanariotă. O ştim, însă, de la Lucian Boia şi nu numai de la el… istoria şi modul în care ea se înregistrează pe retina memoriei colective sunt lucruri diferite. La 1821, Revoluţia lui Tudor Vladimirescu reinstaurează domniile pământene (adevărul istoric e cu mult mai complicat). Simbolic, deci, un român autentic, ne smulge din tentaculele hidrei Orientului. Că marii corupţi ai Fanarului sunt înlocuiţi de corupţi autohtoni e considerat un detaliu. Iată, deci, că până la paşoptişti, adică până în secolul XIX, Orientul şi Occidentul au aproape în exclusivitate valenţe politice. Mai mult decât atât, viziunea e profund maniheică: Orientul e decadenţă, regres, în vreme ce Occidentul are alura spaţiului civilizat, progresist.

Odată cu paşoptiştii, discuţia îşi asociază şi ceva componente culturale, insuficiente în raport cu cele politice, încă majoritare. Prefacerea vieţii româneşti din secolul XIX este profundă. Aproape peste noapte, aşa cum remarcă istoricul Neagu Djuvara, moravuri şi instituţii se întorc cu faţa către Occident. De ce? Este aceasta o opţiune culturală a elitei româneşti? Este ea legitimată exclusiv sau preponderent estetic? Nicidecum. E una ideologică. Suntem în secolul naţiunilor şi, pragmatic vorbind, crescuţi de prea multă vreme în umbra Imperiului Otoman, e vremea eliberării. E, de altfel, şi perioada apariţiei unui curent pe care l-am putea numi europocentrism românesc. Din paşoptism şi până în zilele noastre, în discursul nostru public, în imaginarul nostru cultural, Europa este sinonimă Occidentului.

Pentru o vreme pare că, vorba sintagmei pe care Suetoniu i-o atribuie lui Caesar, alea iacta est… Cum-necum, elita românească paşoptistă se şcoleşte în special în Franţa, elita junimistă are o puternică înclinaţie germanofilă iar statul român se construieşte prin invitarea unui rege dintr-o dinastie occidentală (în aprilie 1866). Literatura noastră îşi manifestă apetenţa pentru spaţiul cultural francez, se imită masiv, se vorbeşte de influenţa modelatoare a culturii franceze… pare, deci, că Orientul e de domeniul… tristei amintiri, să zicem. O opţiune tranşantă, aparent fără întoarcere. Cu toate acestea, interbelicul românesc reaprinde disputa Orient – Occident. De ce? Aceasta mi se pare a fi întrebarea importantă. De ce experienţa trecutului nu fusese suficientă pentru a continua drumul către Occident? Răspunsul poate fi relativ uşor formulat. Paşoptiştii şi înaintaşii lor într-ale occidentalizării româneşti uitaseră un amănunt. Aparent nesemnificativ. Există totuşi în chiar fibra interioară a culturii române o dimensiune profund orientală, care nu poate fi înlăturată şi care nu se simte deloc bine în interiorul paradigmei occidentale: Ortodoxia. În graba firească de a moderniza statul român, de a-l elibera de sub axiologia orientală, această inadecvare fusese trecută cu vederea. Cum, însă, în materie de identitate naţională, toate problemele nerezolvate la timp irump şi generează implozii, occidentalizarea României, atât de sigură, de ireversibilă la un moment dat, a fost din nou pusă sub semnul întrebării. Aşa a fost posibilă virulenţa polemicilor interbelice. Aşa au fost posibile discursurile poporaniştilor, sămănătoriştilor şi gândiriştilor.

 Comunismul românesc a contribuit şi el la revigorarea imaginii Occidentului. Diabolizându-l la modul absolut, asociindu-i etichete ridicole, comuniştii au obţinut efectul invers. Aşa se face că postcomunismul românesc începe sub zodia re-occidentalizării. Nici acum nu avem de a face, de fapt, cu o opţiune reală. Suntem în interiorul aceleiaşi paradigme căreia nu ne putem sustrage nu dintr-o cine ştie ce apetenţă culturală, ci din lipsa de alternative reale, căci dacă nu ne îndreptăm spre Occident, atunci încotro?  

Am redus, din raţiuni evidente, secole întregi de ezitare a brodului  între un mal şi celălalt, la doar câteva paragrafe. Sunt, cred, suficiente pentru a da răspuns întrebării iniţiale: de unde obsesia pentru Occident, încrâncenarea?! Simplu: la români, paradigma Occident – Orient n-a fost o problemă eminamente culturală, cu mize exclusiv în zona gândirii abstracte şi a esteticii. Opţiunea pentru Occident a fost şi este pentru noi o problemă de supravieţuire, de axiologie vitală, de aspiraţie către normalitate.

 

Jurnal polonez

  iunie 2011

Polonia… țara la care de câțiva ani privim cu un soi de admirație pe care în primii ani de după 1989 o încercam față de Ungaria. Aproape că nu există talk-show politic în care să nu se invoce modelul polonez. Nimic rău în asta… doar că în afară de a invoca nu prea facem nimic. În plus, compararea a orice cu orice trădează o superficialitate şi o ignoranţă deranjante. E exasperant cum media românească foloseşte orice dezastru ce se petrece în cine ştie ce zonă de pe glob pentru a face paralele dintre cele mai fanteziste (a se vedea recentul caz al cutremurului din Japonia). E totuși interesant cum preferințele în materie de modele se deplasează ușor-ușor către centrul Europei. Fie și numai acesta e un semn că realităţile, oamenii şi aspiraţiile se schimbă în România. N-aș putea spune că Polonia îmi este complet străină, cu toate acestea nu împărtăşesc deloc ideile celor care privesc spre Varşovia ca spre un spaţiu modelator. Sunt prea multe diferenţe. Diferenţe de atitudine, istorice, sociale… Însă pentru mine diferenţa esenţială ţine de modul în care noi şi polonezii ştim să rezistăm. Pe de o parte avem încăpăţânarea poloneză, inflexibilă, pe alocuri rigidă, dar extrem de greu de învins, pe de altă parte acomodarea românească, sufletul nostru făcut când din trestie, când din plastilină. Ei au dispărut pentru o vreme de pe harta lumii, noi am rămas acolo când logica istoriei spunea că trebuie să dispărem… Însă e greu de cuantificat cu exactitate preţul plătit de fiecare dintre cele două naţiuni pentru prezervarea modului lor de a rezista…  

Aterizez pe Aeroportul din Varșovia către amiază. Gradele din termometru nu sunt prea multe, dar e plăcut. Iau trenul din Varșovia către Poznań. Nu am realizat niciodată până acum de ce orașul acesta relativ mare, situat în Wielkopolska (nord-vestul Poloniei) mă întâmpină de fiecare dată cu un soi de familiaritate ușor bizară. Mă simt aici mai confortabil decât în multe alte spații față de care România ar trebui să aibă în mod tradițional o anume afinitate culturală. Realizez acum că Poznań seamănă izbitor cu orașele din Transilvania. Are ceva din somptuozitatea burgheză a Brașovului și urbanitatea zgomotoasă a Clujului. Arhitectura încurajează și ea o asemenea comparație. Piața veche a orașului polonez îmi aduce aminte de centrul vechi al Oradei, așa cum arăta el acum câțiva ani, când l-am vizitat ultima oară. N-aș vrea să merg mai departe cu această comparație, nu de alta dar, așa cum spuneam, zilele acestea Polonia este invocată ca model de multe ori excesiv și arbitrar. N-aș vrea să pic în aceeași capcană. Comparaţiile noastre strict afective, personale, nu ar trebui extrapolate la un nivel la care nu se mai susţin.

La Universitate particip la o conferință dedicată interbelicului românesc și în special lui Emil Cioran, de la a cărui naștere se împlinesc 100 de ani. În cele două zile de conferință îi ascult pe studenții polonezi vorbind într-o română fluentă, pe alocuri cu mult peste ceea ce aud de ceva vreme vorbindu-se în țară, despre Cioran, Mihail Sebastian, Nicolae Steinhardt, Lucian Blaga și alții. Discursurile, dincolo de aspectul lor strict lingvistic, sunt consistente. […]* De câțiva ani buni, România, ca de altfel multe alte țări, a încetat să mai fie reprezentată (dacă o fi fost vreodată!) de oficiali, ci se reprezintă într-un fel singură, la nivel individual, prin fiecare cetățean al ei care intră în contact cu lumea de dincolo de graniță. Poate fi, într-un fel, dezavantajos… Se presupune că reprezentanții oficiali ai unui stat sunt oricum ceva mai educați decât media celor care-i trec granița. O fi sau n-o fi așa… e greu de spus, dar cert e că mă bucură orice context în care pot constata cum legăturile individuale, vii, se substituie masivelor legături formale, birocratice, anchilozate și iremediabil șablonizate. Când vom avea posibilitatea de a ne întâlni faţă în faţă, de a discuta la aceeaşi masă, multe dintre idiosincraziile, prejudecăţile, clişeele pe care le avem unii cu privire de alţii vor dispărea sau cel puţin vor fi înlocuite. Într-o lume utopică sunt convins că primele care ar trebui să dispară ar fi instituţiile de reprezentare colectivă. Indivizii se reprezintă singuri prin ceea ce sunt, prin ceea ce fac secundă de secundă. Nu avem nevoie de nimeni pentru a ne spune cum trebuie să gândim unii despre alţii. În 1932, Einstein avea deja viziunea unei astfel de lumi. Păcat, însă, că există astăzi pe glob prea mulţi patrioţi pentru a mai putea spera că visul lui Einstein poate deveni curând realitate. El spunea: până când armata şi educaţia agresiv-patriotică nu vor fi abolite, nu putem spera la progres.

Discut adesea cu prietenii mei polonezi și nu de puține ori vorbim inevitabil despre comunism și despre ce s-a întâmplat odată cu prăbușirea lui, despre reformele poloneze atât de lăudate la Bucureşti. Cred că diferenţa esenţială între noi nu ţine decât în mică măsură de modul în care ne-am gestionat postcomunismul. Totul începe cu mulţi ani în urmă, poate cu secole în urmă, cine mai ştie exact?! Comunismul nostru a fost aşa cum a fost pentru că noi am fost cel care l-am tolerat şi am contribuit din plin la abjecta lui monstruozitate. Lipsa de educaţie a unei populaţii profund rurale şi analfabete (înainte de 1940) nu ne-a lăsat prea multe şanse. Nu spun că el, comunismul, era ceva care putea fi evitat. Însă, nu trebuie să uităm niciodată că la români comunismul a avut specificul lui. Polonezii au resimţit momentul 1989 ca pe o schimbare pe când în Carpaţi el a fost o ruptură. O violentă secţionare a unui cordon ombilical ce ne-a lăsat debusolaţi, plutind în ceva care nu semăna deloc cu vâscosul lichid amniotic în care ne bălăciserăm vreme de câteva decenii. Balonul de săpun a plesnit şi noi ne-am trezit în afara lui complet nepregătiţi. De aceea în postcomunism românii au avut tendinţa de a recrea spaţiul atât de familiar de dinainte de 1989. Peste noapte, pur şi simplu lumea a încetat să existe în formele pe care le ştiam şi la care ne adaptaserăm în marea noastră majoritate. Urmarea a fost că nu am ştiut ce să facem în noua lume, nu mai aveam memoria normalităţii, eram puternic amputaţi, schilodiţi. Aerul prea tare al normalităţii, nerespirat de atâta vreme, ne-a produs acute şi intense dureri de cap. De aici, traseele diferite pe care le-au urmat cele două ţări după 1989. La noi, cu un proletariat gregar, cu pseudo-elite educate în spiritul descurcăroşeniei şi lipsei de coloană vertebrală, cu o populaţie rurală sărăcită şi animalizată, cu o generaţie tânără needucată şi conformistă nu se puteau face mai multe lucruri decât s-au făcut. Au fost excepţii, dar masa critică are forţa ei, o forţă care până la urmă face legea.

E, apoi, o altă diferenţă pe care tindem câteodată să o ignorăm: diferenţa dintre un spaţiu ortodox în care Biserica autocefală e parte a statului şi un spaţiu catolic, unde Suveranul Pontif excede prin autoritate orice ierarhie statală, naţională. În cazul concret al supravieţuirii în comunism şi după el, acest amănunt a făcut diferenţa. El poate fi, totuşi, un bumerang[…]*

  Vin în Polonia cel puţin odată pe an încă din 2005 şi de fiecare dată constat că fără cunoştinţe de limbă polonă sau prieteni polonezi aş avea reale dificultăţi în a mă descurca. Nu numai că pe stradă, în magazine sau în tramvaie limba engleză nu te ajută la nimic, dar vorbirea ei creează în interlocutorii polonezi un soi de panică inexplicabilă. Îmi amintesc că anul trecut  am întrebat într-un bar dacă se poate fuma. O tânără poloneză m-a ascultat câteva secunde după care, la auzul sunetelor atât de puţin familiare pe care le emiteam, s-a retras speriată, a dispărut în spatele tejghelei fără a-mi fi dat vreun răspuns. Cu ceva ani în urmă mă întorceam de la cumpărături când am constatat că nu mai am bilete de tramvai. Cum nu era niciun biletomat prin zonă, a trebuit să încerc să cumpăr bilete de la un chioşc din staţie. Aveam cu mine un bilet folosit pe care l-am folosit ca model. Mă gândeam că dacă nu mă voi înţelege cu vânzătoarea în engleză, măcar vom putea comunica… non-verbal. Nicio şansă… Nici nu am început bine să vorbesc şi să flutur biletul prin faţa bătrânei când aceasta mi-a spus ceva în polonă şi mi-a trântit geamul în nas. A trebuit să merg pe jos două staţii de tramvai. Era iarna… O iarnă poloneză aspră. Cu câteva zile în urmă mă întorceam de la jogging când o adolescentă mă întreabă în polonă dacă ştiu unde este lacul Malta. De acolo veneam, deci am început să îi explic în engleză. Adolescenta s-a depărtat de mine brusc, s-a înroşit la faţă şi fără să mă mai asculte a rostit un thank you palid. Deşi ar fi trebuit să fiu obişnuit până acum, şi astăzi mă surprind astfel de reacţii. E un paradox pe care nu îl înţeleg. Studenţii polonezi pe care îi cunosc sunt în covârşitoarea lor majoritate poligloţi. Probabil că încă nu a trecut suficient timp din 1989 pentru ca ei să devină şi majoritari. Din câte mi-am dat seama, polonezii, ca şi românii, de altfel, nu sunt tocmai globe trotteri. De aici ar putea veni reticenţele în faţa unui individ care nu-ţi vorbeşte limba şi care vine dintr-un spaţiu despre care nu ai prea multe referinţe subiective. Oricine a călătorit suficient pentru a realiza ce mult înseamnă să găseşti într-o ţară pe care nu o cunoşti pe cineva care să îţi ofere informaţii va deveni categoric binevoitor faţă de străini. În comunism se circula greu, chiar dacă evident Polonia nu a trăit în izolarea pe care a experimentat-o România în decenii de ceauşism.

În Poznań se desfăşoară un festival de film românesc. Pelicule de foarte bună calitate. Cele mai multe dintre ele sunt semnificative pentru noul val de regizori şi actori români. Trăiesc o aproape revelaţie culturală. Eram de ceva vreme convins că în materie de comedie teatrul şi cinema-ul românesc sunt depăşite. Aceleaşi gaguri ca acum câteva decenii, aceleaşi obositoare qui pro quo-uri care poate că amuză la Molière, dar dezamăgesc prin lipsa lor de prospeţime în secolul XXI. „Nuntă în Basarabia” şi „Morgen”, însă, îmi demonstrează că greşesc. Sunt încă resurse de umor ce respiră modernitate prin toţi porii. Mi-ar plăcea să le regăsesc şi în literatură, acolo unde de departe Cărtărescu mi se pare a fi inovator (nu numai în materie de umor şi ironie).

Părăsesc Polonia (şi, în acelaşi timp, Europa continentală) la sfârşit de iunie. Mă îndrept către Marea Britanie şi Republica Irlanda.

*Rigorile redactării unui jurnal presupun afirmaţii incomode despre oameni şi locuri. Pentru protejarea diferitelor sensibilităţi, anumite pasaje din jurnal lipsesc.

 

Coşmarul românesc: Vlad Ţepeş şi ţeapa lui

Cum nu vii tu, Ţepeş doamne… e poate invocaţia pe care am auzit-o cel mai adesea în ultimele decenii de la căderea formală a comunismului românesc. Mai mereu când de pe ecranele televizoarelor unii şi alţii ne vorbesc despre corupţii lor (căci, indiferent cine vorbeşte, corupţii sunt întotdeauna ai celorlalţi) se strecoară în discuţie şi regretul că noi, românii de azi, nu mai trăim în vremea lui Vlad Ţepeş când, nu-i aşa, puteai lăsa o pungă cu galbeni pe uliţă şi nimeni nu se atingea de ea. Poate că nici cel care lăsase punga nu mai avea tupeul de a o revendica mai apoi, din teama ca nu cumva să atârne fără prea multă judecată într-o ţeapă.

Ţeapa însăşi devine la noi astăzi simbolul justiţiei absolute, al unei dreptăţi  în regim de urgenţă. Amuzant e că mulţi dintre cei care îl invocă fie pe Vlad Ţepeş, fie celebra lui ţeapă ar fi, dacă dorinţa li s-ar împlini,  printre primii care şi-ar admira concetăţenii de la înălţimea ei. Nu asta, însă, îşi propune să aducă în discuţie textul de faţă. În definitiv, discursul public şi cel politic au pretutindeni dozele acestea de ipocrizie şi retorică goală. Spui ceea ce oamenii se aşteaptă să audă: dacă sondajele de opinie îţi arată că ei îl preţuiesc pe Ţepeş, îl invoci de fiecare dată înălţându-ţi vocea şi bălăbănindu-ţi mâinile în stânga şi în dreapta. Aşa procedează un justiţiar… Nu această vorbărie pe marginea ţepelor şi a lui Ţepeş ar trebui, deci, să ne preocupe, ci tocmai faptul că ea are o anume aderenţă, se adresează unui public destul de numeros. De unde ştim asta? Primul din multele argumente la care mă gândesc este aşa-zisa cercetare întreprinsă de Televiziunea Română în 2006 cu măreţul scop de a afla care e, în opinia românilor, cel mai mare dintre ei. Cu doar câteva luni înainte de aderarea României la Uniunea Europeană, Vlad Ţepeş a ocupat un (dez)onorant loc 12 din 100 de figuri de eroi şi antieroi români. De curiozitate, puteţi vedea cu ce panteon de personaje a intrat mentalul colectiv românesc în Europa!

Aşadar, ce spune despre noi invocarea cu obstinaţie a acestui model preluat, s-ar zice, direct din Evul Mediu românesc?! Poate n-ar fi rău să lămuresc rostul acelui s-ar zice… E simplu: personajul care trezeşte nostalgii justiţiare şi fior patriotic nu e domnitorul Vlad Ţepeş cu datele sale istorice, biografice, ci mitul Vlad Ţepeş, aşa cum a trecut el din legendele populare în vitrina cu eroi a romanticilor, de aici în istoriografia comunistă şi mai apoi în mentalul colectiv. Bietul Vad Dracul are parte de o posteritate ambiguă: pe de o parte fanii lui Bram Stoker îl caută printre cotloanele castelului de la Bran, trăind intense şi repetate coşmaruri sau vise erotice cu vampiri transilvani, pe de altă parte urmaşii săi îl invocă drept simbol al unui paradis pierdut, al unei Vârste de Aur când pe la noi, pe la români (sic!), domneau cinstea absolută, dreptatea şi echitatea socială (parol!).

Atâta vreme cât îl vom invoca pe Ţepeş şi inevitabila lui ţeapă, atâta vreme cât ei vor fi încă parte a unei alegorii preferate de politicieni şi de marile mase populare, suntem inevitabil condamnaţi la provincialism. Modelele noastre, oriunde în lume, răspund mereu, printre altele, la fundamentala întrebare: cum vrem să arătăm? Care este varianta noastră ideală, spre care aspirăm şi pe care eventual o putem realiza? Prin ce anume se distinge justiţia lui Ţepeş, cea pe care ne-o dorim atât şi la care visăm ca la piatra filosofală? Păi, în primul rând pe o deplasare de accent dinspre probatoriu şi prezumpţia de nevinovăţie către execuţie. Justiţia lui Ţepeş satisface o dată gustul pentru o dreptate primitivă şi a doua oară nevoia de spectacol. Câţi români nu şi-ar cumpăra sâmbăta bilete să-i vadă pe marii corupţi puşi frumos în ţeapă, etichetaţi şi aşezaţi după rang?! Ce frumos ar fi să faci un grătar la umbra corpurilor putrefacte ale corupţilor atârnând în ţepe care strălucesc în soare!!!

Să-i punem în ţeapă pe toţi fără să le dăm şansa de a-şi lua un avocat şi de a căuta vicii de procedură, nu? Asta e justiţia la care visăm… Fără nuanţe, fără subterfugii. Ţeapa e bună şi pentru cel care ucide şi pentru cel care fură o pâine. O justiţie uniformizatoare, eventual un cod penal cu un singur articol… Fără bani cheltuiţi pe judecători şi avocaţi… Ţeapa le va face pe toate; un întreg sistem juridic stufos şi alambicat înlocuit de o bucată de lemn ascuţită la vârf.

Nouă, însă, nu ne sunt de ajuns ţepele… tânjim şi invocăm figura aceluia care ştia să le folosească precum nimeni altul. Justiţia ideală e aceea care poate fi aplicată de un singur mare înţelept, un tătuc, un atoateştiutor… Vedeţi, aşadar, de ce comunismul românesc a prins aşa de bine în ciuda numărului mare de dizidenţi apărut după 1989?! Pentru că în mare parte el venea pe o aşteptare colectivă: aşteptarea lui Vlad Ţepeş. Sfertodocţi cu carnete de partid nu făceau altceva decât să-l încarneze pe Ţepeş. Milioane de Ţepeşi, clone stupide şi ridicole care împărţeau apartamente, butelii şi ani de temniţă după bunul lor plac. Căci, nu uitaţi, pentru cei care îl invocă pe Ţepeş nu există ideea de recurs. Dacă Măria-Sa hotărăşte că eşti vinovat, atunci eşti şi gata… Nicio discuţie nu mai încape aici. Păi ce, stătea el domnitorul cu ţepele gata până când condamnatul îşi epuiza toate căile de atac în justiţie?! Nuuuuuuuuuuuu. Asta e însăşi esenţa ţepei: un soi de import în spaţiul carpato-danubiano-pontic al acelui întâi tragi şi apoi pui întrebările din vestul sălbatic.   

Ni se pare câteodată că modelele culturale pe care le promovăm prin şcoli şi pe la televizoare sunt doar aşa, chestiuni inutile de filozofie, fără efecte concrete în societate. Păi ce e atât de rău în invocarea repetitivă, obsedantă a lui Vlad Ţepeş? Mai câştigăm ceva voturi, devenim un picuţ mai populari iar asta nu are cum să dăuneze sănătăţii nimănui. În realitate, toţi cei care au fost părtaşi la implantarea în conştiinţele românilor dependenţi de televizor a unor modele de acest gen au contribuit din plin la slăbirea imunităţii noastre la prostie. Iar o masă critică tolerantă la prostie e din start condamnată. Democraţia rămâne simplă demagogie pentru o masă de tovarăşi deveniţi peste noapte domni , de oameni noi transformaţi brusc în cetăţeni, care, însă, în esenţă, au rămas în spaţiile gregare ale adorării aceloraşi modele culturale. Nu criza economică, nu elita noastră politică, nu ungurii care vor să ne ia Ardealul sunt adevăraţii noştri inamici astăzi. Marea noastră problemă e că visele ne sunt încă bântuite de imaginea lui Vlad Ţepeş, a ţepei lui şi a altora ca el…

Pădurea de ţepe: mare prilej de mândrie şi bravură românească… chiar şi azi!

 

Moftul român(esc)

Îmi aduc aminte că, în urmă cu aproape un an, mă găseam într-o mică insulă grecească, vestită pentru bureţii ei (insula Symi). Cu totul întâmplător, în Rhodos întâlnisem un grup organizat de români, aşa că în ziua aceea eram pe insulă împreună, ei cu ghidul, eu pe cont propriu, dar momentan parte a grupului. Ghidul le-a recomandat un restaurant, românii, vreo douăzeci la număr, s-au aşezat la mese şi nu peste multă vreme au început să comenteze. Că restaurantul pe lângă care tocmai trecuseră avea preţuri mai bune decât acesta, că un alt restaurant ar fi avut servicii ceva mai de calitate, că în fine un al treilea avea porţiile de peşte mult mai consistente… Toate cele trei restaurante se aflau pe aceeaşi stradă, la câţiva zeci de metri distanţă de cel în care ne opriserăm. Îi priveam uluit. Cine îi putea obliga să se aşeze cu toţii la mesele unui restaurant care avea atâtea cusururi? De ce nu se opriseră la celelalte? Ce lege nescrisă îi forţa să-şi urmeze ghidul pe care bănuiesc că tot ei îl plătiseră? Insula era de dimensiuni liliputane, deci nu se puteau rătăci.

Acum vreo doi ani (pare-mi-se!) eram la Auschwitz, în Polonia, şi vizitam fostul lagăr nazist. La Birkenau, după câteva minute, auzindu-mă vorbind româneşte, un cetăţean simpatic de altfel întreabă dacă sunt român şi la auzul răspunsului meu afirmativ începe să sporovăiască vesel, presupunând că, doar pentru că aveam aceeaşi cetăţenie, ne puteam pierde vremea vorbind despre nimic. Omul era plictisitor iar exuberanţa cu care se manifesta la întâlnirea cu un concetăţean, de parcă am fi fost ultimii doi vorbitor de limbă română din Calea Lactee, îmi crea un disconfort vizibil. Plus că la Birkenau, dacă faci conversaţii idioate, ai senzaţia că fluieri într-o biserică sau că scuipi seminţe în faţa Mona Lisei la Luvru.

Tot anul trecut, în aeroportul Kemal  Atatürk din Istanbul am nimerit peste un grup de români bucureşteni care, deşi nu se cunoşteau dinainte, schimbau zgomotos impresii nu tocmai flatante despre turci, într-o română împănată puternic cu înjurături de Gara de Nord şi râsete de Animal Planet. După ce au pus în discuţie toate poncifele în legătură cu turcii, de la bătăile pe care li le administram periodic în Evul Mediu şi până la relaţiile comerciale ilicite de prin anii `90, concetăţenii mei au început o discuţie despre personajele feminine din imediata lor apropiere. Am mulţumit lui Dumnezeu şi câtorva sfinţi ale căror nume mi-au venit în minte la întâmplare (unii erau catolici, alţii ortodocşi) că nu trebuia să urcăm în acelaşi avion.

Oarecum la polul opus, trebuie să vă vorbesc despre o altă istorioară… Un consul onorific al României într-o ţară membră a Uniunii Europene (nu spui care, ţară importantă!), aflată la o conferinţă cu tematică românească, întâlneşte acolo un specialist francez în Cioran, vorbitor de limba română. După ce află că francezul vorbeşte română, onorabilul oficial rosteşte în neaoşa limbă a lui Napoleon: „je préfère parler en français”!? Dacă eram ceva mai sensibil la chestiunea naţională aş fi intrat în pământ de ruşine. Aşa, lipsit de simţul patriotismului, m-am amuzat urmărind expresia francezului, om politicos din fire şi cu siguranţă destul de matur pentru a trece peste incident ca şi când nu l-ar fi observat. Nu ştiu continuarea poveştii. Cum în limba lui Napoleon mă exprim destul de greu şi cum aveam senzaţia că oficialul cu pricina nu putea fi cu mult mai sclipitor în franceză decât era de obicei în română, mi-am căutat alţi parteneri de discuţie. Există oameni pentru care a vorbi o limbă sau alta echivalează cu a face declaraţii de război sau a propune armistiţii, când de fapt ea, limba, e un instrument – cultural, e drept – dar un instrument şi nu o ideologie.

Ce au în comun toate aceste întâmplări? Provincialismul actorilor fiecăreia. Inadecvarea comportamentului lor la situaţiile în care se aflau. De fapt, asta mi se pare a fi  însăşi definiţia provincialismului: datul cu bâta-n baltă. Nu puţini sunt oamenii (căci asta nu e numai meteahnă românească!) care, crescuţi poate la şcoala aşa-zisei solidarităţi (în cazul nostru, comuniste) când se întâlnesc la eu ştiu ce capăt al lumii, socotesc că e o datorie sacră, patriotică, aceea de a se ţine unul după altul, de a merge la toaletă împreună, de a mânca la acelaşi restaurant, de a urma grupul doar pentru că el, grupul, e…românesc. Pentru ei e de neconceput ca un alt român, întâlnit departe de ţară, să nu răspundă exuberanţei lor. Doar suntem o familie, nu?! Trebuie să rămânem strâns uniţi în faţa unor străini care, doar pentru că sunt străini, ne sunt categoric opozabili. Dacă le-aş spune compatrioţilor mei că, în eventualitatea în care ne întâlnim pe nu ştiu ce aeroport sau în nu ştiu ce oraş mai mult sau mai puţin capitalist aş prefera să discut cu cineva dacă într-adevăr avem ceva de comunicat şi nu doar pentru că ne auzim unul pe altul vorbind româneşte, cred că aş fi taxat destul de dur… Lipsă de patriotism, aroganţă, auto-suficienţa… Şi poate alte cuvinte ceva mai dure, pe care din motive evidente nu le pot reproduce aici. De ce trebuie ca doi conaţionali care se plictisesc reciproc şi care, în ţara lor, s-ar ignora cu graţie, să se transforme brusc într-o… comunitate, agasându-se unul pe altul inutil, asta n-o pot înţelege.! Decât o conversaţie proastă în limba ta în aşteptarea unui avion care întârzie,  eu unul prefer o tăcere sănătoasă ori un film de duzină  american văzut pe laptop, cu căştile în urechi…

Cât despre unii oficiali români, aşa cum ziceam, e amuzant să-i vezi încercând să impresioneze în momente dintre cele mai prost alese. Oricum (săracii!) nu prea au alternative. Prin însăşi natura meseriei lor, sunt invitaţi la tot felul de sindrofii şi manifestări dintre cele mai diverse. În cele mai multe cazuri, habar nu au despre ceea ce se discută la evenimentul la care tocmai au fost invitaţi. E o convenţie pe care o acceptă şi organizatorii. Problema apare când oficialităţile în cauză nu înţeleg că sunt acolo doar în urma unei invitaţii de complezenţă şi îşi iau rolul în serios. În locul unui discurs de 3-4 minute plicticos, dar măcar neutru, ei se aventurează  pe tărâmuri care le sunt şi le vor rămâne total necunoscute. De aici ridicolul în care pică fără să clipească. Noroc că în lumea în care trăim acum, ei nu mai sunt singura sursă de informare în legătură cu România. Ţara aceasta se reprezintă singură, prin infractorii sau prin minţile ei luminate. Să fim serioşi, dacă dumneavoastră vreţi să aflaţi ceva despre Italia, cred că ultimul om pe care îl veţi asculta e Berlusconi! Vestea bună e, deci, că uneori oamenii simpli tind să fie mai inteligenţi decât elita care-i reprezintă.

Ceea ce, însă, mi se pare că mai trebuie rezolvat în România e instaurarea firescului. Sunt încă destui concetăţeni pentru care a pleca din ţară echivalează cu a zbura în Cosmos iar a vorbi cu un străin înseamnă fie a vorbi cu Arhanghelul Gabriel fie cu însuşi Lucifer. Mai rău e că, în aceste cazuri, provincialismul românesc devine agresiv. Dacă aveţi curiozitatea de a răsfoi forumurile diferitelor hoteluri europene şi nu numai, veţi constata cu uşurinţă că unele dintre cele mai defavorabile comentarii aparţin conaţionalilor noştri. Ei găsesc întotdeauna un cusur hotelului, serviciilor sau mâncării iar când scriu despre asta adoptă un ton inchizitorial. Bieţii oameni, strângând bani un an întreg pentru o săptămână cine ştie pe unde, îşi iau camere la vreun hotel de 3 stele într-o capitală şi aşteaptă confortul unuia de 5. La noi în ţară nu ne mai dezamăgeşte nimic pe când afară totul e dezamăgitor tocmai pentru că aşteptările şi investiţiile noastre sunt atât de mari.

  Aşa cum spuneam, nici măcar în domeniul frustrărilor naţionale nu suntem originali. Cu siguranţă genul de atitudine despre care am vorbit aici poate fi regăsit în diferite colţuri ale lumii. Planeta pe care trăim are încă graniţe şi atâta vreme cât ele vor exista, mitizările a ceea ce e dincolo, raportările nefireşti la teritoriile interzise, diabolizarea sau idealizarea străinului vor continua şi ele să existe. Ceea ce ţine însă de noi e eliberarea de complexe, atitudinea firească în faţa celor care vorbesc o altă limbă şi disponibilitatea de a înţelege diversitatea altor culturi nu în termenii inferiorităţii sau superiorităţii. 

 

Nicolae Labiş şi Ştefan Augustin Doinaş – Romanian poetry

 

Opţiuni dialectice, paradigme culturale: Eugen Lovinescu şi Nicolae Iorga

Text prezentat la conferinţa „1911-2011: o sută de ani de la naşterea lui Emil Cioran. Interbelicul românesc: premise, ipoteze, controverse”, desfăşurată la Poznan, Polonia, iunie 2011

Nicolae Iorga

Eugen Lovinescu

1. Premise

            Fiecare etapă importantă din istoria omenirii a beneficiat de personalităţi care au încercat să anticipeze evoluţiile culturale ale societăţilor în mijlocul cărora se aflau. Unii au reuşit, alţii nu… Ce anume trăsături sunt necesare pentru a rămâne actual la sute de ani după ce existenţa ta fizică va fi încetat?! Ce înseamnă, de fapt, în acest context al culturii, a reuşi? Cu siguranţă nu numai a acoperi o suprafaţă culturală vastă, nu doar a fi intelectual în cel mai desăvârşit sens al termenului, ci a avea viziune. Iar viziunea presupune capacitate de sinteză, racordarea la spiritul veacului, sesizarea elementelor de permanenţă din sânul unei societăţi, înţelegerea sensului mişcării elementelor culturale, eleganţa auto-revizuirii atunci când ea devine necesară în dauna unei consecvenţe care salvează autorul, dar nu poate întotdeauna salva opera şi ideile şi, nu în cele din urmă, o intuiţie a actului cultural şi a relevanţei lui peste timp. Dacă în ceea ce priveşte toate celelalte criterii există o oarecare posibilitate de a le cuantifica chiar în momentul în care ele performează, în privinţa intuiţiei şi a viziunii numai timpul se poate exprima hotărâtor. Caragiale e azi actual, spre exemplu, nu neapărat prin natura intrinsecă a umorului său, prin strategiile sale de a provoca râsul, ci prin faptul că a scris despre acele trăsături ale naturii umane care, deşi susceptibile a se modifica odată cu trecerea anilor, nu pot fi totuşi niciodată evacuate din însăşi esenţa umanităţii noastre. Din această perspectivă a viziunii şi intuiţiei aş dori să pun astăzi în discuţie personalităţile lui Nicolae Iorga şi Eugen Lovinescu. Nu mă voi limita, deci, la a vă prezenta succint, sec, cu o detaşare uşor supralicitată când e vorba de analize de genul celei pe care v-o propun astăzi, teoriile literare şi culturale ale celor doi, ci voi încerca, asumând toate riscurile ce decurg de aici, în însuşi spiritul impresionist al criticii lovinesciene, să le aplic teoriile în câmpul culturii române fără a mă limita exclusiv la spaţiul interbelic. Voi opera, deci, o necesară decontextualizare. De ce necesară? Pentru că viziunea în cultură se validează extrăgând teoriile din saeculum (Tacit), din zeitgeist (Herder), din spiritul veacului şi proiectându-le în perspectivă şi retrospectivă. Teoriile valide sunt acelea ce rezistă unui asemenea demers. Care este scopul unui astfel de exerciţiu? Unul teoretic, anume acela de a demonstra că opţiunile culturale ale unei elite nu sunt lipsite de consecinţe concrete şi altul practic, anume intenţia declarată de a milita pentru o recuperare şi reexaminare a locului şi rolului lui Eugen Lovinescu în cultura română. Înainte, însă, merită a fi spus că prezenta lucrare nu îşi doreşte idealizarea lui Lovinescu. El a avut erorile sale de judecată literară, nu întotdeauna „Sburătorul” a stabilit ierarhii literare ce aveau să reziste peste timp, nu întotdeauna mentorul modernismului românesc a dovedit claritate şi limpezime teoretică. Cu toate acestea, echilibrul său de factură europeană merită apreciat.

2. Eugen Lovinescu şi al şaselea simţ

          Pare la o primă vedere că, în comparaţie cu celelalte personalităţi modelatoare ale culturii româneşti interbelice, Eugen Lovinescu s-ar afla undeva în plan secund. Fără să aibă darul filosofiei speculative, ca Nae Ionescu şi mai târziu Constantin Noica, fără a se bucura de înalte demnităţi publice asemenea lui Iorga (nu va avea nici catedră universitară şi nici un loc în Academia Română), Lovinescu are, în schimb într-o vreme tulbure atât istoriceşte cât şi în materie de circulaţie a ideilor, intuiţia drumului corect. O simplă sentinţă, cu atât mai mult cu cât ea poate să pară o supralicitare, nu e suficientă aici. Să nu facem greşeala pe care i-o reproşa Lovinescu lui Iorga într-un articol din 1906[1], anume aceea de a rămâne în zona adjectivelor. Să ne deplasăm spre substantiv şi verb, adică spre idee.

În „Istoria civilizaţiei române moderne”, publicată în perioada 1924-1925, Lovinescu elaborează teoria sincronismului. Preluând anumite idei ale sociologului francez Gabriel Tarde, răsturnând paradigma maioresciană a formelor fără fond, Lovinescu este convins că singura şansă a unei culturi este sincronizarea ei, proces desfăşurat în mai multe etape. Imitaţia şi mai apoi perioada de asumare interioară, de efort integrator. Formele, spune el, avansează cu o viteză incomparabil mai mare decât cea a fondului, de aceea a aştepta, după cum sugerase Maiorescu, o anume legătură organică, o simultaneitate între formă şi fond este nu numai o eroare, ci şi un efort de factură sisifică, repetitiv şi irelevant. Lovinescu nu militează, aşa cum de regulă se lasă impresia, împotriva literaturii naţionale şi a tradiţiei. Într-un text-revizuire, scris în 1923 şi intitulat „Douăzeci de ani de critică”, el afirmă cu o luciditate şi un echilibru rar întâlnit la oponenţii lui,tradiţionaliştii: „Literatura română se dezvoltă în condiţiuni nefavorabile; jos, o impunătoare masă de neştiutori de carte; sus, o pătură cu o cultură fără baze etnice, îndestulându-şi nevoile artistice din alte literaturi […] Lucrurile şi oamenii se înlocuiesc unii pe alţii. Totul merge după legea progresului; se cuvine însă ca şi progresul să respecte ceea ce înlocuieşte”[2]. Cât despre literatura naţională, criticul este şi mai elocvent atunci când, în articolul polemic la adresa direcţiei noi a lui Iorga afirmă: „Toată literatura noastră, dar absolut toată, e naţională…”[3].  Lovinescu, aşadar, reproşează lui Iorga şi celor care gândeau ca el nu recursul la tradiţie, ci artificialitatea acestui recurs, caracterul lui de construct intelectual, pledând împotriva încremenirii în proiect pe care Gabriel Liiceanu avea să o numească în zilele noastre prostie[4].

Despovărându-l, deci, pe Lovinescu de acuza că ar fi împotriva tradiţiei, să revenim la teoria sincronismului, decupând-o din contextul ei şi să încercăm a o aplica la o scară mult mai largă, cu intenţia declarată de a-i dovedi validitatea peste timp. Că modernitatea noastră e apanajul intersectării cu spaţiul cultural occidental, o altă idee în care Lovinescu credea, nu e deloc greu de demonstrat. Marile momente culturale şi politice româneşti s-au desfăşurat sub patronaj ideatic occidental. Corifeii Şcolii Ardelene studiază la colegiul „De propaganda Fide” din Roma şi la Universitatea din Viena, paşoptiştii români sunt aproape fără excepţie francofoni, transplantând în cultura română, uneori cu exagerările de rigoare, idei culturale şi politice ale Franţei revoluţionare, junimiştii sunt educaţi la Universităţi germane în spirit germanofil, Războiul de Independenţă din 1877 se desfăşoară tocmai pentru a ieşi de sub tutela Orientului, statul român, în formula sa monarhică, este întemeiat prin aducerea unui Rege dintr-o dinastie occidentală (acum Carol I al României, în 1866, la data începerii domniei sale, Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen), marile personalităţi interbelice cultivă relaţii privilegiate cu literatura şi cultura franceză, cele mai importante proiecte politice postdecembriste au vizat reintegrarea în marea familie europeană (aderarea la NATO şi Uniunea Europeană). Toate curentele noastre literare, atâtea câte vor fi fost ele şi cu mixtul de rigoare între principiile lor estetice ne vin pe filieră occidentală. Cu excepţia, desigur, a poporanismului lui Constantin Stere şi a proletcultismului care proveneau taman de acolo de unde răsare lumina, adică fireşte de la… Răsărit.

În ceea ce priveşte validitatea teoriei sincronismului, demonstraţia e încă şi mai facilă. Cultura română modernă debutează în secolul XIX prin imitare furibundă, criticată atât de Kogălniceanu în 1840 (în Introducţia la „Dacia literară”) cât şi de Maiorescu în 1868 (În contra direcţiei de astăzi în cultura românească) … Ne aflăm, deci, în prima etapă a teoriei sincronismului. În interbelic, sosise momentul celei de-a doua etape. Efervescenţa polemică, pleiada de personalităţi culturale de valoare, soliditatea ideilor care intră acum în dialog sunt toate argumente în sprijinul ideii că peisajul cultural românesc intrase deja în zodia unei despărţiri a apelor. Tendinţa se manifestase insular încă de la sfârşitul veacului XIX, când excentricul Macedonski încearcă să impună în cultura română un curent literar care se manifesta într-o deplină sincronizare cu ceea ce se întâmpla în Franţa: simbolismul. Jean Moréas publică manifestul curentului în „Le Figaro” în 1886 iar în 1889 Macedonski se auto-proclamă iniţiatorul european al simbolismului. Iată, deci, că după o perioadă de ardere a etapelor, şi mă refer aici la secolul XIX, cu excepţia, poate, a ultimelor sale două decenii, urma etapa finală a sincronizării. Fatalitatea şi, voi încerca să demonstrez, nu numai ea, a îngheţat procesul în 1945, când la putere va veni în România un partid care, în timpul Primului Război Mondial, ajunsese la o asemenea cotă de popularitate naţională încât avea în jur de vreo 1.000 de membri. Asemenea lui Făt-Frumos din basmele româneşti, Partidul va creşte într-un an câţi alţii în 10, devenind un soi de mutant cu vreo 4 milioane de membri în 1989… Urmează o acoladă de aproximativ 45 de ani, când tot ceea ce acumulase cultura română e puternic mutilat şi contorsionat. Pare că sincronismul lovinescian e pus definitiv între paranteze. Paradoxal poate pentru unii, perfect coerent însă în esenţă, postcomunismul românesc debutează din nou sub semnul teoriei sincronismului. În primii ani de după 1989 ne regăsim în aceeaşi perioadă de imitare furibundă. Europa, de la produsele agricole şi până la cele culturale, devine un soi de voce infailibilă, un soi de bloc monolitic înspre care ne uităm cu un respect câteodată exagerat, aproape religios. Ne întoarcem, deci, la momentul 1840, cu diferenţele care ţin evident de spiritul unui alt secol. În mod simbolic, din 2007 am intrat în următoarea etapă a sincronismului. Membri ai Uniunii Europene, începem să dezvoltăm o conştiinţă critică. Mimesisul nu ne mai mulţumeşte. Iată, deci, de ce afirmam că Eugen Lovinescu nu e doar un critic literar, descoperitor şi modelator al unor destine literare de excepţie, ci şi un om cu o viziune.

Astăzi, în anul de graţie 2011, europenismul lovinescian nu mai are nimic excepţional. El pare atât de firesc încât mulţi, nefamiliarizaţi cu România dintre cele Două Războaie Mondiale s-ar putea întreba de ce am simţit nevoia accentuării unei asemenea evidenţe. Ei bine, tocmai pentru că în interbelic lucrurile nu erau deloc atât de clare. Nae Ionescu, de pildă, vorbea de moartea democraţiei şi a capitalismului, înfiera Parlamentul ca instituţie şi considera că măria-sa cultura ar fi aristocratică. Nichifor Crainic propovăduia întoarcerea spre Orient şi îl definea în mod repetat pe Lovinescu drept „inventatorul maimuţei imitatoare”[5] ! Nicolae Iorga era nemulţumit că Teatrul Naţional avea prea multe reprezentaţii în franceză şi îi incită la violenţă pe studenţii naţionalişti. Consecinţa? Evenimentele violente din seara de 13 martie 1906… Constataţi, deci, că echilibrul lovinescian, atât de firesc astăzi, era în epocă dacă nu un soi de rara avis, atunci cel puţin un gest categoric minoritar. Desigur, se va spune astăzi că vremurile erau tulburi. Adevărat, nimeni nu poate nega, însă merită de asemenea amintit că şi Lovinescu trăia în aceleaşi vremuri care l-ar fi putut lesne tulbura prin contaminare. El avea, probabil, o imunitate ceva mai bine dezvoltată.

3. Nicolae Iorga şi al şaselea simţ

Nicolae Iorga, probabil ultima personalitate de factură enciclopedică din cultura română (pe măsura avansării în istorie devine din ce în ce mai improbabilă existenţa unui enciclopedism de tip Cantemir sau Iorga), este, într-un anume sens, şi am începe discuţia din perspective biografice, opusul a ceea ce a reprezentat Eugen Lovinescu. Implicat în politică, academician, cu preocupări de reformare a învăţământului, istoric  şi orator, Iorga a acoperit domenii vaste în care s-a exprimat mai mereu cu aceeaşi coerenţă. În prim-planul vieţii noastre publice, el este unul dintre susţinătorii tradiţionalismului în literatură, în formula sămănătoristă. Deşi a fost redactor-şef al revistei „Sămănătorul” pentru o scurtă perioadă de timp (1905-1906), Nicolae Iorga a reuşit să impună în conştiinţa publică ideile acestui curent cultural într-o mai mare măsură decât predecesorii săi. Şi aceasta s-a întâmplat pentru că, în virtutea coerenţei de care aminteam mai devreme, Iorga nu şi-a limitat intervenţiile sămănătoriste la perioada în care a activat ca redactor şef al „Sămănătorului”. El era sămănătorist avant le lettre şi avea să fie sămănătorist până la sfârşitul vieţii. Revista e doar o platformă polemică, una în plus…

În câmpul literaturii, Nicolae Iorga intră cu instrumentele istoricului. În Istoria Literaturii româneşti. Introducere sintetică, publicată în 1929, găsim următorul pasaj, semnificativ pentru modelul de analiză literară practicat de autorul lui: „Pentru o societate este o binefacere ca toţi să se hrănească de la acelaşi izvor literar, ca toţi să întrebuinţeze acelaşi fel de a vorbi care duce deseori şi la acelaşi fel de a cugeta şi de a simţi. Se creează în felul acesta un fel de uniune morală, de care societatea are cea mai mare nevoie”[6]. Confuzia etic-estetic, ridicată de Iorga la rang de instrument prim al analizei, va parazita mare parte din intervenţiile sale literare. Într-un text din 1934, reprodus în Istoria literaturii româneşti contemporane, el reproşează poeziei contemporane lui (nota bene!) lipsa de „coerenţă şi sinceritate”[7]! La el, autonomia esteticului nu există. Chiar şi atunci când trece la o analiză stilistică, Iorga e încă tributar unei viziuni… să-i zicem neoclasiciste. Iată cum arată poezia în viziunea lui Iorga: „Dar cei […] cari sunt tradiţionalişti […] în domeniul poesiei, pretind că o poesie trebuie să plece de la un sentiment, să cuprindă o sinceritate, că poesia aceasta nu strică dacă îmbracă o idee -, dar nu prea multe, pentru că, dacă îmbracă prea multe, ideile se ciocnesc între dânsele, iar poesia trebuie să aibă o unitate, precum nu este bine să fie prea multe comparaţii, pentru că nimic nu este mai grozav decât piramida comparaţiilor în poesia nouă. E un dezastru când comparaţiile se luptă unele cu altele, când se încalecă una cu alta”[8].   Încercaţi să aplicaţi această judecată de valoare poeziei gnomice şi gnoseologice a lui Eminescu (Glossă) şi veţi constata că nimic valoros nu rămâne din această capodoperă. Găsim aici inadecvarea care face astăzi din ideile literare ale lui Iorga un construct artificial, cu uşor iz dogmatic. E, de altfel, ceea ce-i reproşa şi Lovinescu. Dogma ia în concepţiile lui Iorga despre literatură, locul esteticii.

Cât despre principiile sămănătorismului, ele instaurează aceeaşi confuzie etic-estetic adăugându-i o importantă dimensiune etnică. Sămănătoriştii susţin că viaţa autentică se desfăşoară în perimetrul satului românesc. Apoi, ca o consecinţă firească, mai afirmă şi că ţăranii transplantaţi în mediul urban trăiesc sentimentul dezrădăcinării. Ei recomandau în literatură paseismul, militau pentru o literatură naţională şi considerau că aceasta ar trebui angajată în opera de culturalizare a ţărănimii.  Niciuna dintre trăsăturile enunţate mai sus nu e conexată direct cu fenomenul literar în sine. Voi aplica aceeaşi metodă de analiză pe care am preferat-o în cazul ideilor lovinesciene. Esenţa sufletul românesc se găseşte la sat, spune Iorga şi nu numai el… Şi unde altundeva s-ar putea găsi, ne-am putea întreba noi astăzi, de vreme ce România începutului de secol era predominant rurală? La început de secol XX, aproximativ 84% dintre români trăiau în mediul rural. Către 1930, procentul se reduce nesemnificativ, ajungând la 78%. Tradiţia citadină românească abia începe să se contureze. Prin urmare, constatarea sămănătoristă nu e de ordin calitativ, ci pur statistic. Apoi, sentimentul dezrădăcinării nu este, orice s-ar spune, o constantă românească. Ţăranul român se simte dezrădăcinat la oraş în aceeaşi măsură în care orice fiinţă umană premodernă se simte dezrădăcinată la părăsirea spaţiului său vital. E un proces ireversibil ce are legătură cu industrializarea şi urbanizarea României. Cum anume concret se putea realiza ceea ce promova Iorga, şi anume întoarcerea la realităţile satului românesc patriarhal?! Admiţând că aceasta era soluţia, oricum nu literatura era chemată pentru a o face posibilă.

 Ultimele două trăsături sămănătoriste enunţate mai sus par a fi mai apropiate de domeniul literar. Problema este, însă, că paseismul promovat de Iorga este eminamente caduc. El fusese deja practicat cu mai mult sau mai puţin succes de paşoptişti şi de generaţia contemporană lui Eminescu. Ca mijloc de expresie artistică, paseismul aparţine romantismului de secol XIX. Nu poate fi, deci, o orientare care să fie practicată cu succes în interbelic, după ce deja poezia românească trecuse – valoric şi istoric vorbind – de perioada redescoperirii Evului Mediu românesc şi a suspinurilor patetice ale lui Cârlova pe maiestuoasele ruinuri ale Târgoviştei. Cât despre ideea că literatura ar trebui să contribuie la opera de culturalizare a ţăranului român, aici ne aflăm în proximitatea abandonului total al autonomiei esteticului.

 Intuiţia lui Iorga nu a funcţionat. Este, de altfel diferenţa esenţială între el şi Lovinescu în câmpul literaturii. Lipsa celui de-al şaselea simţ, al adecvării teoriei cu timpul şi timpurile, îl plasează pe Nicolae Iorga pe o poziţie uşor riscantă, fie şi numai pentru că discursul său, în esenţă bine intenţionat şi pe alocuri competent argumentat, poate fi recuperat în mod propagandistic, ceea ce, într-un anume sens, s-a întâmplat în comunism. Analizele sale literare, preferinţele pentru un tip de scriitură pe care îl putem califica astăzi drept ideologic, erorile de judecată literară, importarea instrumentarului istoric şi aplicarea lui în câmpul literaturii în dauna unui instrumentar de factură estetică, toate acestea reclamă o rediscutare şi o repoziţionare a judecăţilor literare ale lui Iorga. În paralel, prin prisma acurateței analizei, a limpezimii verdictului, putem afirmă că este necesară şi o recuperare a lui Eugen Lovinescu. Paradoxal, în vreme ce revizuirile permanente lovinesciene se bucură de o coerenţă organică, naturală, consecvenţa lui Iorga devine nu de puţine ori rebarbativă, excesiv teoretică şi uneori exclusiv polemică. Este, de altfel, acesta destinul acelor oameni care, prin forţa lor intelectuală, acoperă domenii de o vastitate ce reclamă stricta specializare.

---

[1] Eugen Lovinescu, „«Direcţia nouă»  a d-lui Iorga”, în Opere,Vol. I, Bucureşti, Editura Minerva, 1982, pp. 284-300.

[2] Eugen Lovinescu, „Douăzeci de ani de critică”, în Scrieri, Vol. I, Bucureşti, Editura Minerva, 1969, pp. 497-499.

[3] Eugen Lovinescu, „«Direcţia nouă»  a d-lui Iorga”.

[4] Gabriel Liiceanu, „Despre limită”, Bucureşti, Editura Humanitas, 1994.

[5] Nichifor Crainic, “Spiritualitate”, în “Gândirea”, an VIII, nr. 8-9, 1928, reprodus în Orientări culturale româneşti în perioada interbelică, Ileana Ghemeş, Alba Iulia, Editura Aeternitas, 2010, p. 238.

[6] Nicolae Iorga, Istoria literaturii româneşti, Bucureşti-Chişinău, Editura Litera Internaţional, s.a., p. 40.

[7] Nicolae Iorga, Istoria literaturii româneşti contemporane, Vol. II, „În căutarea fondului”, reprodus în Orientări culturale româneşti în perioada interbelică, p. 73.

[8] Nicolae Iorga, Tradiţie şi inovaţie în artă (Conferinţă ţinută la Universitatea Populară în nov. 1937), reprodus în  Orientări culturale româneşti în perioada interbelică, p. 53.

 

Al şaselea simţ în literatură

            Comuniştii (români şi nu numai ei) erau obsedaţi de ideea că literatura trebuie să reflecte marile realizări ale societăţii. Nicolae Ceauşescu, în celebrul său discurs rostit la Mangalia în 1983, declama convins şi patetic: Avem nevoie de artă, de o cinematografie, de un teatru care să prezinte esenţa, să prezinte modelul omului pe care trebuie să-l construim. Urmează, desigur, aplauze furibunde. Discursul de la malul Mării Negre era o reiterare peste timp a tezelor din iulie 1971, ceea ce trădează nu absurditatea unui gest singular, ci anomalia unei aproape obsesii. Anvergura intelectuală cu totul neglijabilă a personajului ce avea să conducă România până la finalul lui 1989 ne-ar putea face să trecem mai departe fără a acorda o prea mare atenţie celor spuse de el. Ar fi, însă, o eroare… Dacă privim cu atenţie la istoricul relaţiei dintre politic şi literatură (căci, da, oricât ne-ar plăcea să credem contrariul, există o asemenea relaţie!) constatăm că Ceauşescu nu e nicidecum un caz singular. Toate marile dictaturi ale omenirii au trăit obsesia anexării literaturii la un car triumfal propagandistic, însă, (explicabil, aş zice!) odată cu timpurile moderne tentaţia abuzării textului literar a crescut. Şi aceasta s-a întâmplat din cel puţin două motive: în primul rând, literatura a fost considerată subversivă şi influentă. În al doilea rând, şi abia de aici se deschide o dezbatere cu adevărat fecundă cred, literaturii i-a fost presupusă o funcţie utilitaristă, social-militantă.

Dacă o societate trăieşte momente reale sau imaginare de transformare profundă, e imoral ca textul literar să stea deoparte, izolându-se eventual în estetism… cam acesta pare a fi mesajul. Cum poate literatura să fie contemporană cu Nero şi să nu îl preaslăvească?! Cum de îşi imaginau scriitorii români sub comunism că pot fi contemporanii clădirii Omului Nou fără să participe activ la făurirea lui?! Toate aceste judecăţi profund defecte, ale căror urmări se mai văd şi astăzi, pornesc de la prejudecata că actul de a face literatură nu e exclusiv individual, nu e adică o problemă între emiţătorul de mesaj (scriitorul) şi propria lui conştiinţă, ci o unealtă, un soi de gadget ce asigură diseminarea în interiorul unei colectivităţi a unor transformări sociale sau politice pe care ea, colectivitatea, nu le poate percepe altfel.

Nu era de aşteptat ca tocmai literatura română să se sustragă unor asemenea excese. S-ar putea spune că o literatură puternică, rezultantă directă a unei culturi şi a unei civilizaţii tot atât de puternice, găseşte în timpuri de criză doza de maturitate care o face să se retragă în  sine însăşi, sub forma samizdatului, a estetismului sau a parabolei-protest. În ce măsură ele au fost practicate la noi ca fenomen, e discutabil… Nu mă opresc asupra acestei discuţii pentru că ea ne-ar duce în zone sensibile ce reclamă pentru a fi clarificate spaţii tipografice ample şi cu siguranţă polemici interminabile.

Ceea ce trebuie spus e că, până la un punct, categoric nu putem vorbi despre un decalaj de metodă între textele româneşti şi cele europene. Cronicarii erau plătiţi de domnitori pentru a scrie cronicile glorioaselor lor domnii. Miron Costin îl preaslăveşte pe Iordache Cantacuzino, Radu Greceanu e vocea oficială a lui Constantin Brâncoveanu, Radu Popescu slujea la curtea lui Nicolae Mavrocordat etc. Renaşterea europeană manifestă şi ea aceeaşi apetenţă pentru amestecul în treburile cetăţii. Nimeni nu cred că are ceva de obiectat aici. Era o epocă pe care numai ignoranţii o pot judeca aplicându-i arsenalul metodologic al teoriilor moderne. A nu se înţelege că orice pagină de literatură renascentistă are în spate interese politice ale vremii. Nicidecum. Vorbesc aici doar despre… tendinţe. Mai târziu, elita politică era în acelaşi timp şi elită literară (a se vedea cazul paşoptiştilor şi junimiştilor români), deci apele erau greu de despărţit. Era secolul naţiunilor şi nici Kogălniceanu, nici Bălcescu şi nici Russo nu-şi puteau imagina literatura ca pe un soi de limbaj universal ca adresabilitate şi individual ca alcătuire, transnaţional, dacă vreţi.

Interbelicul românesc e prima încercare de trezire. Moderniştii lui Lovinescu, însă, nu sunt întotdeauna suficient de vocali (căci încă nu se punea problema argumentelor, ci a forţei brute a discursului) pentru a se impune asupra tradiţionaliştilor lui Iorga. În esenţă, putem reduce polemica Lovinescu-Iorga, din pure raţiuni didactice, la discuţia în jurul importanţei specificului naţional în aprecierea unui text literar. Acela era momentul popice al despărţirii apelor, al afirmării unui principiu care ar fi diminuat ulterior din confuziile etnic-estetic. Fiecare cultură are momentele ei de răscruce, iar deciziile şi opţiunile acelor momente au un impact covârşitor asupra evoluţiilor ulterioare. Ce s-ar fi întâmplat dacă Lovinescu nu ar fi întâmpinat o atât de încăpăţânată rezistenţă, dacă el ar fi reuşit atunci să impună lumii literelor ideile sale europeniste? Cu siguranţă nu ar fi putut fi evitat proletcultismul, Nicolae Ceauşescu ar fi spus aceleaşi lucruri la Mangalia în 1983, Corneliu Vadim Tudor ar fi scris aceleaşi ode patetice la adresa regimului, Blaga ar fi avut acelaşi destin literar, dar climatul general, conştiinţa critică scriitoricească şi, mai ales, cea a cititorului, ar fi urmat un alt traseu. Farsa naţionalistă a comunismului românesc nu ar fi prins la fel de bine pe un sol deja impregnat de europenismul lovinescian, posibilităţile reale de rezistenţă prin cultură ar fi fost cu totul altele. Şi, mai ales, postcomunismul românesc ar fi arătat altfel, poate mai aproape de cel polonez.  

În interbelic, premisele favorabile erau create: aveam parte de un context istoric relativ stabil, literatura română ajunsese la o oarecare maturitate, puteam profita de existenţa unei personalităţi prolifice şi nu de puţine ori vizionare precum Eugen Lovinescu iar racordarea la Occident părea mai aproape ca oricând. Ratarea şansei, auto-boicotul practicat de tradiţionalismul românesc, fie că vorbim de poporanism, gândirism sau sămănătorism, au avut consecinţe pe termen lung. Au legitimat într-un fel întoarcerea la viziunea unei literaturi utilitariste. În mod pervers s-a considerat că un text… mai românesc (oare ce-o fi însemnând asta?!) e, pe cale de consecinţă, mai valoros.

După interbelic, istoria a început să decidă peste capul nostru. Succesiunea devastatoare a celor patru dictaturi (cea carlistă, cea legionară, cea a Mareşalului Antonescu şi, în fine, cea comunistă) au împlinit dorinţele din păcate profetice ale tradiţionaliştilor români: depărtarea de Occident şi apropierea de Orient. Nepregătiţi intelectualiceşte, confuzi în privinţa unor valori care nu avuseseră timpul necesar pentru a se impune, cu o imunitate culturală scăzută, am primit şi suportat comunismul într-o manieră… românească, să zicem. Deşi pare forţat, un rol important l-a avut şi influenţa tradiţionalistă interbelică.

Privind la istoria noastră culturală, constatăm că am petrecut atât de mult timp în proximitatea Orientului, încât inadecvările noastre postcomuniste, ezitările, provincialismele de tot felul sunt cum nu se poate mai explicabile. Şi aceasta constatare ne face să ne întoarcem la exerciţiul de imaginaţie pe care vi-l propuneam: ce s-ar fi întâmplat dacă Lovinescu ar fi reuşit? Istoria nu se face cu dacă, însă îndrăznesc a crede că istoria culturii are nevoie de asemenea exerciţii de imaginaţie tocmai pentru că ele ne pregătesc pentru eventualele situaţii similare ulterioare şi ne familiarizează cu ideea că opţiunile culturale ale elitei noastre nu rămân niciodată fără consecinţe. Să nu zăbovim, însă, prea mult în fatalism: şansa a fost ratată, dar ceva tot mai rămâne de făcut. Şi anume recuperarea lui Eugen Lovinescu şi a teoriilor lui şi eliberarea de complexul Iorga (vorbesc aici exclusiv despre contribuţiile marelui istoric în câmpul literaturii). Aici nu văd de ce am mai da greş.

Totuşi, dincolo de regretul că Iorga nu a înţeles cum se cuvine mecanismele interioare ale literaturii şi că şi-a irosit energiile într-un domeniu pe care l-a îndreptat într-o direcţie greşită, întrebarea formulată la începutul acestui text rămâne şi ar fi cazul să-i găsim un răspuns: de ce mai de fiecare dată când literatura încearcă să coboare într-o zonă a clipei, a momentului (căci e, într-adevăr o coborâre!), ţinându-le isonul (sau hangul), ea eşuează lamentabil? Stau la noi mărturie puzderia de texte proletcultiste. Răspunsul imediat ar fi că ontologic, funciar, există o inadecvare între natura intimă, intrinsecă a literaturii şi arena publică. Dacă sursa ei ar fi fost înţeleasă de tradiţionaliştii români interbelici, cine ştie cum ar fi arătat cultura română astăzi?! Să ieşim, însă, din zona lui dacă şi să vedem care ar fi elementele acestei inadecvări?

Nu a scrie despre azi este problema, ci a angaja textul în slujba unei cauze efemere sau a nu fi capabil să laşi deoparte balastul prezentului, operând o selecţie a evenimentelor, atitudinilor, personajelor care vor avea relevanţa lor peste timp. În definitiv, prezentul e întotdeauna ambivalent. El are doza lui de nulitate şi de substanţă care, bine articulată, poate genera literatură.  Nu există, desigur, subiecte despre care nu se poate scrie, dar există cu siguranţă atitudini pe care textul nu le poate adopta fără a se auto-submina. Cum s-ar putea face o analiză serioasă a unui poem de Mihai Beniuc ce debutează astfel: Noi ăştia sîntem prea comunişti/ Ca să mai fim, de soarta ce ne pîndeşte, trişti (Ce să vă spun)?! Chiar dacă sub aspectul tehnicii literare ne-am afla în faţa unui poem genial (nu e cazul, desigur!), atitudinea eului liric, tonul interior al vocii poemului te îndemnă să nu îl iei în serios. Scriitorul de talent, cel care mizează pe propria sa posteritate şi nu doar pe confortul conjunctural, este tocmai acela care, pe lângă talent şi cultură, pe lângă lecturi vaste şi o permanentă racordare la ceea ce se întâmplă în literaturile din jurul său, mai are şi acest fler al refuzului coborârii către insignifiant. Orice discuţie serioasă despre valoare literară cred că începe după ce scriitorul şi-a exersat acest al şaselea simţ. Abia după aceea putem discuta despre talent literar, despre scriitură, despre personaje, despre strategii narative. Puteţi numi acest al şaselea simţ şi conştiinţă critică dacă doriţi, deşi eu cred că e mai mult. E, în primul rând, un refuz al prostituării, al compromisului care compromite, un soi de grijă faţă de modul în care textul tău va înfrunta viitorul. E în ultimă instanţă, înţelegerea adevărului fundamental că literatura nu are şi nu poate avea funcţii utilitariste. Nu se poate face literatură în absenţa a două componente fundamentale: componenta mitologică şi acest al şaselea simţ. Ambele sunt a-temporale, aproape anistorice şi de aici provine inadecvarea de care vorbeam. De aceea Iorga greşea fundamental: literatura nu poate avea un exclusiv specific naţional. Ea e doar, în accepţiunea ei cea mai înaltă, un produs al excepţionalismului fiinţei umane. E vorba de excepţionalismul individual şi nu de cel colectiv, teoretizat de Herder şi preluat de atâţia alţi intelectuali ai secolului XIX. Or, excepţionalismul nu are nici graniţe şi nici nu vorbeşte o limbă anume…    

 

O săptămână în Singapore şi Malaysia. Impresii de călătorie (IV)

Kuala Lumpur… Aterizez pe aeroportul destinat zborurilor low-cost către seară. Ştiu că oraşul începe undeva pe la 60 de kilometri depărtare. Standurile de taxi oferă turiştilor mai multe opţiuni: maşini luxoase şi relativ scumpe precum şi taximetre ceva mai vechi la un preţ rezonabil. La plecarea din capitala malaysiană aveam să optez pentru un taxi luxos, acum însă, nefamiliarizat cu diferenţele, aleg varianta prudentă a economisirii banilor. O alegere deloc fericită. Maşina e destul de obosită, mirosul din interior greu de suportat… Imediat ce închid uşa taximetrului, constat că şoferul este indian. Dacă are obiceiurile celor din propria sa ţară, înseamnă că vom umbla pe tot felul de străduţe până când vom ajunge la destinaţie. Câteodată, şoferii de taxi indieni au o incredibilă abilitate de a se rătăci. Nici nu e greu de altfel în traficul anormal din Delhi.

Îi arăt adresa, şoferul dă din cap şi mă asigură că ştie drumul, însă, asigurarea lui îmi sună periculos de familiar. Goneşte cu peste 100 de kilometri pe oră. Maşina nu dă semne de descompunere şi constat că în principiu în Kuala Lumpur se circulă cu viteză. Taximetristul încearcă să întreţină o conversaţie din care nu înţeleg mare lucru. Ajunşi în oraş, bănuielile încep să se confirme. Şoferul întreabă în stânga şi în dreapta, dar în cele din urmă ajungem. Îmi oferă cartea sa de vizită pentru cazul în care aş dori să-i solicit serviciile şi la plecarea către aeroport. O aşez în buzunar şi mai apoi o las într-unul dintre sertarele camerei de hotel, moştenire pentru cine ştie ce alt aventurier pe care proasta inspiraţie l-ar face să o folosească.

Hotelul arată rezonabil. In aceeaşi seară, hotărăsc să explorez împrejurimile. Capitala malaysiană te întâmpină cu mulţimea ei de zgârie-nori, cu Turnurile Petronas care se proiectează în noapte destul de alienant. Atmosferă eminamente urbană, strivitoare într-un anume sens, cu ceva haotic iniţial imposibil de definit cu exactitate. Înţeleg mai apoi că organizarea din Singapore, geometria oraşului şi ceva din calmul locuitorilor lui lipsesc în Kuala Lumpur.

Kuala Lumpur

Kuala Lumpur

A doua zi constatarea avea să-mi fie confirmată. Ca orice capitală-metropolă, Kuala Lumpur e destul de zgomotoasă, spaţiile pentru pietoni nu sunt întotdeauna generoase, ci invadate frecvent de maşini. Parcările sunt prea puţine, motiv pentru care trotuarele devin parcări ad-hoc.

Kuala Lumpur

Chiar şi pe străzile din centrul oraşului, se circulă cu viteze ameţitoare. Ceea ce, însă, găsesc a fi cel mai deranjant e sistemul de semafoare. Ca pieton, aştepţi la infinit culoarea verde. De cele mai multe ori, asemenea celorlalţi, traversez pe roşu. Încerc totuşi un simplu experiment: să aştept culoarea verde. După zece minute renunţ. Într-o capitală în care maşinile circulă cu viteze alarmante, bănuiesc că proasta funcţionarea a semafoarelor e cauza destul de multor accidente.

Mallurile malaysiene, ca şi cele singaporeze de altfel, sunt gigantice. Metroul, însă, e destul de lacunar proiectat. Spectaculos, nimic de zis… Îl poţi vedea circulând pe deasupra oraşului şi, odată instalat înăuntru, ai senzaţia, datorită ecartamentului îngust, că zbori pe deasupra străzilor.

Linie de metrou pe deasupra orasului

Între diferitele linii de metrou nu există o legătură facilă. Trebuie părăsită incinta metroului şi mers pe străzi unde numai norocul şi flerul individual te pot duce într-un interval de timp rezonabil către următoarea linie de metrou. Motiv pentru care, dacă destinaţia ta finală implică schimbarea metroului, nu îţi poţi cumpăra bilet decât până în staţia în care îl vei schimba. De acolo, Dumnezeu cu mila…     

Pentru vizitarea Turnurilor Petronas, trebuie rezervate bilete în avans. Un număr redus, prestabilit, de turişti are privilegiul de a le vizita în fiecare zi. Pentru a avea o şansă, trebuie să te aşezi la coadă de pe la 6 dimineaţa. Chiar dacă aş fi cunoscut amănuntul, tot n-aş fi consimţit să fiu parte a unui sistem atât de bizar.

Kuala Lumpur. Turnurile Petronas reflectate intr-un zgarie nori

Turnurile Petronas

De-abia scăpat din comunism, am alergii violente, manifestate în diverse chipuri, de fiecare dată când trebuie să mă aşez la coadă… Nu contează pentru ce. Nu îmi rămâne, deci, altceva de făcut decât să admir Turnurile din exterior. Ele au fost construite între 1995 şi 1998. Fiecare dintre cele două turnuri, proiectat pentru a găzdui birouri, are 88 de etaje şi o înălţime de peste 450 de metri. La baza lor, un mall şi o serie de terase, o fântână arteziană şi un părculeţ…

Vizitez Jamek Masjid. Construită în 1905, ea e cea mai importantă moschee malaysiană. Impresionantă… În imediata apropiere, pe un spaţiu verde de dimensiuni apreciabile, pe un imens ecran se poate viziona, fără sunet, un meci de fotbal. Imaginea mi se pare demnă de reţinut. E pentru mine o metaforă a ceea ce ar trebui să fie mixtura dintre tradiţie şi modernitate în secolul XXI.  

Jamek Masjid

Jamek Masjid

Părăsesc Kuala Lumpur cu regret. E finalul călătoriei. Până anul viitor, Asia va însemna din nou India. Apoi, la anul, poate că vor urma alte destinaţii asiatice. Cel puţin asta îmi doresc. Sunt pe deplin conştient că, odată întors în Europa, nu voi avea foarte multe şanse de a călători în partea aceasta de lume. Odată cu trecerea timpului se va instala şi un soi de comoditate care mă va duce mai degrabă către spaţii confortabile, în care realităţile îmi sunt familiare, în care nu mai trebuie să trăiesc permanent cu toate simţurile în alertă, încercând să descopăr şi să învăţ…

 

O săptămână în Singapore şi Malaysia. Impresii de călătorie (III)

                Din Singapore şi până în Langkawi, o mică insulă malaysiană la graniţa dintre Malaysia şi Tailanda, înconjurată de Marea Andaman, zbor cu un avion al companiei Air Asia. Un zbor low cost în condiţii excelente, într-un avion confortabil şi spaţios. În timpul călătoriei, verific rutele de zbor ale companiei. Anul viitor, când va veni vremea unei noi tentative de a descoperi Asia, voi evita cu siguranţă Air India, dar voi călători bucuros cu Air Asia. Chiar şi aici e uşor observabilă distanţa între Asia şi India. Deşi ambele companii sunt „air”, cu una dintre ele, cea indiană, nu aş mai merge nici măcar la sol, de la un terminal la altul, presupunând că acest lucru ar fi posibil.

Confortabilul avion low cost al companiei Air Asia

Ajung în Malaysia pe la ora prânzului. Căldura din această ţară nu e atât de greu de suportat ca cea din Singapore. Deşi cred că temperaturile nu sunt cu mult diferite, umiditatea face diferenţa. Langkawi are un aeroport mic, destul de cochet şi extrem de funcţional. Formalităţile decurg eficient şi relativ repede. În Langkawi am senzaţia pe care mi s-a spus că o încerci adesea în Finlanda. Pare că toate locurile de muncă ce implică legătura directă cu publicul sunt ocupate de femei. Malaysia este un stat islamic moderat, monarhie constituţională. Purtând tradiţionala burka, femeile funcţionari la aeroport sau vânzătoare în multele magazine ce se întind în dreapta şi în stânga străzii principale din Langkawi îşi fac treaba cu profesionalism. Pentru privitorul nefamiliarizat cu tradiţiile unui stat islamic, peisajul poate fi, totuşi, considerat exotic. Nu găsesc aici agresivitatea comercianţilor din ChinaTown sau pe cea din cartierul indian din Singapore.

Strada in Langkawi

Hotelul e un fel de pensiune. Recepţia arată debusolant. În spatele unor hârtii aranjate alandala pe un birou nu foarte curat, un tânăr mă convinge că două zile pe insulă nu sunt suficiente. Îmi dă exemplul nu ştiu cărui turist care a venit acolo pentru o săptămână şi a rămas câteva luni. Exemplul nu are cum să mă influenţeze în vreun fel din cel puţin două motive. 1. Îmi aduce aminte de Hans Castorp, personajul lui Tomas Mann din Muntele vrăjit, cel care, plecat să-şi viziteze un văr la sanatoriu, sfârşeşte prin a rămâne acolo ani de zile. 2. Cred că intuiesc tipologia turistului care, călătorind în jurul lumii, nu are niciun fel de plan şi rămâne într-un loc care îi place pe termen nedeterminat. Nu mă încadrez profilului.

Pentru a ajunge în cameră, trebuie să fac vreo câţiva paşi pe o mică alee acoperită de liane. În stânga şi în dreapta aleii se află camerele. În faţă se găseşte o mică bucătărie unde turiştii sunt liberi să meargă pentru a-şi pregăti o gustare frugală: ouă, pâine, ceva legume… Nu aveam să folosesc bucătăria pentru că în scurt timp aveam să descopăr un loc unde se poate mânca bine şi relativ ieftin. Camera e curată, micuţă şi zugrăvită într-un verde destul de ostentativ.

Hotelul-pensiune din Langkawi

La cinci minute de mers pe jos, plaja… Dacă cineva m-ar pune să aşez într-o anumită ordine ierarhică, să zicem, cele două plaje, cea din Sentosa şi cea de aici, din Langkawi, nu ştiu exact pentru care aş opta. Apa e curată şi caldă, plaja, nu foarte extinsă, are un nisip fin iar palmierii asigură umbra necesară în orele când soarele arde îngrozitor de tare. O terasă amplasată chiar pe plajă, cu muzică în surdină, completează peisajul. Mâncarea, excelentă. Pentru mine cel puţin… Pot alege din meniu mâncare mediteraneană, faţă de care cred că am dezvoltat o dependenţă după atâta vreme de stat în India. O bucătărie familiară, fără amestecuri exotice între dulce şi sărat, fără mirodenii cu gusturi şi mirosuri imposibil de definit pentru unul ca mine (un neofit european, adică!), fără sosuri extravagante care sunt servite odată cu friptura, dar pe care am tentaţia să le pun pe pâine cu puţin unt la micul dejun şi să le mănânc cu o cană de ceai în faţă. E, totuşi, straniu că mâncarea (nu cea românească, pentru că nu sunt convins că există aşa ceva!) îmi lipseşte cel mai mult în Asia!

Marea Andaman

Terasa-restaurant

După zile întregi de bătut la pas Singapore şi Sentosa, e de înţeles că aleg să nu mă mişc de pe plajă decât seara, pentru a vizita o parte din insulă. Mănânc într-un restaurant recomandat de Lonely Planet, însă cu totul întâmplător. Locul arată decent, are câteva mese în aer liber şi un meniu ce pare apetisant. După două sticle mici de Perrier (apă, nu şampanie!) băute pe nerăsuflate, lumea se vede altfel. În legătură cu apa, ar fi de notat, ca o constantă, că atât în India cât şi în Singapore şi Malaysia, nu pot găsi apă minerală carbogazoasă. În magazine şi în cele mai multe dintre restaurante, prin apă minerală se înţelege exclusiv apă plată. E doar un aspect exotic, altfel nu mă pot plânge. Am, oricum, senzaţia că la temperaturi de peste 40 de grade Celsius, apa plată rece e o opţiune mult mai confortabilă.

 Cu excepţia plajei, insula pare lipsită de atracţii. Seamănă cu o mică staţiune românească. Mă refer, desigur, doar la partea ei, să zicem, comercială. Magazine cu suveniruri unul lângă celălalt, câteva hoteluri şi restaurante, toate înşiruite de-a lungul unei singure străzi principale.

Până undeva pe la miezul nopţii, aşezat pe şezlong, la umbra unui castan enorm, stau pe plajă, la câţiva metri de valurile Mării Andaman. Se apropie o furtună. Terasa oricum se va închide în jurul orei douăsprezece. În cele câteva ore, totuşi, cu briza mării suflând relativ puternic, reuşesc oarecum să scap de plăcuta oboseală (plăcută, dar totuşi oboseală!) din ultimele zile. Vacanţa a ajuns la jumătate. Cumva, am senzaţia că am văzut şi am înţeles enorm de multe lucruri într-un interval de timp subiectiv care a depăşit cu mult ca durată timpul obiectiv… Mă aşteptam la asta.

Pentru mine există două moduri de a-ţi petrece o vacanţă. Mai mult sau mai puţin într-un singur loc, un soi de centru în jurul căruia te învârţi, dar la care revii periodic, de regulă un hotel lângă o plajă sau, dacă se poate, de ce nu, un all inclusive şi vacanţa în care baţi oraşele la pas, încerci metrourile sau alte mijloacele de transport în comun, nu dormi mai mult de 2-3 zile în acelaşi loc etc. Dacă în primul caz îţi reîncarci bateriile stabilindu-ţi o rutină reconfortantă (piscină, plajă, o carte bună etc) în cel de-al doilea caz marele avantaj e că niciodată nu ştii către ce pleci. Vei întâlni întotdeauna locuri noi, vei dormi în mereu alte hoteluri, vei trăi experienţe multiple într-un timp scurt. E, desigur, obositor şi câteodată derutant, dar merită să alternezi cele două tipuri de a-ţi petrece vacanţa. Căci, în definitiv a călători nu se reduce la a asigura un confort relativ minţii şi trupului (şi asta e important!), ci şi a le hrăni cu experienţe din alte spaţii pentru ca în felul acesta provincialismul inevitabil, intoleranţele de tot felul să dispară în spatele înţelegerii că vieţuieşti într-o lume extrem de complexă şi complicată, în care devine din ce în ce mai greu să defineşti cu exactitate centrul şi periferia.

A doua zi către seară, mă îmbarc într-un avion al companiei Air Asia cu destinaţia Kuala Lumpur. E, de altfel, destinaţia finală a acestei călătorii. După relaxarea în peisajul calm (de lume atemporală) al insulei Langkawi, e timpul pentru explorarea unei jungle urbane.

 

O săptămână în Singapore şi Malaysia. Impresii de călătorie (II)

                Sentosa, cuvânt care tradus în malay înseamnă pace şi linişte, este o insulă ce aparţine statului Singapore. Din Singapore, de altfel, se ajunge destul de uşor în Sentosa cu ajutorul unui monorail care opreşte în trei puncte de atracţie diferite. Pentru cine e cazat pe insulă, pe toată perioada cazării, hotelul emite un fel de free pass care asigură călătorului transport gratuit între aceasta şi oraşul-stat.

Ajung în Sentosa pe la amiază. Pare un fel de staţiune liniştită, aproape lipsită de animaţie.

Strada in Sentosa

Din staţia de monorail, un vehicul descoperit, un soi de trenuleţ mai mereu plin de turişti, mă poartă către hotel. O voce forţat-veselă răsună în difuzoare, familiarizându-ne cu ceea ce e de văzut pe insulă. După câteva plimbări în astfel de vehicul, aproape că învăţ pe de rost textul care se doreşte antrenant, dar care poate deveni câteodată enervant. De altfel, am constatat că reţeta sigură, infailibilă, de a-ţi enerva ascultătorii e să repeţi obsesiv acelaşi mesaj cu mai mult sau mai puţin aceleaşi cuvinte. Dacă înţeleg procedeul atunci când e vorba de turism, nu pot fi deloc tolerant atunci când el e (şi e cu prisosinţă!) aplicat în politică. Aceeaşi căldură ca în Singapore. Nu e vorba propriu-zis de temperaturi ridicate, de, să zicem, peste 43 de grade (cum se întâmplă frecvent în timpul verii în India), ci de o umiditate care creează disconfort. Dacă stai locului în mijlocul străzii la amiază, pentru câteva secunde, ai senzaţia că te vei topi şi te vei integra în asfalt (perspectivă care, chiar şi metaforic vorbind, nu e deloc plăcută!).

La intrarea în hotel trăiesc câteva secunde de dezamăgire. Nu pare a fi cine ştie ce. Aflu, însă, în curând că intrarea modestă de la parter nu e nicidecum recepţia, ci doar locul în care, dimineaţa, voi lua micul dejun. Hotelul are o piscină la etajul 5 iar recepţia este la 7. În drumul către cameră trebuie traversată o balustradă descoperită mărginită de vegetaţie luxuriantă.

Hotel in Sentosa

Ai senzaţia că pur şi simplu hotelul a fost construit in mijlocul naturii, că pentru aşezarea lui acolo nu s-a mişcat nici măcar un fir de iarbă. Sau că, odată construit, a fost imediat, printr-un capriciu al naturii, înconjurat de liane. Şi aici ceea ce mă surprinde plăcut este liniştea. Auzi doar zgomotul piscinei şi din când în când vocile unor conversaţii purtate pe un ton normal, relaxat. Camera în sine e confortabilă şi perfect funcţională. O plasmă, un frigider, un seif cu cifru şi, la fel ca în Singapore, geamuri care nu se deschid…

Nu peste multă vreme cobor la piscină. Aceeaşi vegetaţie luxuriantă, aceeaşi linişte pe care eu unul o asociez imediat cu o marcă inconfundabilă a civilizaţiei… O piscină de 95 de metri lungime cu un soi de cascadă artificială în imediata apropiere, şezlonguri gratuite şi niciun fel de muzică.

Sunt, de altfel, câteva lucruri de remarcat aici. În primul rând, conceptul de turism integrat, apoi ideea că, odată cazat, nu va mai trebui să plăteşti pentru plajă, prosoape de plajă, şezlonguri, transport local etc. Desigur, nu sunt naiv. Toate se regăsesc în preţul hotelului. Însă, aici e vorba de confort şi de ideea că există oameni care se gândesc la cum ţi-ar putea face ţie, turistului, viaţa mai uşoară. Pe plajă răsună discret muzică veche, nicăieri (cel puţin în perioada în care am stat acolo) başii atât de prezenţi pe aşa-zisul litoral românesc nu te agasează. Lucrurile sunt destul de bine delimitate. Pentru amatorii de cluburi există destule locuri în Singapore şi, sunt convins, chiar şi în Sentosa, pentru cei care doresc linişte sunt puse la dispoziţie alte spaţii. E, mi se pare, o altă idee simplă pe care turismul românesc nu îl înţelege foarte bine (noi, românii, în principiu, avem cred anumite aversiuni pentru ideile simple. Nouă ne place tot ceea ce e complicat, uneori inutil sau artificial complicat!).

La fel cum, în restaurante, locurile pentru fumători sunt delimitate de cele pentru nefumători printr-o simplă inscripţie pe o hârtie, şi în turismul românesc se manifestă aceeaşi devălmăşie. Nu există o clară delimitare a locurilor unde, să zicem, amatorii de manele la volum maxim îşi așază cartierul general şi spaţiul unde o familie sau turistul solitar care înţelege vacanţa ca o retragere din zgomot şi nu o cufundare şi mai tare în el, să se poată relaxa liniştiţi. E, de altfel, unul dintre motivele pentru care, atâta timp cât voi putea, voi evita litoralul românesc al Mării Negre.

Nisipul de pe plajă e fin iar Marea Chinei de Sud relativ liniştită. Apa e foarte caldă şi pare curată. Din nefericire, a doua zi e destul de înnorat. Sau poate din fericire, pentru că în astfel de condiţii cel mai bun lucru pe care îl poţi face e să vizitezi insula. Îmi atrăsese atenţia încă de la bun început simbolul Singaporelul, Merlion, o statuie de peste 30 de metri înfăţişând un cap de leu şi un trup de şarpe.

Merlion - Sentosa

Se urcă în interiorul statuii până la nivelul maxim de unde se poate admira întreaga insulă. Odată intrat, se proiectează un film despre legenda care stă la baza creaturii-simbol a statului Singapore. În malay, Merlion se spune Singa-Laut şi aminteşte de vremea când Singapore nu era altceva decât un sat de pescari. O paranteză se cuvine a fi deschisă. Deşi ponciful spune că Singapore era înainte de independenţă un sat de pescari, există argumente care susţin contrariul. Pentru cei interesaţi, aveţi aici un film documentar (cred eu!) relevant:

 Merlion este logo-ul turistic al Singaporelui. Este, deci, o legendă, un mit fondator, un simbol purtător de sens, definitoriu pentru spaţiul acela, spectaculos, dar în acelaşi timp semnificativ. Poate va înţelege şi pe la noi cine trebuie să înţeleagă că un logo turistic (putem să îi spunem brand de ţară dacă vrem) nu e neapărat un obiect care arată bine şi pe care câteva minţi mai mult sau mai puţin luminate să îşi poată permite să îl conceapă, ci un simbol care spune o poveste încărcată de semnificaţii mitologice, o imagine care trezeşte în rândul nativilor un soi de legătură cu începuturile lor şi reiterează un mesaj din illo tempore. Apoi, uşor dar sigur, dacă imaginea este destul de puternic impregnată de simbolistică, e coerentă şi va fi promovată insistent şi pentru o lungă bucată de vreme, ea va sfârşi prin a se impune şi străinilor. Dacă ne schimbăm simbolurile odată cu fiecare ciclu electoral, mesajul e unul de confuzie şi neseriozitate.

Apropo, logoul românesc e… frunza de stejar. Ce spune asta despre miturile noastre fondatoare, în ce anume fel ne defineşte a-temporal o biată frunză de stejar (nu e vina ei, să ne înţelegem!) numai Dumnezeu şi (poate!) cei care au optat pentru ea ştiu!

Seara o petrec la piscină, citind până târziu către miezul nopţii ultimele pagini din The White Tiger (Aravind Adiga). Când cumpărasem cartea în aeroport la New Delhi, mă gândisem doar la faptul că despre ea auzisem doar cuvinte laudative. Asta într-un fel mă şi descuraja, dar am hotărât să o cumpăr. Apoi, în avion şi în Singapore am avut revelaţia întâlnirii cu un text extrem de consistent, bine scris şi convingător. O carte bună, un şezlong confortabil, o piscină înconjurată de vegetaţie luxuriantă, iată una dintre ultimele imagini din Sentosa care mi se imprimă pe retină.

Mâine voi pleca mai departe către Langkawi, o mică insulă în Malaysia. Abia acum realizez că nu pot asocia ţara aceasta (Malaysia) cu nimic. Nu m-am prea informat înainte de plecare, poate şi pentru că în felul acesta, cu o minte şi un spirit total nepregătite pentru ceea ce va urma, sunt convins că nu va exista pericolul sufocant al apariţiei prejudecăţilor de tot felul.   

     

 

De ce nu pot iubi România?

“Let every man be respected as an individual and no man idolized” (Albert Einstein,1931)

Pentru a preveni eventualele atacuri de panică ale patrioţilor români, e cazul să încep prin a spune că nu importă despre ce fel de ţară e vorba. Întâmplător şi cu totul întâmplător, e vorba, desigur, de România. Întâmplător în sensul unui accident care nu mă face nici fericit, nici trist, nici mândru, nici ruşinat… E un dat şi atâta tot. Însă, argumentaţia pe care v-o propun poate fi aplicată şi înţeleasă (cred) într-o paradigmă ceva mai extinsă. Cel puţin asta e intenţia mea: să declanşez eventuale polemici care să nu păcătuiască printr-un excesiv provincialism. Nu-mi pot iubi ţara din cel puţin patru motive foarte simple. Iată-le: 1. Ca european, relaţiile între mine şi stat sunt pur contractuale. Vorbesc de un contract social, desigur; 2. Nu e greu de demonstrat că toţi dictatorii europeni şi nu numai, toţi fără excepţie, şi-au iubit ţările şi popoarele peste care au cârmuit. Pe mine personal asta mă cam înspăimântă; 3. Faptele trecutului, fie ele oricât de glorioase ar fi, nu mă îndreptăţesc să îmi extind eventuala admiraţie sau iubire faţă de ele şi asupra prezentului. Cu atât mai mult cu cât, voi încerca să demonstrez, România de azi întreţine doar o legătură formală, pur retorică, futilă, cu istoria ei recentă; 4. Asupra unei structuri atât de complicate, cu puternice componente mitologico-istorice, dar şi administrativ-birocratice precum un stat sau chiar o naţiune nu pot proiecta sentimente dintr-un alt registru… stilistic precum iubirea. E o inadecvare crasă. Primele două motivaţii sunt pragmatice, următoarele admit că au doza lor de…metafizic. Să le luăm pe rând.

1.Modelul statal european e, orice s-ar zice, tributar ideilor Revoluţiei Franceze de la 1789. Nu ştiu alţii cum sunt, nu pot extinde demonstraţia dincolo de spaţiul european, acolo unde e posibil să se fi instituit o altfel de relaţie între cetăţean şi stat. Să fim bine înţeleşi. Când vorbesc de contract social nu mă refer la litera celui propus de Rousseau, ci la spiritul lui. Desigur, gândirea lui Rousseau conţine destule inadecvări şi paradoxuri. Revoluţia Franceză însăşi a degenerat destul de repede într-o baie de sânge. Vorbesc, deci, despre o situare pe acelaşi palier, rang sau, dacă doriţi pe aceeaşi axă, pe aceeaşi treaptă ierarhică, a cetăţeanului şi a statului. Cum pot, deci, iubi clauzele unui contract social? Cum mă pot ataşa afectiv de o realitate birocratică sau cel mult administrativ-funcţională precum statul român? Dimpotrivă, îmi reprim brutal orice sentiment de iubire faţă de o entitate cu care am semnat un contract sec, cu termeni precişi şi aşteptări concrete de o parte şi de alta (statul aşteaptă de la mine taxe, eu aştept de la el servicii). Faţă de o asemenea entitate nu pot fi decât lucid şi pragmatic.  În vreme ce iubirea presupune o ignorare dulce-duioasă a defectelor obiectului iubirii, relaţia mea de cetăţean al secolului XXI cu statul reclamă tocmai, dimpotrivă, vigilenţă maximă şi intransigenţă, autoritate. Dacă în această relaţie contractuală, statul abuzează, trebuie să fiu gata nu să iert (aşa cum ar trebui dacă mi-aş iubi statul), ci să îmi apăr drepturile şi, la modul ideal, să îi aduc în faţa justiţiei pe funcţionarii care nu şi-au onorat partea lor de contract. Evident, şi reciproca trebuie să fie valabilă. Drept este că, definind prin Constituţie statul ca fiind unul naţional, se întrevede posibilitatea ca România să nu fie o naţiune civică (abia în acest caz contractul social este obligatoriu), ci o naţiune definită în jurul etnicului (ceea ce e uşor caduc). Cred, însă, că singura soluţie validă astăzi e contractul social riguros. Argumentul meu e că orice altceva am încercat pe parcursul secolelor, s-a dovedit catastrofal.

2.  Aşa cum spuneam, toţi satrapii care şi-au decimat propriile popoare, fără excepţie, îşi iubeau ţara. Să nu vă contrarieze faptul că în primul argument am folosit noţiunea de stat iar în cel de-al doilea voi marşa de ideea de ţară. Desigur, relaţiile semantice şi chiar politice între ţară, naţiune şi stat sunt complicate. Ceea ce doresc, însă, să afirm e că nici statul, nici ţara şi nici măcar naţiunea nu pot fi iubite decât la nivelul discursului. Retorica politică românească preferă, se pare, imaginea aceasta romantic-patetică. Abundă ecranele televizoarelor de indivizi care îşi iubesc ţara în vreme ce ea, ţara, numai de iubit nu are chef. Dacă, deci, marile plăgi ale secolului XX, fascismul şi comunismul s-au hrănit din cultivarea aceloraşi himere naţionaliste şi ne-au dus unde ne-au dus, nu ar fi cazul să ne întrebăm dacă nu cumva ar trebui să fim ceva mai insensibili la indivizi care ne declară iubirea în public, cu ceva modificări de intensitate în perioadele electorale? Faptul că, deşi se revendică din două extreme ideologice, fascismul şi comunismul au livrat marelui public aceleaşi idei absurd-etnocentrice ca justificare pentru genocidul comis nu ne spune chiar nimic? Ceauşescu, Franco, Hitler, Lenin, Tito, Stalin, Salazar (i-am aşezat în ordine alfabetică pentru că orice altă ordonare a lor mi se pare într-un anume sens irelevantă) şi-au inundat popoarele cu o iubire paternă sufocantă. Exemplele concrete ale istoriei noastre nu foarte îndepărtate ne spun că între iubirea de ţară şi ura concretizată în crime şi suspendarea statului de drept e o suspectă relaţie de echivalenţă. Căci, nu-i aşa, marii sceleraţi ai Europei secolului XX şi-au iubit ţara şi naţiunea chiar împotriva voinţei acestora din urmă. A-ţi iubi ţara mă tem că echivalează cu a-i iubi elitele efemere, căci în definitiv, mai ales la români, conceptele abstracte creează panică şi confuzie. Românul nu poate resimţi sentimente în mod direct faţă de ţară, ci mai degrabă faţă de un ţar, o figură paternalistă, blândă, dar şi autoritară. Or, de aici încep marile probleme. Elitele politice care se vor iubite sunt fie atinse de morbul ignoranţei (ceea ce nu e fatal!), fie ipochimeni cu potenţial de dictatori. La experienţa noastră (în definitiv am reuşit performanţa de a ne acomoda sub patru dictaturi de la 1918 încoace!), aş zice că ar trebui să fim ceva mai parcimonioşi în infestarea ţării cu dovezile iubirii noastre faţă de ea.

3. Poate totuşi, a iubi România nu are nimic de a face cu prezentul ei, ci mai degrabă e un sentiment faţă de un tot. Poate că prin a iubi România ar trebui să înţelegem un soi de admiraţie faţă de peisajele ei sau, de ce nu, poate un soi de mândrie generatoare de lacrimi faţă de faptele trecutului?! Ori, poate că iubirea noastră de ţară e mistică, e un soi de iubire cristică, acordată generos în virtutea unui principiu creştin. Exclud din start o asemenea ipoteză din cauza unei fisuri logice majore. Iubirea cristică nu are nimic în comun cu iubirea direcţionată etnic, or la noi tocmai aceasta e problema, un etnocentrism exasperant.  Să presupunem, totuşi, că ceea ce iubim ar fi naţiunea română. Trebuie doar să ne hotărâm cu exactitate la ce fel de naţiune ne referim. Este naţiunea română coerentă, organică, un corpus fără fisuri identitare, o realitatea monolitică? Da` de unde! Dimpotrivă! De la nord la sud şi de la est la vest, moştenirile culturale, axiologiile, raportările faţă de istorie sunt diferite! Cât despre limba pe care o vorbim, mă tem că ea nu e suficientă pentru a conferi coerenţă şi a justifica ideea unei solidarităţi naţionale. În definitiv, brazilienii şi portughezii vorbesc aceeaşi limbă, la fel şi britanicii şi americanii! Apoi, naţiunea îşi are conceptual o accepţiunea teoretică franceză (statul echivalează cu naţiunea) sau una germană (unde suprapunerea nu e obligatorie). Vedeţi deci, că a iubi naţiunea română e încă şi mai complicat decât a-ţi iubi statul sau ţara. Oricum ar fi, a iubi în felul acesta presupune o înaltă calitate intelectuală. Presupune familiarizarea cu istoria, o anume predispoziţie pentru înţelegerea contextelor istorice care ne-au creat aşa cum ne-au creat, cu alte cuvinte a-ţi iubi naţiunea ca pe un tot presupune un anume soi de elevare, o anumită complexitate a gândirii, un exerciţiu permanent al toleranţei şi decenţei. Nu e cazul nostru. Consultaţi statisticile şi veţi vedea că gradul de ignoranţă şi lipsa de educaţie definesc nucleul dur de cetăţeni români ieşit (uşor abulic) din comunism. Prin urmare, noi nu suntem astăzi, intelectualiceşte vorbind, capabili de o altfel de iubire cu excepţia celei discursive. Ne mai trebuie ani să ne înţelegem complexele, apoi alţi ani pentru a ni le suprima. Ne trebuie ani până ca nivelul de săpun şi pastă de dinţi consumate pe cap de locuitor să ne dea dreptul să emitem pretenţii serioase. Pe oricare axă ne-am deplasa, pe orizontală sau verticală, pe axa culturii sau, şi mai simplu, pe axa civilizaţiei, constatările sunt aceleaşi: suntem neterminaţi. Nu discut situaţia excepţională a elitelor, ci pur şi simplu starea generală, aşa cum reiese ea din studiile Eurostat şi nu numai sau din simplă observaţie empirică.  

Apoi, în relaţia lor cu istoria recentă, românii au o problemă fundamentală. Statul nostru a început prin a fi monarhic. În evoluţia lui firească, organică, acest stat monarhic a fost suspendat de instaurarea unui regim comunist ilegitim şi minoritar. Ilegitim pentru că nu a venit la putere prin vot democratic. Minoritar pentru că cifrele şi interpretarea evoluţiei lor susţin ideea că pe căi fireşti, comuniştii nu ar fi ajuns nicidecum la putere în `44: prin 1922, partidul avea vreo 2000 de membri pentru ca în 1944 să ajungă într-un scenariu optimist la puţin peste 1000 de membri (cifrele variază, dar tendinţele se păstrează). După 45 de ani de tumoare, deodată România se decide să redevină un corp sănătos (nu discut contextul şi nici uşor anacronica dezbatere a fost sau nu Revoluţie). Însă, paradoxal, în loc ca bolnavul diagnosticat cu aproape o jumătate de secol în urmă să revină la starea de dinainte de instaurarea tumorii, el a ales un soi de struţo-cămilism inexplicabil, păstrând o parte din tumoare şi alegând să convieţuiască cu ea. Poate din obişnuinţă, poate în virtutea iner(p)ţiei. Poate e vorba doar de sindromul Stockholm. România a continuat, deci, să fie Republică, legitimând în felul acesta, chiar şi simbolic, gestul lipsit de orice fundament democratic de la 30 decembrie 1947 (proclamarea Republicii). Prin urmare, se pune problema relaţiei perverse pe care o are România cu propria ei istorie.

Ce naţiune, deci, se cuvine a iubi? Naţiunea care i-a dat pe Horea şi Cloşca, naţiunea care i-a dat pe Cioran, Eliade şi Ionescu (e vorba de Eugen şi nu de Nae!), naţiunea care l-a dat pe Antonescu, Ceauşescu sau pe generalul Pleşiţă, naţiunea care i-a dat pe Elisabeta Rizea sau Ion Gavrilă Ogoranu? Sau poate naţiunea care a consimţit prin amnezie colectivă să reintre în normalitate după 1989 perpetuând un fals grosolan privitor la însăşi forma sa de statalitate?! Cât de schizoid ar trebui să fie sentimentul acesta de iubire încât să cuprindă  otova o galerie atât de pestriţă de personaje şi evenimente? Cât despre ipoteza că aş putea iubi România pentru peisajele ei, aproape că nici nu merită luată in calcul. Dacă excludem factorul uman, atunci vestea ar fi că România nu are identitate. Tot ceea ce ţine de identitatea ei se datorează prezenţei în diferite proporţii a factorului uman. Nu Carpaţii, nu Marea Neagră, nu Delta Dunării sunt factori de coeziune naţională, ci valorile simbolice cu care noi, românii, am învestit toate aceste banale forme de relief.

4.  Aşa cum sugeram, iubirea presupune inevitabil posibilitatea de a alege. Tocmai de aceea, direcţionarea subiectivă a unui asemenea sentiment e asumată din start. Firesc, fiecare individ alege asupra cui să-şi reverse iubirea şi nu trebuie să ofere nimănui niciun fel de justificare. Or, între mine şi stat, ţară sau naţiune natura relaţiilor care se instaurează e ceva mai…profesională şi restrictivă. Pe lângă faptul că nu îmi aleg ţara la naştere, nici nu pot divorţa de ea aşa de uşor.  În primul rând pentru că, în vreme ce iubirea presupune incoerenţe, incongruenţe, paradoxuri, iertări, patetisme, imprevizibilitate, relaţia cu un stat, o ţară sau o naţiune presupune luciditate. În vreme ce iubirea presupune, la limită, un soi de toleranţă maximă asupra obiectului iubit, relaţia cu statul porneşte de la un soi de susceptibilitate reciprocă. Din această esenţială diferenţă decurg toate celelalte. Statul nu mă crede pe cuvânt atunci când spun că mi-am plătit taxele, el are mecanisme de verificare. La rândul meu, ca cetăţean sunt dator să nu mă pierd în toate fumigenele politice ale reprezentanţilor oficiali. Merg la vot sau, dimpotrivă, protestez prin absenţă, în orice caz nimic nu trebuie acordat necondiţionat şi pe termen nedeterminat în relaţia cu statul. Dacă aş iubi România, ar trebui să îi acord un cec în alb. Cam ştim cu toţii, cei cât de cât informaţi, ce se întâmplă când cetăţenii oferă cecuri în alb statelor în care locuiesc sau chiar şi naţiunii din care fac parte. Apoi, mai e un lucru ce se cuvine a fi menţionat. Iubirea nu e un sentiment solid şi coerent, ea are un soi de labilitate care o transformă adesea în ură, ea îşi asociază o serie de corolare precum gelozia, sentimentul de posesie, egoismul, contemplarea tâmpă, suspendarea logicului şi altele. De ce aş vrea să transfer toată această cutie a Pandorei în relaţia mea cu România? Cine ar avea de câştigat de aici?              

Iată unde duce iubirea în exces a Patriei!

 

Idiocracy. Despre ipoteza idiotizării speciei umane

  În 2006 marele public asista la premiera filmului regizat de Mike Judge, Idiocracy. Pelicula, cu Luke Wilson şi Maya Rudolph în rolurile principale, nu străluceşte nici prin cine ştie ce efecte speciale şi nici măcar prin distribuţie. Ba dimpotrivă, pe alocuri replicile sunt exasperant de superficiale iar povestea în sine enervant de previzibilă. Doi cetăţeni americani iau parte la un experiment militar, sunt congelaţi şi se trezesc, peste ceva ani, într-o lume în care coeficientul de inteligenţă a scăzut drastic, o lume imbecilizată. Idee reţine atenţia, nu neapărat prin punerea ei în scenă cât prin relativa ei originalitate. În literatură şi film, de fiecare dată când ne imaginăm viitorul rasei umane, fie că o facem în cheie apocaliptică sau nu, există o constantă. În cele mai multe dintre cazuri, viitorul e unul nu neapărat mai bun, dar obligatoriu mai… sofisticat. Genul SF, atât de lacunar la noi din păcate, porneşte de la premisa că viitorul echivalează cu o evoluţie, nu neapărat în termenii moralei, cât în termenii ştiinţei şi ai tehnologiei. Mă gândesc, printre altele, la roboţii complecşi ai lui Asimov, la capodopera lui Frank Herbert, Dune, sau la Pandora lui Frank Herbert şi Bill Ransom. Puţine sunt utopiile în care viitorul e prezentat ca o regresie de genul celei din Planeta Maimuţelor (film regizat de Tim Burton). În cinematografie, aproape că nu ştiu la care dintre exemple să mă opresc, ele fiind atât de multe şi de cunoscute: Războiul Stelelor, Star Trek, Battlestar Galactica, Avatar etc. Ideea, aproape parte integrantă a genului SF, e că ritmul accelerat de tehnologizare din ultimele secole va continua în viitor. Cât despre rezultatele acestei curse, literatura ne vorbeşte de multiple scenarii, în funcţie de viziunea şi de talentul fiecărui scriitor. De departe, mainstreamul merge către catastrofe planetare, cu o subdiviziune consistentă dedicată catastrofelor nucleare sau atomice. Ei bine, Idiocracy răstoarnă tocmai această constantă de care vorbeam. Ce-ar fi dacă, în loc să ne îndreptăm spre un viitor sofisticat am lua-o în sens invers şi, din cauza multiplelor dependenţe ale rasei umane, ne-am idiotiza atât de profund şi constant încât am coborî ca nivel al inteligenţei cam pe acolo pe unde ne aflam în timpurile noastre preistorice?!  

Sistemul nostru de educaţie pare a crea o asemenea premisă. În definitiv, cam de prin secolul XIX, el nu au mai trăit revoluţii, rupturi semnificative. Înainte de Revoluţia Franceză, educaţia era lăsată mult prea mult în seama Bisericii. În epoca post-iluministă, ea se plasează categoric cu mai mult de jumătate din circumferinţă (ca să vorbim în termeni…fotbalistici!) în zona raţiunii şi a raţionalului. Tendinţele recente sunt de a concilia ştiinţa cu mistica. În acest sens, a se vedea relaţia dintre capitolele Genezei biblice şi teoria Big Bang-ului sau una dintre consecinţele teoriei relativităţii a lui Einstein, şi anume aceea că energia este, calitativ, superioară materiei. Toate aceste aparent emancipări ale abordărilor din interiorul sistemelor de educaţie sunt, însă, circumscrise aceleiaşi paradigme iluministe.

Există studii serioase care ne arată că sistemele educaţionale de azi produc indivizi din ce în ce mai needucaţi. Sir Ken Robinson aduce în discuţie chiar necesitatea schimbării totale a paradigmei educaţiei. Argumentele lui sunt convingătoare şi erudite, în mare el vorbind despre un fundament al sistemului de educaţie, cel iluminist, care nu mai corespunde cerinţelor secolului XXI. Pentru cei interesaţi, puteţi găsi aici o fascinantă demonstraţie de sub 12 minute: 

La nivel empiric, e aproape o datorie sacră a fiecărei generaţii de a clama public şi vehement calitatea culturală îndoielnică a generaţiilor care vin din urmă. E cât se poate de adevărat că, dacă luăm în discuţie modelul elitei intelectuale propus de Renaştere, să zicem, sau chiar de Antichitatea greco-romană, intelectualii postculturii noastre (termenul îi aparţine lui Steiner) nu sunt decât copii relativ palide ale minţilor strălucite de acum câteva secole. Iată, deci, că aparent există premisele ca ipoteza de lucru din Idiocracy să fie perfect valabilă. Lumea se îndreaptă, deci, inexorabil, către idiotizare totală. Este aceasta o propoziţie care îmi imaginez că va stârni strigăte aprobative în fiecare cancelarie din şcolile româneşti şi în fiecare catedră din universităţile noastre.

În fapt, cred că suntem în plin sofism. Idiotizarea totală propusă de pelicula lui Mike Judge nu numai că este improbabilă, dar e şi imposibilă în condiţiile unei evoluţii normale, fireşti, excluzând aici cataclismele sau alte evenimente extraordinare. Când idolatrizăm intelectualii Renaşterii sau pe cei ai propriei noastre generaţii în comparaţie cu cei ai generaţiei tinere trebuie să avem în primul rând în vedere faptul că de cele mai multe ori ceea ce numim idiotizare nu e decât un soi de adaptare la incredibilul flux informaţional de azi, o adaptare pe care o putem numi, dacă e neapărată nevoie să poarte un nume, strictă specializare. Are Noica o carte publicată nu demult la Humanitas intitulată Despre lăutărism. Discutându-l pe Cantemir, Noica accentuează excepţionalismul acestuia şi, nota bene!, faptul că marele păcat al omului de cultură român e că încearcă oarecum involuntar să îl imite implicându-se în domenii atât de variate încât în cele din urmă consecinţa firească va fi un soi de amatorism pe care Noica îl numeşte lăutărism. Avem acolo şi câteva exemple. Printre ele, Bogdan Petriceicu Haşdeu şi Nicolae Iorga. Prin urmare, nu neapărat calitativ intelectualul secolului XXI este inferior celui al Renaşterii sau al Antichităţii greco-romane, e mai degrabă aici vorba despre o inferioritate contextuală, inevitabilă şi, prin urmare deloc dezonorantă. Intelectualul contemporan este obligat să se replieze, să se aşeze comod în interiorul unei paradigme din ce în ce mai restrânse pe care să o cunoască şi să o asimileze total.

Chiar dacă, în mod evident sistemele de educaţie, fie ele româneşti sau de aiurea, au nevoie de o reformă, structural ele nu se pot depărta sau rupe de modelul iluminist, cel care, ne place sau nu, este cel mai echilibrat dintre cele pe care le cunoaştem până acum (nu că am cunoaşte prea multe, e adevărat!). Ca să fim oneşti, a devenit echilibrat în timp, prin ajustări permanente şi concesii continue. În ce priveşte calitatea intelectuală precară a noilor generaţii, aici ar fi câteva menţiuni de făcut. În primul rând, nu trebuie să ignorăm faptul că în ultimele decenii populaţia Terei a crescut constant. Prin 2050 se estimează că vom depăşi 7 miliarde. Statistic vorbind, deci, presiunile exercitate asupra sistemelor de educaţie sunt din ce în ce mai mari. Apoi, preocupaţi mult prea mult de lamentările noastre cotidiene cu privire la vremea noastră, (Vârstă de Aur nu altceva!) şi vremea lor, uităm că totuşi intelectualul a fost şi va fi prin însăşi definiţia lui, nereprezentativ numeric, mai degrabă definit de excepţionalism, unicitate decât de răspândire ca model cultural în societate asemenea unui virus sau a unei epidemii.

Idiocracy vorbea totuşi de o idiotizare în masă. Nu, deci, în special despre elite e vorba aici. În definitiv, ele au fost şi vor fi în vecii vecilor minoritare (şi nu e deloc rău că e aşa!). Sunt, însă, majoritari cei care, oricât de mult s-ar strădui, nu vor ajunge nici cantemiri şi nici einsteini… E posibil ca într-un secol, să zicem, ei să devină în masă agramaţi şi gregari? Filmul pe care l-am folosit ca pretext până acum răspunde cu un categoric da. La o primă vedere, da este singurul răspuns plauzibil. Argumente: a. Cultura generală e din ce în ce mai puţin… generală de la o generaţie la alta; b. În materie de verbalizare şi competenţe lingvistice se constată o simplificare abruptă a limbajului şi o restrângere accelerată a vocabularului fundamental; c. Dispar abilităţile practice banale, ele fiind înlocuite de o dependenţă din ce în ce mai accelerată de tehnologie; d. Modelele culturale de succes cu impact la tânăra generaţie sunt mai degrabă modele a-culturale. Acestea sunt cele patru argumente care mi se par a fi ceva mai solide. Dacă suntem în totalitate de acord cu validitatea lor, daca vom considera, deci, că aceasta este tendinţa inevitabilă astăzi, într-adevăr, va trebui să ne asumăm ipoteza de lucru din Idiocracy: specia umană se îndreaptă cu paşi repezi spre imbecilizare. Nu cred, însă, în absolutismul niciunuia dintre argumentele enumerate mai sus.

Să le luăm pe rând. A. Miguel de Unamuno  declara public că nu ştie ce este cultura. Etimologic, latinescul culturae era folosit de romani cu sensul de a cultiva pământul. Abia prin secolul XIX se încearcă (în zadar!) definirea culturii. Prin urmare, ceea ce noi definim prin sintagma de cultură generală e atât de lax încât la limită tuturor ni se poate reproşa că nu avem… cultură generală. Îmi amintesc că pe vremea când eram licean, profesorul meu de geografie considera de bun simţ să cunoşti cam ce resurse naturale are un stat precum… Zair, să zicem. La rândul meu, consider a fi de bun simţ să ştii că Nichita Stănescu este poet şi nu poetesă (am avut această surpriză în primul meu an de predare!). Cine, însă, stabileşte cu precizie ce înseamnă a avea cultură generală într-o societate în deplină şi continuă schimbare? B. Limba, oricare ar fi ea, este în cele din urmă un instrument. Şi în calitatea ei de instrument, trebuie folosită în aşa fel încât să fie cât mai eficientă. Fenomenul simplificărilor succesive nu e nou, el e o constantă a ultimelor secole. Citiţi literatura franceză de secol XIX şi apoi mergeţi direct la un Boris Vian sau la un Tournier. Deşi nu se poate vorbi acolo de o simplificare, de o reducere a vocabularului fundamental, e totuşi observabilă tendinţa de a renunţa la structurile lingvistice arborescente. Pentru mine, cu siguranţă limba română vorbită azi de tânăra generaţie e de un barbarism înfiorător. Dar aceasta nu e decât o perspectivă strict subiectivă a unui individ cu o anume preocupare şi formaţie. Dacă aş fi fost pilot, inginer constructor sau chimist, poate că altele erau abordările. În plus, există şi şcoli de elită unde elevii şi studenţii vorbesc o limbă română curată şi elaborată. Să nu ne imaginăm că pe vremea lui Eminescu junii români aveau cu toţii capacitatea de a se exprima în româna fluentă a poetului nostru naţional.  Ar fi pueril! C. Dependenţa faţă de tehnologie nu e nicidecum un simptom al idiotizării, ci consecinţa firească, din nou, prezentă de secole, a civilizaţiei. Există vreo diferenţă esenţială, de paradigmă, între lamentoul lui Platon care considera că scrisul va aduce cu sine uitarea în sufletele celor ce-l vor deprinde, lenevindu-le ţinerea de minte şi discursul comun azi că internetul ne perverteşte şi ne imbecilizează tinerii? Eu cred că nu. Sunt spaime fireşti ale oamenilor puşi faţă în faţă cu o evoluţie tehnologică ale cărei consecinţe îi sperie. Aşa cum scrisul nu a fost un factor de regres, permiteţi-mi să cred că nici internetul nu va duce la idiotizarea in masă a generaţiilor viitoare, aşa cum frecvent ni se spune. D. Modelele culturale sunt uşor supraevaluate. Am fost învăţaţi să oferim modele tinerilor considerând, de bună  credinţă, că ei se vor inspira de acolo. Pentru acest subiect, recomand o excelentă carte a lui George Steiner, apărută la noi la Editura Humanitas, Maeştri şi discipoli. În România, modelele culturale pe care le-am oferit şi le oferim tinerilor sunt nu numai scandalos-selective, dar şi inocent sau mai puţin inocent falsificate. Îl oferim pe Eminescu cu privirea pierdută printre stele, pe Iorga magnificul, titanul infailibil, pe Cantemir luminatul şi aşa mai departe. Că Eminescu nu privea către stele secundă de secundă, că Iorga s-a descalificat adesea pe tărâmul aprecierilor literare, că luminatul Cantemir a făcut o eroare strategică aproape copilărească atunci când a fost înfrânt la Stănileşti în 1711 (eroare pe care tatăl său analfabet, Antioh, probabil nu ar fi făcut-o) nu pare a conta foarte mult. Cred, deci, că cel puţin în ceea ce ne priveşte pe noi, pe români, modelele culturale cu care am ales să defilăm în faţa tinerei generaţii sunt uneori supralicitate şi alteori fabricate. Şi atunci, putem învinovăţi pe cineva care alege modele dintr-o altă zonă, fie ea chiar a-culturală?

Cred, deci, că societatea umană, aşa cum este ea, rezultat al unor ajustări permanente, fine, are anticorpii necesari pentru a împiedica o ipoteză ca cea propusă de Idiocracy. Echilibrele majore, rod al unor secole de experimente şi revoluţii culturale pot fi păstrate în ciuda lamentărilor de zi cu zi. În lupta noastră donquijotescă cu tehnologia şi modernitatea, cu alienările pe care presupunem că le aduc ele, trecem cu vederea ceea ce scriitorul indian Ruskin Bond constata în cartea sa Book of Humour: în vremuri de război, uităm cât de mult datorăm inamicilor noştri.

 

O săptămână în Singapore şi Malaysia. Impresii de călătorie (I)

O evadare din India, fie ea şi pentru o săptămână, este pentru mine echivalentul unei necesare reîncărcări a bateriilor. Am observat că din ce în ce mai des calific ieşirile mele în afara Indiei drept evadări, ceea ce cred că spune destul de multe despre relaţiile şi raporturile pe care le am cu această ţară cât un continent, atât de epuizantă, extenuantă şi alienantă… De data aceasta, evadarea mea e cu atât mai interesantă cu cât se petrece în interiorul aceluiaşi spaţiu, al Asiei de Sud-Est. Am auzit spunându-se de atâtea ori şi în atâtea contexte că India e o lume care aparţine doar geografic Asiei, însă bănuiesc că în forul meu interior nu am fost niciodată convins că deplasându-te puţin mai la sud-est realităţile vor fi cu totul altele. Imaginaţia mea are un defect funciar: nu-şi poate proiecta în toată splendoarea sau, după caz, mizeria lor, locuri pe care nu le-am bătut cu pasul. India de pe Discovery Chanel, India lui Eliade sau a lui Forster, India călătorilor de dinaintea mea nu are multe în comun cu India pe care o văd eu aici, secundă de secundă. Iată de ce sunt oarecum sceptic că o vizită în Singapore şi Malaysia va trece undeva în planul secund al memoriei mele afective şi olfactive (pentru o săptămână) India cu toate invazivele ei incongruenţe.

                Excursia nu debutează tocmai fericit. Cu doar cincisprezece minute înainte de decolarea către Singapore, oficialii Air India ne anunţă că zborul a fost anulat din… motive tehnice. Sunt încă în India, aşa că mă repliez imediat şi înţeleg că singura speranţă pentru rezolvarea cât mai rapidă a situaţiei este… scandalul. Daca te târguieşti ferm, uneori brutal, la limita vulgarului, în India obţii multe lucruri, de la o reducere la pizza până la (ştiu că sună absurd!) un discount la biletele de avion cumpărate prin agenţie. Se pare că nu sunt singurul care gândeşte astfel. Vreo 80 de pasageri, în marea lor majoritate indieni, au aceeaşi atitudine. Intuim cu toţii că problemele tehnice ale Air India ţin de numărul cam mic de pasageri pentru cursa de Singapore. În cele din urmă, după câteva ore de discuţii cu cei de la Biroul de Imigrări,  suntem scoşi din aeroport şi conduşi la un hotel din apropiere. Mănânc, urc în cameră şi după câteva ore sunt sunat pentru a mă prezenta în lobby. Se găsise o soluţie pentru noi: fuseserăm redistribuiţi pe o cursă a companiei Singapore Airlines. Tot răul spre bine. Am pierdut câteva ore, dar măcar am evitat un zbor cu Air India. Sper ca şi la întoarcere compania aeriană indiană să îşi anuleze zborul.

După aproximativ 5 ore de zbor, aterizăm. Aeroportul Changi din Singapore pare unul extrem de civilizat. Însă, îmi temperez entuziasmul… Până la urmă şi Aeroportul Indira Gandhi e septic şi chiar spectaculos, însă, odată ce ai păşit în afara lui, începe coşmarul. Schimb câţiva euro în dolari singaporezi. Nu foarte mulţi pentru că ştiu că în fiecare aeroport cursul e dezavantajos. Formalităţile decurg mult mai uşor decât m-aş fi aşteptat. Îmi recuperez bagajul şi mă îndrept către ieşire. Un angajat al Aeroportului ne direcţionează către taxiurile care aşteaptă în faţa ieşirii. Maşinile arată rezonabil. Îi spun şoferului adresa hotelului şi pornim. Abia când ies din zona aeroportului realizez senzorial şi nu numai raţional că Asia nu înseamnă nicidecum India. Străzi curate, blocuri înalte de o parte şi de alta a străzilor, vegetaţie luxuriantă şi, mai presus de toate, un trafic decongestionat, relaxat.

Strada in Singapore

Zgarie nori in Singapore

Dacă stau să mă gândesc bine, nu cred că am auzit pe nimeni claxonând. Pentru câteva secunde resimt şocul sălbaticului readus în mijlocul civilizaţiei. În India şoferii opresc în mijlocul străzii ca să vorbească la telefon si nu iau mâna de pe claxon câteodată minute în şir. Tot acum realizez că poate ar fi cazul să nu mai includ India ca punct de referinţă. E la fel de absurd ca şi o comparaţie între România şi Japonia. Suntem la câteva săptămâni după cutremurul din Japonia şi îmi amintesc cât de enervat am fost zile în şir ascultând dezbaterile găzduite de canalele româneşti de televiziune în care invariabil se comparau un stat sud-est european cu o Insulă în Pacific. Aşadar, respir adânc şi mă hotărăsc să las India în urmă. Atât cât s-o putea.

Căldura e insuportabilă. Deşi nu sunt decât 33 de grade Celsius, umiditatea e extrem de ridicată. La hotel, în majoritatea camerelor geamurile nu se deschid. Explicaţia oficială e că ferestrele trebuie să rămână închise din raţiuni de securitate. Cineva sugerează un alt motiv care, la o primă vedere, mi se pare mai plauzibil: la temperatura de afara, cu geamurile deschise, aerul condiţionat ar merge încontinuu provocând hotelului pagube financiare considerabile. Cât timp fac un duş, las televizorul deschis. Pe unul dintre canalele tv singaporeze, la buletinul de ştir, undeva la finalul lui, unde sunt prezentate tot soiul de bizarerii amuzante, aud ceva despre România. Ies de sub duş la timp pentru a-l vedea pe parlamentarul român Tălmăcean (nu-mi amintesc numele lui complet şi nici nu consider că trebuie să folosesc google search pentru un astfel de ins) contorsionându-se în direct, mişcându-se spasmodic şi ridicol. Îmi trebuie câteva secunde pentru a realiza că omul îşi definea mişcările drept dans. Perfect… Singaporeza care citeşte ştirea zâmbeşte ironic. Un clovn român descreţeşte frunţile cetăţenilor şi turiştilor din Singapore. Nu e rău… nu e rău deloc.

În Geylang, acolo unde sunt cazat, terasele rămân deschise până undeva după miezul nopţii. Beau un Tiger (bere singaporeză) pentru care plătesc destul de mult apoi încerc să mă familiarizez cu metroul. Un sistem deloc greoi. Metroul singaporez acoperă în mare toate zonele de interes turistic şi este relativ ieftin. Surprinde plăcut eleganţa oamenilor. Şi încă ceva. Dacă te uiţi cu atenţie în jurul tău în metrou 90% dintre călători au privirea aţintită asupra vreunui gadget, în special iPhon-uri sau iPad-uri. Pentru o vreme am senzaţia unui decor de peliculă sf, senzaţie pe care încerc să o prelungesc atât cât pot. Nu îmi displace şi nici nu consider că un astfel de mod de viaţă e alienant. E pur şi simplu spiritul veacului. Cine are nostalgia lumânării de dinainte de electrificare e liber să trăiască într-o peşteră. Eu unul, însă, apreciez televiziunea, internetul şi telefonul mobil. Că unii le folosesc prost, asta e o altă poveste. Nu-mi trebuie, deci, mult timp pentru a mă simţi foarte bine în Singapore. A doua zi hotărăsc să văd panorama oraşului-stat. Cel mai potrivit loc e, desigur, Singapore Flyer, o imensă maşinărie care se roteşte şi în care, contra cost, poţi sta confortabil instalat în interiorul unei cabine de sticlă. Construit între 2005-2008, Singapore Flyer e considerată a fi cea mai înaltă construcţie de acest fel din lume (165 de metri în punctul său maxim). În cele 30 de minute petrecute deasupra oraşului constat rigoarea lui arhitectonică. De sus, totul pare a fi minuţios proiectat. Singapore trăieşte din turism, deci e de aşteptat ca el să nu-şi dezamăgească turiştii.

Deasupra orasului Singapore. Imagine panoramica din Singapore Flyer

Deasupra orasului Singapore Imagine panoramica din Singapore Flyer

Mănânc pe o terasă înconjurată de localuri cu specific asiatic, aşteptând ca ploaia să se oprească. Sunt atât de mulţumit de ceea ce văd împrejurul meu încât uit că nu sunt tocmai un adept al mâncării asiatice. Aleg ceva din meniul unui restaurant chinezesc pentru ca apoi să constat amestecul de dulce şi sărat care mă îndepărtează de regulă de bucătăria asiatică. Papilele mele gustative resimt nevoia unei mâncări familiare, a unui gust uşor de identificat. Ştiu cât de ridicol sună să mergi în Singapore şi să cauţi acolo mâncare mediteraneană…

În China Town, terase şi, desigur, chinezării de tot felul. Tarabele sunt aşezate de o parte şi de alta a străzilor iar chelneriţele chinezoaice, cu meniul în mână, încearcă să te convingă să te aşezi pentru o cină. Locul are farmecul lui, mai ales că îl vizitez seara. Pentru mine, însă, nu e cea mai bună opţiune atunci când vine vorba de mâncare. Nelipsitul orez, nelipsitele noodles… Exotic, oarecum, însă dacă mă întrebaţi pe mine, mâncarea exotică nu trebuie neapărat consumată atunci când ţi-e foame, ci mai degrabă când eşti deja sătul. E ca o degustare de vinuri. Nu deguşti niciodată vinul atunci când, de fapt, eşti atât de însetat încât ai bea imediat o jumătate de sticlă …

China Town

După o zi şi jumătate în Singapore, mă pregătesc să vizitez Insula Sentosa. Plajă pe malul Mării Chinei de Sud… Sună promiţător.  

 

India şi alienările ei

Fostul Inspectorul General al Poliţiei din Lucknow, India, transformat în soţie a Lordului Krishna

 

 

De curând mi s-a atras atenţia asupra unui aspect care, după mai bine de un an şi jumătate de stat în India, ar fi trebuit în mod normal să-mi fie extrem de familiar. Foarte mulţi indieni pe care îi întâlnesc pe străzile din Delhi vorbesc de unii singuri. Două întrebări se ridică aici: 1. Care ar fi cauzele acestei alienări care, deşi e poate…locală, are importanţa şi simptomatologia ei? Şi 2. Cum se face că atâta timp nu am observat un fapt uşor observabil şi deloc comun în spaţiul din care vin?! E, deci, aici vorba de un alt soi de alienare, unul personal, dar cu legături directe cu ţara în care trăiesc acum (India)?!

În primul rând, răspunsul cel mai la îndemână pentru a explica tot felul de bizarerii şi excentricităţi comportamentale care au loc zi de zi pe străzile din India este că oamenii se comportă aşa pentru că o pot face. Nu există niciun fel de presiune socială. Dacă un bărbat umblă ziua pe străzi, fără încălţări şi cu unghiile de la picioare pictate violent cu ojă roz, să zicem, el nu va putea face asta în mod frecvent nici pe străzile din Paris şi nici pe cele din Amsterdam, mă tem că nici măcar în Bucureşti sau Sofia. În India, însă, evenimentul e atât de des întâlnit încât încetează să fie un eveniment în adevăratul sens al cuvântului. La fel de comune sunt situaţiile în care întâlneşti indieni îmbrăcaţi cu haine peticite sau extrem de murdare. Îmi amintesc cum în avionul care trebuia să mă transporte până la Varanasi, am văzut un indian în vârstă ce arăta ca un veritabil marţian. Din ambele urechi se întindeau ca nişte antene fire de păr de o lungime apreciabilă ce se încăpăţânau să rămână în poziţie perfect orizontală. Văzut din spate, omul părea o anexă a vreunui gadget folosit de serviciile secrete. Nu cu mult timp în urmă inspectorul general al poliţiei din Lucknow  (Devendra Kumar Panda) a venit într-o bună zi la serviciu… îmbrăcat în femeie. A continuat să îşi îndeplinească îndatoririle o vreme, după care a fost forţat să demisioneze. Explicaţia: sărmanul ofiţer l-a văzut prin 1991 pe Lordul Krishna, de care s-a îndrăgostit nebuneşte. Cum Lordul Krishna e bărbat şi se presupune (probabil cu temei) că mireasa lui trebuie să fie femeie, şeful poliţiei din Lucknow a rezolvat această problemă delicată a sexualităţii în modul său original. Într-o ţară cu atâţia guru şi, evident, cu atâţia oameni dispuşi să se încredinţeze învăţăturii lor, bietul om a devenit un soi de vedetă pentru care până şi televiziunile au manifestat un oarecare interes. În India, alienările de acest fel reprezintă o realitate curentă, amplificată de un pseudo-misticism exasperant şi de o lipsă de comunicare reală între membrii societăţii.

A merge pe stradă într-un oraş nu are nicidecum în India funcţia socială pe care acest gest a căpătat-o în Europa. Pe străzile din Delhi, de altfel, nu prea ai cum să te plimbi. Praf, zgomot, gunoi şi o teribilă aglomeraţie te fac să te mişti întotdeauna cu un scop precis. Aşadar, într-o metropolă cu peste douăzeci de milioane de locuitori, alienările unora dintre ei sunt pe deplin explicabile. Problema marilor oraşe-metropolă (nu vorbesc, deci, aici de oraşele de dimensiunea Bucureştiului) e că  aneantizează individul, dându-i confortul perfect al anonimatului. Cu anonimatul nu prea ai ce face în societăţile riguros organizate, unde mai mereu un Big Brother (poate fi poliţistul de la circulaţie sau camera de luat vederi din intersecţii) îţi gestionează prezentul. În India, însă, haosul e atât de generalizat încât, odată ieşit pe stradă , ai certitudinea că te afli într-un no man`s land. Aşadar, a vorbi de unul singur e soluţia perfectă şi posibilă a gestionării unui stil de viaţă uşor autist. De ce perfectă? Pentru că e inofensivă. De ce posibilă? Pentru că India nu se prea interesează de respectul faţă de anumite convenţii sociale atât de restrictive în societatea europeană.

Cred că eroarea fundamentală ar fi să aşezăm toate aceste simptome ale societăţii indiene sub sintagma atât de supralicitată de libertate. Pe străzile din Delhi, deci, te simţi atât de liber încât, dacă doreşti să vorbeşti de unul singur o poţi face fără a te teme de consecinţe, dacă doreşti să transformi primul zid întâlnit într-un WC public nimeni nu te opreşte, dacă vrei să umbli desculţ şi, să zicem, cu părul vopsit în galben, o poţi face trecând aproape neobservat. Cam aşa ar suna teoria libertăţii absolute. Am întâlnit-o nu de puţine ori printre europenii veniţi în India. Ceea ce, însă, unii dintre ei numesc libertate, eu numesc alienare. Alienarea fiinţei care, deşi încă eminamente tradiţională, se vede aruncată într-o modernitate pe care nu ştie şi nu e pregătită încă să o gestioneze. Zgomotul permanent în care trăieşte India urbană ascunde incapacitatea de a comunica. Tăcerile trebuie umplute şi ele cu ceva. Cu urlete, muzică dată la maximum, claxon inutil de maşini şi motociclete, convorbiri telefonice în care protagoniştii ţipă literalmente unii la alţii… Apoi, la toate astea mai trebuie adăugată lipsa de spaţiu intim, personal. În cultura urbană indiană, cel care e văzut singur pe stradă, cel care nu socializează zgomotos în permanenţă e privit cu suspiciune. Nici nu e de mirare, deci, că în astfel de condiţii vorbitul de unul singur în spaţiile publice  e revolta ultimă a fiinţei umane care, orice s-ar zice, nu e programată să fie animal social 24 de ore din 24, 7 zile din 7, o întreagă viaţă. Nevoia de solitudine, deci, îşi cere drepturile şi o face aşa cum poate.

Cât despre al doilea sentiment de alienare, cel personal, aici nu ar fi (poate) foarte multe lucruri de spus. În principiu, vieţuirea îndelungată într-un spaţiu şterge din acurateţea cu care percepem detaliile. Mai mereu sunt întrebat daca în India am văzut elefanţi pe stradă. Da, am văzut. Şi încă îi mai văd… Dar nu-mi amintesc decât de cei pe care i-am zărit în prima săptămână, restul făcând parte dintr-un peisaj pe care nu-l mai percep bizar, care nu îmi mai atrage atenţia. Probabil că aşa se face că o vreme atât de îndelungată nu m-a surprins atmosfera aceasta uşor kafkiană a oamenilor care vorbesc singuri pe stradă. Însă, evident, e ceva mai mult aici. Nu i-am observat pe toţi aceşti oameni pentru că nu mi s-a părut nicio secundă că ei ar face ceva extraordinar, ieşit din comun. Ceea ce poate la Varşovia sau în Bucureşti mi-ar fi atras atenţia, aici e doar un fapt banal. Cât va mai dura până în momentul în care voi începe eu însumi să vorbesc de unul singur pe străzile din Delhi, nu pot spune. Probabil că asta e întrebarea care încolţeşte în minţile onorabililor potenţiali cititori ai acestui text.  În definitiv, noi nu ne putem controla alienările. Le putem analiza, le putem minimaliza efectele sau le putem anticipa consecinţele, în funcţie de puterile intelectualiceşti ale fiecăruia.

 

 

Unii scriitorii români nu mai au texte, ci aură

La 30 ghenarie 1840, Mihail Kogălniceanu publică articolul-manifest Introducţie la Dacia literară. Intenţiile erau dintre cele mai generoase, textul a devenit între timp unul canonic, găsindu-şi locul prin manualele de literatură română. Pentru acurateţe, trebuie reamintit că revista care pornea cu aplomb la început de an 1840 avea să apară în doar trei numere, ea fiind resuscitată abia în 1859, la patru ani după moartea iniţiatorului ei, la Paris. Nu asta, însă, mă determină să scriu despre introducţia lui Kogălniceanu la mai bine de 170 de ani de la publicarea ei.

Recitind textul astăzi, rămâi surprins de validitatea multora dintre sentinţele formulate atunci, în plin secol XIX dominat de naţionalisme de tot felul şi, la noi, de elanuri paşoptiste idilice. Nu mă refer, desigur, la aserţiuni exagerate gen […] înlesnită prin miile de şcoli ce s-au făcut în târgurile şi satele Moldo-valahiei, literatura noastră făcu pasuri de uriaş şi astăzi se numără cu mândrie între literaturile Europei. Noi ştim astăzi că vocea literaturii române în 1840 era încă una anemică, şi nici nu putea să fie altfel. Asemenea viziuni hiperbolice erau dictate de spiritul epocii şi de nevoia de a crea cu orice chip, chiar şi artificial, o conştiinţă naţională. Paşoptiştii, de altfel, îşi vor face un titlu de glorie din a scormoni prin istoria naţională în căutare de eroi. În acest sens, merită amintit textul lui Bălcescu despre Mihai Viteazul (Românii supt Mihai-Voievod Viteazul, apărut între 1861-1863), text transformat repede în canon. Până astăzi, imaginea publică a lui Mihai Viteazul e tributară literaturii lui Bălcescu, la fel cum Ştefan cel Mare îşi datorează aura în conştiinţa noastră naţională revitalizării cronicilor lui Grigore Ureche. Erau vremuri în care elita românească îşi căuta o identitate şi încerca ieşirea de sub influenţele Orientului prin deplasarea accentelor către latinitate, europenism, creştinătate.

Altceva, însă, supravieţuieşte (din păcate) în acest text al lui Mihail Kogălniceanu. În primul rând, constatarea lui privitoare la fărâmiţarea literaturii e azi cum nu se poate mai validă. Kogălniceanu visa prin 1840  la o foaie, dar, care, părăsind politica, s-ar îndeletnici numai cu literatura naţională, o foaie care, făcând abnegaţie de loc, ar fi numai o foaie românească şi prin urmare s-ar îndeletnici cu producţiile româneşti, fie din orice parte a Daciei, numai să fie bune, această foaie, zic, ar împlini o mare lipsă în literatura noastră. Deschideţi astăzi revistele literare româneşti şi veţi observa fără un prea mare efort două lucruri: în primul rând autismul faţă de literatura universală contemporană şi în al doilea rând promovarea scriitorilor din arealul geografic al revistei respective.Cât priveşte literatura universală, lipsa ei (cu câteva insulare excepţii) din paginile multora dintre revistele noastre literare e cauzată în primul rând de aproape axioma că cititorul vrea să regăsească într-o revistă literară scriitori neaoşi, la care are acces cu uşurinţă. Cu excepţia numelor mari, validate de regulă printr-un Nobel sau vreo altă distincţie de această natură, sporadic se scrie despre literatura universală şi, atunci când se scrie, se vorbeşte cu precădere despre cărţile deja traduse în română. Paradigma e uşor explicabilă: vorbim cititorului despre texte pe care el şi le poate procura începând de a doua zi din librării şi asta sună cum nu se poate mai firesc. În realitatea, însă, cred că traseul ar trebui să fie altul. Ar trebui, poate, ca revistele noastre literare să aducă în faţa cititorului zbaterile estetice la zi din literaturi încă exotice la noi. În felul acesta, ar exista presiunea dinspre revistele literare înspre edituri şi nu invers. Cititorului i s-ar trezi apetitul pentru o literatură la care nu are acces şi atunci două ar putea fi consecinţele pe termen lung: s-ar citi respectivele texte in original atunci când este posibil sau ar fi exercitate presiuni nevăzute asupra traducătorilor pentru a aduce în spaţiul românesc respectivii autori (vorbesc, desigur, de cititorul specializat). Suntem, totuşi destul de departe în timp faţă de momentul 1840 şi nu ne mai putem permite să ignorăm ceea ce se întâmplă în jurul nostru fie şi pentru simplul motiv că riscăm astfel un  nou clivaj masiv între literatura noastră contemporană şi ceea ce se întâmplă în jur. Kogălniceanu dovedea o lipsă profundă de înţelegere a fenomenului numit literatură atunci când scria: Istoria noastră are destule fapte eroice, frumoasele noastre ţări sunt destul de mari, obiceiurile noastre sunt destul de pitoreşti şi de poetice, pentru ca să putem găsi şi la noi sujeturi de scris, fără să avem pentru aceasta trebuinţă să ne împrumutăm de la alte naţii. Însă, odată în plus, ceea ce e pe deplin scuzabil în secolul XIX devine de neînţeles în secolul XXI. Revistele noastre literare ar trebui să înţeleagă că nu sunt exclusiv platforme de exprimare pentru scriitorii autohtoni, ci şi un liant între produse literare de la noi şi de aiurea.

A doua constatare ce nu poate scăpa niciunui cititor de reviste literare e regionalizarea literaturii. Un corpus de scriitori e promovat în Moldova, un altul la Bucureşti, un altul în Oltenia. E foarte posibil ca fenomenul să nu fie unul deliberat. Explicaţia e mult mai simplă, mundană chiar: o revistă care apare în urbea X primeşte cu precădere cărţi care apar în respectiva urbe sau în arealul învecinat. Asta pentru că săracul scriitor al urbei X nu prea are şanse de a se face vizibil într-o revistă literară ce apare în urbea Y. După ani îndelungaţi de practică, astăzi rezultatul e previzibil: avem o limbă naţională, dar literatura contemporană, cu excepţia câtorva nume, e un puzzle imposibil de asamblat. Primii care vor resimţi şocul, dacă nu cumva l-au resimţit deja, vor fi istoricii literari. Dacă peste vreo sută de ani vreunul dintre ei va avea curiozitatea de a radiografia literatura română în intervalul 2000-2010 va constata că Sisif se poate considera norocos. Să mai adăugăm aici grafomania românească postrevoluţionară şi posibilitatea fiecărui cetăţean abia alfabetizat de a publica o carte.

Cu rare excepţii, critica literară însăşi încetează să fie critică, abia-abia susţinându-şi atributul de literară. În reviste abundă cronicile de întâmpinare, în majoritatea lor favorabile. Distanţa între verdictul critic şi textele supuse analizei e atât de mare încât devine ridicolă. Faceţi doar experimentul de a citi un text critic despre un text literar şi apoi textul literar însuşi. Veţi constata cu uşurinţă că limbajul critic nu mai are reţineri; abundă în superlative şi aprecieri, aplicând unor texte mediocre sintagme aplicabile capodoperelor. Mai avem astăzi nevoie de nume care să umple indistinct literatura română? Nu cred… ceea ce e important în stadiul actual al literaturii române e să avem texte, nu doar autori.

Să-i dăm, din nou, cuvântul lui Kogălniceanu: cât pentru ceea ce se atinge de datoriile redacţiei, noi ne vom sili ca moralul să fie pururea pentru noi o tablă de legi şi scandalul o urâciune izgonită. Confuzia între etic şi estetic, neimputabilă unui scriitor care, probabil, nu îl citise pe Aristotel (Poetica), devine de neînţeles astăzi, când o simplă lectură a textelor lui Maiorescu (mai sunt şi alţii) ne-ar duce cu gândul la ideea că literatura şi morala folosesc două sisteme incompatibile. Nu poţi tăia lemne cu bisturiul şi nici opera cu drujba. Spre norocul nostru, în mare măsură, lecţia e învăţată. Nu întotdeauna, de vreme ce la poezia lui Adrian Păunescu sau Grigore Vieru ne raportăm totuşi folosind un instrumentar adesea inadecvat. Validăm, în aceste cazuri, texte nu aplicând rigorile esteticii, ci importând criterii care nu au nimic de a face cu literatura (precum patriotismul, de pildă). Suntem adesea în plină paradigmă paşoptistă. Doar că atunci lipsa unei literaturi naţionale justifica într-o oarecare măsură supralicitările. De altfel, când Maiorescu va considera că peisajul literar românesc poate suporta anumite decantări şi clarificări va scrie celebrul său studiu O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867. Astăzi, multitudinea de texte care alcătuiesc un corpus relative solid al literaturii române nu mai reclamă supraaprecierile otova. Dimpotrivă, ceea ce e necesar astăzi e distanţa critică. A te entuziasma la volumul de debut al unui autor care mai apoi va abandona literatura, a-i găsi valenţe estetice acolo unde acestea nu există sau sunt încă incipiente nu se mai bucură astăzi de scuza pe care secolul XIX o oferea din plin criticilor literari români. Ar fi interesant un studiu care să ne arate care este traseul literar al celor care au primit premii pentru debut în ultimii douăzeci de ani. Câţi dintre ei au confirmat?!

O altă meteahnă veche ce supravieţuieşte cu stoicism secolelor e convingerea că un scriitor mare nu poate scrie texte mici. Pentru relativul nostru confort, trebuie spus că boala aceasta nu ne aparţine. Ea e astăzi generalizată în primul rând datorită mecanismelor de marketing literar. Oriunde în lume, autorul unei cărţi de succes are toate şansele de a i se oferi un contract în alb pentru următoarea carte, deşi, evident, nimeni nu are certitudinea valorii ei literare. Dacă, însă, practica e folosită frecvent nu înseamnă că ea trebuie să fie şi validată critic. Unii scriitorii români de astăzi nu mai au texte, ci aură. Ei devin eroi la câteva zile după moarte, iar în cazul numelor mari suntem încă tentaţi să considerăm că orice producţie literară ce le poartă semnătura trebuie categoric să fie valoroasă. Aş aminti la noi cazurile Mircea Cărtărescu (De ce iubim femeile sau Baroane) şi Ioana Pârvulescu (Viaţa începe vineri). Nu e nimic mai firesc decât ideea că niciun scriitor nu e egal cu sine însuşi, cu toate acestea numele trezeşte şi astăzi reverenţe şi temenele. De un  nume nu te mai apropii decât având sfiala şi deferenţa necesare. Numele e atât de strivitor, de sacrosanct încât textul e aproape un apendice.

Desigur, nu trebuie ignorată nici tendinţa inversă. La un colocviu al tinerilor scriitori desfăşurat acum câţiva ani la Alba Iulia, m-a surprins elanul furibund cu care lupii tineri ai literaturii române deconstruiau diletant nume grele precum Eminescu, Arghezi sau Bacovia. A-ţi face loc în literatură călcând peste cadavre literare e tot atât de condamnabil ca a te prosterna în faţa unui text doar pentru că el poartă o semnătură celebră. Altceva, însă, trebuie remarcat aici. Bacovia, Arghezi sau Nichita Stănescu pot fi supuşi deconstrucţiei  fără riscuri de vreme ce ei, nemaifiind printre noi, nu pot riposta. Cărtărescu, Pleşu, Liiceanu, Patapievici sau alte efigii scriitoriceşti din provincie încă trăiesc şi pot acorda stipendii, premii literare sau pur şi simplu vizibilitate. A nu se înţelege că numele enumerate mai sus nu se susţin literar vorbind. Dimpotrivă,  cred că în cultura noastră contemporană ei nu pot fi trecuţi la index.  Eu vorbesc, însă, aici de un proces şi de mecanisme care parazitează lumea literelor. A vorbi despre nume şi nu despre texte…iată eroarea! Kogălniceanu o intuise de vreme ce scria vom critica cartea, iar nu persoana. Aceasta este, de altfel, şi soluţia. Numai că va trebui să găsim metoda prin care să o transformăm nu în simplu exerciţiu oratoric, ci în practică curentă.

 

 

De ce românii nu sunt şi nu vor fi niciodată… japoneji

Japonia, 11 martie 2011… un cutremur de 8,9 grade pe scara Richter şi un tsunami care, împreună, ar putea avea consecinţe majore pe termen lung pentru întreaga planetă… În România, două întrebări par a crea frisoane: a. România ar rezista la un cutremur de 8,9? şi b. Pot românii să reacţioneze ca japonezii în timp de criză? Ambele întrebări sunt futile, din motive diferite, însă. În general, infrastructura fiecărei ţări e construită în funcţie de un context naţional. Ar fi absurd şi imposibil să pregăteşti o ţară ca România pentru un cutremur de, să zicem, 10 (valoarea maximă pe scara Richter) când noi pe aici avem probleme, printre altele, cu inundaţiile. La modul ideal, e bine să te pregăteşti pentru orice, să ai nave cosmice în care să îţi poţi adăposti întregul popor în afara orbitei terestre, să colonizezi planete… e frumos, dar, din păcate nici în Utopia lui Morus siguranţa absolută nu poate fi garantată. Obiceiul acesta infantil de a ne întreba de fiecare dată ce ar rămâne din noi dacă cine ştie ce catastrofă ne va lovi are ceva din aroganţa iluministă de a ne imagina că putem previziona orice şi preveni orice şi, mai ales că putem controla totul prin tehnologie. La asta se mai adaugă şi tare româneşti recente precum incapacitatea funciară în ultimele decenii de a aprecia just dimensiunea evenimentelor şi capacitatea noastră de intervenţie.

Înainte de a se pregăti de un cutremur de 8,9, România mai are de rezolvat, de exemplu, problema apei curente în şcolile de la sat sau acest neo-analfabetism care s-a instaurat în şcoala românească. La noi, însă, mizele acestea sunt considerate minore. Ce politician serios s-ar lăuda cu un asemenea proiect? E cu mult mai bine să combaţi pe teme precum noua glaciaţiune sau dezastrele nucleare.

Ce ar face România la un cutremur de 8,9 e neesenţial. De ce? Pentru că, înainte de a-şi rezolva problemele esenţiale, România nu va putea face faţă niciodată vreunui cataclism de asemenea magnitudine. Chiar dacă de mâine am avea toată tehnologia disponibilă astăzi pe planetă, ne-ar fi complet inutilă. Trebuie să începem de altundeva. Nu cataclismele în sine ar trebui să ne îngrijoreze pe noi, ci reacţia pe care o avem la producerea lor. Şi modul în care vom reuşi să supravieţuim după. Iar asta ţine de educaţie şi, în ultimă instanţă, şi de lipsa apei curente în şcoli. Dacă începem de mâine, poate că vom avea rezultate substanţiale în vreo trei decenii. Mentalul colectiv e destul de refractar schimbărilor, sunt studii serioase care o afirmă. Însă e singurul care poate asigura pregătirea pentru catastrofe. De orice natură ar fi ele.

Dacă a doua zi după un cutremur de 7 pe Richter, supermarketurile vor începe să fie devalizate, ar trebui să ne mobilizăm întreaga armată doar pentru a le păzi. În acest timp, oamenii probabil că vor agoniza sub dărâmături. E doar un exemplu minor, puteţi face alte exerciţii de imaginaţie dacă doriţi.

Ajungem astfel la o altă întrebare spectaculoasă, dar tot atât de plină de sens precum cea de dinainte: de ce nu sunt românii japonezi? Cum adică, uite, ei stau la coadă liniştiţi pentru a primi apă şi la noi să îmbulzesc cetăţenii că se dă zahăr? De ce, domle japonejii poate şi românii nu? Trecem peste abordarea idilică pe care o avem de fiecare dată în aceste cazuri, când ne uităm prosternaţi şi cu o reverenţă impotentă la ce fac alţii. În primul rând, românii nu sunt japonezi la fel cum francezii nu sunt norvegieni, elveţienii nu sunt saudiţi sau indienii nu sunt chinezi. Întrebarea e de un ridicol perfect pentru că nu e nevoie de multe informaţii pentru a afla că formarea naţiunilor despre care vorbim se bazează pe mitologii diferite, pe istorii diferite, pe un context (adicătălea!) incomparabil. A compara Asia şi Europa, de pildă, din punct de vedere al reacţiei la dezastre, presupune a compara două tipuri de raportări la fenomenul numit moarte.

Românii nu pot fi japonezi pentru că în primul rând sunt europeni şi în al doilea rând sunt creştini. Apoi, merită văzut cum se raportează cele două spaţii culturale la noţiuni fundamentale precum demnitate sau onoare. Nu discutăm în termeni de superioritate şi inferioritate. Nimeni nu poate spune că a considera sufletul ca fiind etern (atitudine frecventă în spaţiul cultural european) e mai prejos sau mai presus decât a crede că el nu are caracter permanent (paradigmă prezentă în buddhism  şi, în general, în spaţiul asiatic). Cu toate astea, aceste aparent detalii fac diferenţa. Apoi, dacă nu doriţi să mergem atât de departe în timp, e deja un lucru binecunoscut că geografia şi istoria recentă determină reacţii şi atitudini. Priviţi pe hartă: veţi vedea cât de ridicolă e o comparaţie între un stat carpato-danubiano-pontic şi o insulă în Oceanul Pacific. Românii nu pot fi japonezi pentru că au evoluat într-un spaţiu diferit, au un alt profil cultural, sunt mai tineri şi, prin urmare, mai imaturi, au o rezistenţă diferită la traume (gândiţi-vă la reacţia faţă de comunism), trăiesc prea mult într-o paradigmă balcanică a supravieţuirii cu orice preţ şi în orice condiţii.

Admit, o dezbatere pe aceste teme nu ar face rating la noi. Nu ne ajută, însă, nici lamentoul permanent (de ce nu suntem noi ca japonejii ?). Suntem ceea ce suntem şi trebuie să lucrăm cu instrumentele care se află la îndemâna noastră. Asta nu înseamnă că nu putem evolua, că nu putem ieşi din pasivitate. Dar, ieşirea din pasivitate trebuie să se facă în interiorul paradigmei care ne defineşte. Altfel, ne irosim energiile inutil. Pornim, aşadar, de la baza icebergului. Dacă rezolvăm problemele legate de infrastructura primară, dacă ne preocupăm de educaţie, dacă încercăm să recuperăm câteva valori europene esenţiale, atunci nici măcar nu trebuie să fim japonezi. Marea noastră problemă e că ne irosim încercând să rezolvăm lucruri importante la scară planetară înainte de a le rezolva pe cele care ne privesc direct.

 

 

Poezia între gustul public şi estetică

De ceva vreme poezia a coborât pe stadioane. Sau, mai degrabă, în arenă se află nu poezia însăşi, ci ruda ei ceva mai puţin evoluată intelectualiceşte, versificaţia. Fenomenul pare a se fi produs cu o lentoare care ne-a scăpat tuturor. Zi de zi, secundă de secundă, poezia românească a parcurs drumul dinspre „Poetica” lui Aristotel sau scrierile lui Maiorescu înspre arenele cu gladiatori. Când a început să se petreacă asta? Poate că tendinţa s-a manifestat pe la jumătatea secolului XIX, când s-a făcut simţită confuzia între poezie şi poezia utilitaristă. Atunci, însă, metastaza a fost oprită de o generaţie de critici şi poeţi care s-a întors către estetică, culminând, desigur, cu Eminescu. Ceva mai bine de un secol mai târziu, cancerul a recidivat. El s-a numit proletcultism. Numai că de data aceasta, niciun doctor priceput nu a fost pe aproape pentru a opri înaintarea unei tumori aparent benigne. Momentul de cotitură a fost marcat odată cu instaurarea deplină a unei confuzii regretabile: emoţia a substituit criterii estetice, catharsisul aristotelian, subtil, aproape metafizic, greu de înţeles şi digerat, a lăsat locul declamaţiei, metafora revelatoare a lui Blaga a fost înlocuită de cea plasticizantă, de limbajul explicit, mobilizator. Şi, de parcă nu era şi aşa de ajuns, a dispărut rigoarea şi severitatea canonului. Poezia a încetat să fie sinteză a „condiţiunii materiale” şi „condiţiunii  ideale”, devenind un prozaic demers de a răscoli sentimentalisme şi de a reitera clişee.

Aşadar, fenomenul poetic e astăzi la noi supus unei duble presiuni (a se citi, într-o versiune mai puţin eufemistică, „imposturi”). Pe de o parte, cazul Adrian Păunescu ne arată că textul în sine e judecat în funcţie de facilitatea rimei şi minimalismul înflăcărat al ideilor, pe de altă parte poezia tânără românească e imposibil de clasificat şi calificat din cauza evidentei grafomanii postrevoluţionare şi a lipsei unei critici de sinteză. Încearcă ceva Dan C. Mihăilescu în cele trei volume ale „Literaturii române în postceauşism”, însă demersul e insuficient şi focusat pe eseistică şi proză. Zilnic, apar în diverse colţuri ale ţării volume de versuri, uneori în tiraje ridicole gen 50-100 de exemplare, periodic se publică în reviste literare cronici de întâmpinare, aproape în exclusivitate favorabile. Ne-am întors cumva pe la 1840, când Kogălniceanu remarca profunda fărâmiţare a literaturii naţionale şi lipsa regretabilă de criterii (Kogălniceanu însuşi făcea, de altfel, câteva confuzii regretabile în celebrul său manifest din „Dacia Literară”). Ca argument, vă propun un exerciţiu simplu: încercaţi să urmăriţi destinele poetice ale celor premiaţi în ultimii ani de edituri prestigioase gen Cartea Românească sau de reviste literare de prestigiu. Cu puţine excepţii, numele celor laureaţi (vorbesc de generaţia tânără) sunt departe de a confirma. Atât fenomenul Păunescu, cât şi debusolantul peisaj poetic contemporan sugerează un singur lucru: o lipsă de instrumente în analiza poeziei. Sau, mai bine spus, un soi de amatorism generat de ideea, în integralitate falsă, că poezia e lovită de subiectivitate într-o asemenea măsură încât despre orice poet se poate afirma orice, oricărui text putându-i-se lipi etichete dintre cele mai variate, începând cu deja supralicitata „genialitate”.

Stilistica e căzută în desuetudine, fiind adesea privită în opoziţie cu modernitatea, rigoarea analizei e la rândul ei catalogată drept fanfaronadă de salon. Scabrosul, escatologicul şi câteva raportări la realitatea imediată (în stil optzecist) îşi fac loc în textele unora ca Dan Sociu, Stoian G. Bogdan, Mihai Vakulovski sau Alexandru Vakulovski cu aerul infatuat că ele ar reprezenta noutăţi absolute pentru poezia românească iar patetismul şi invocaţia de largă respiraţie  din textele lui Adrian Păunescu ne sunt şi ele prezentate ca fiind invenţii de ultimă oră. Că în cazul primilor e vorba de un filon venit pe direcţia Bacovia-Arghezi-Brumaru iar în cazul celui din urmă de o prelungire anacronică a romantismului românesc de secol XIX gen Bolintineanu, nu pare a mai interesa pe nimeni. Se cuvine amintit, ca relevant studiu de caz, şi pseudo-curentul literar denumit de Marius Ianuş „fracturism”. El e, oarecum, inedit, având un manifest teoretic (confuz), dar nebeneficiind de texte consistente care să-l susţină. Apărut, după mărturia autorilor (Marius Ianuş şi Dumitru Crudu) „în noaptea de 10 spre 11 septembrie 98 (când am fost bătuţi pe stradă)”, acest curent literar are un singur avantaj major. E primul care poate fi datat cu precizie… a apărut, deci, fix în noaptea de 10 spre 11 septembrie 1998 (e adevărat că nu cunoaştem cu precizie ora). În rest, textul-manifest e de un umor involuntar irezistibil. „Fracturismul are mai multe niveluri: socio-cultural, psihologic, estetic şi, în consecinţă, curentul
nostru este reflectarea literară a unei realităţi noi. În plan politic este reprezentat prin anarhism” sau „Fracturismul desfide (sic!) şoarecii de bibliotecă şi poeţii premianţi, cât şi o poezie scrisă pe diplomele de absolvire a facultăţii”. Aici, se ignoră şi limba română prin eludarea corelaţiei necesare la nivelul frazei între „atât” şi „cât”. Şi în fine, un ultim citat pe care personal îl prefer pentru doza lui de aroganţă şi ignoranţă: „Fracturismul, după ce a descoperit fisurile realităţii şi existenţei, vrea să instituie o legătură extrem de strânsă, o coeziune între felul cum trăieşti şi poezia pe care o scrii”. Superb!!! După ce, aşadar, într-o singură noapte cei doi au descoperit „fisurile existenţei”, s-au şi hotărât să reinstituie o confuzie de care generaţii întregi de critici literari, nu numai români, se străduiseră să scape. După ce Aristotel vorbise de autonomia artei, după ce, la noi, Maiorescu insistase pe necesitatea separării autorului de textul său, după ce ni se puseseră tuturor la dispoziţie noţiunile de eu liric sau eu empiric tocmai pentru a face distincţiile necesare, vine fracturismul şi, cu o nonşalanţă de invidiat, ne întoarce la un soi de critică literară de factură lombroziană. Adică, ne spune fracturismul, un criteriu de evaluare a textului literar ar fi acela al concordanţei între „cum trăieşti şi poezia pe care o scrii”. După acest criteriu, „Glossa” lui Eminescu e invalidată. Păi nu spune acolo poetul „Tu rămâi la toate rece”? În realitate, însă, implicându-se politic, Eminescu a creat o fisură intre ceea ce afirmă şi ceea ce face. Concluzia e una singură: când lipseşte instrumentarul teoretic, orice poate fi afirmat.

Pentru a valida sau a invalida un poem, avem nevoie de o analiză pe trei paliere. Dacă, în final, textul analizat se plasează în grila superioară a tuturor celor trei paliere de analiză, ne aflăm în prezenţa unei poezii veritabile, dacă nu, în funcţie de profunzimea şi dimensiunea eşecului, ne găsim în faţa unei simple versificaţii sau a unui poem mediocru. Ne interesează, deci: 1 textul ca text 2 textul ca mesaj şi 3 contextul. Voi folosi ca exemplificare două poeme: „Scrisoare” (Lucian Blaga) şi „Rugă pentru părinţi” (Adrian Păunescu).

1.Pe acest palier fundamentale sunt prospeţimea vocabularului, folosirea coerentă a sintaxei, sonoritatea internă a cuvintelor, tropii, capacitatea de a selecta dintr-un bazin sinonimic vast lexeme suficient de puternice pentru a reda substanţa poetică şi, nu în ultimul rând, cantitatea de cuvinte care, pierzându-şi sensul propriu, dobândesc unul figurat, literar, poetic. „Sunt mai bătrân decât tine, mamă,/ ci tot aşa cum mă ştii: adus puţin din umeri/ şi plecat peste întrebările lumii” (Lucian Blaga). Observăm aici uluitoarea alternanţă a unui plan fizic, terestru, sugerat de lexeme precum „mamă” şi „bătrân” cu unul metafizic (vizualizaţi doar scena eului liric aplecat peste… „întrebările lumii”). Până la conjuncţia „şi” totul se desfăşoară în plan orizontal iar după aceasta întregul text capătă înălţime („întrebările lumii”) prin doar un verb la participiu, o prepoziţie şi două substantive, unul în acuzativ, altul în genitiv. O înălţare de factură oximoronică, de vreme ce, paradoxal, e sugerată de verbul „plecat”. Mijloace stilistice minime, forţă maximă de sugestie. De cealaltă parte, avem textul păunescian: „Enigmatici şi cuminţi/Terminându-şi rostul lor/Lângă noi se sting şi mor/Dragii noştri, dragi părinţi/ Cheamă-i Doamne, înapoi/Că şi-aşa au dus-o prost/ Şi fă-i tineri cum au fost/ Fă-i mai tineri decât noi”. Ceea ce deranjează aici este neinspirata, aproape cacofonica alegere a adverbului „prost” şi repetarea unui imperativ urmat de pronume, „fă-i”. De altfel, alternanţa de vocative şi imperative conferă textului structura unui lamento patetic. Cu excepţia adjectivului „enigmatici”, toate celelalte lexeme sunt racolate din proximitatea unei cotidianităţi seci, prozaice.

2.Mesajul poetic încorporează ideea poetică. Interesează aici puterea de sugestie şi putem considera un defect al textului mesajul explicit, frust, dez-ambiguizat. Blaga apelează la intertextualitate. Cocoşul care cântă de trei ori („dar cocoşi au cântat de trei ori în noapte”), naşterea privită ca o expulzare „în lumină” (aici avem nevoie si de sistemul filosofic şi estetic blagian dezvoltat în trilogiile sale), sugerarea mitului lui Icar şi Dedal, a unei aspiraţii înăbuşite („Trupul meu cade la picioarele tale/ greu ca o pasăre moartă”) sunt tot atâtea exemple ale unei idei poetice care nu se lasă uşor descoperită, ce solicită deopotrivă efort intelectual şi sensibilitate. La Păunescu, toate cele 38 de versuri sunt subsumate unui singur sentiment primar: acela al durerii faţă de pierderea fizică a părinţilor. În vreme ce la Blaga, emoţia e puternică prin plasarea eului liric în mijlocul ei („Nu ştiu nici azi pentru ce m-ai trimis în lumină.”) la Păunescu eul liric face salturi derutante, e uneori exterior, contemplativ, integrat unui cor de bocitoare („Ia priviţi-i cum se duc/ Ia priviţi-i cum se sting”).

3.Contextul literar presupune familiarizarea cercetătorului cu istoria literară. Cu alte cuvinte, se cuvine să descoperim dacă anumite mijloace stilistice sunt în acord cu ceea ce Tacitus numea „saeculum”(„zeitgeist” la Herder, „spiritul veacului” la Eugen Lovinescu) sau dacă ele sunt ecouri ale unor epoci trecute, reverberaţii târzii ale unui mod de a scrie depăşit. Tehnica refrenului, metrica ce supune textul la încorsetări ideatice, invocaţia, legătura cu socialul (părinţii care au dus-o „prost”), tonul minor-elegiac, uşoara tentă mesianică, patetismul pe linia Goga-Coşbuc, toate regăsibile în textul păunescian nu sugerează nicidecum un poem de secol XX. La Blaga, însă, ritmul interior, intertextualitatea, planul metafizic, ideea de cunoaştere („Numai ca să umblu printre lucruri”), , frecvenţa oximoronului, reactivarea binomului filozofic adevăr-frumos, refuzul verdictelor şi sentinţelor morale sau moralizatoare, toate sunt apanaje ale poeziei moderne.

Concluzia e aproape axiomatică, ea ţine de domeniul evidenţei odată ce se impune la finalul unei analize pe aceste trei paliere. Important este, atunci când discutăm despre poezie, să începem cu analiza şi, în măsura în care este posibil, să avem ca finalitate verdictul. Când, însă, considerăm drept criterii estetice exclusive emoţia colectivă, eventual cantitatea de lacrimi generată de recitarea textului sau forţa acestuia de a şoca, de a trezi instincte din zona lubricului (aşa cum face de multe ori poezia tânără românească), evident că poeţi gen Adrian Păunescu devin geniali, poeţi gen Marius Ianuş sau Stoian G. Bogdan devin profund originali, în vreme ce nume precum Eminescu, Bacovia, Arghezi, Blaga, Nichita sau Brumaru par a sugera o zonă a minoratului, a unei lirici expirate.

 

 

Lumea arde şi România se piaptănă

Dacă, prin absurd, un extraterestru ar dori să afle ce se întâmplă pe planeta Pământ şi (tot prin absurd) ar avea la dispoziţie ca unic mijloc de informare canalele tv româneşti, mă tem că, oricâte bune intenţii ar avea, extraterestrul nostru n-ar înţelege mare lucru. România pare, la televizor cel puţin, o insulă cu locuitori autişti, dacă nu cumva o planetă în sine. Ştirile internaţionale sunt izolate undeva la finalul jurnalelor iar când un eveniment precum mişcările de stradă din Egipt sau Libia au o amploare ce nu poate fi ignorată nici măcar în ţara aceasta suficientă sieşi, abordările nu depăşesc nivelul Poianei lui Iocan. Nimic despre context, nimic despre implicaţii. Din când în când intervin în direct corespondenţii de la faţa locului. Cei mai mulţi dintre ei îşi povestesc propriile păţanii, ne dau detalii despre hotelurile prin care dorm, despre oamenii cu care vorbesc pe stradă şi care, aproape fără excepţie, sunt prezentaţi ca fiind… vocea poporului.

Îmi amintesc acum un moment în care unii dintre cunoscuţii mei mă întrebau dacă nu cumva am păţit ceva în India. Auziseră la ştiri că un elefant furios ucisese câţiva oameni. Am încercat să le explic că într-o ţară cu peste un miliard de locuitori, cu o suprafaţă cât a unui continent, cu o populaţie majoritar rurală care foloseşte elefanţii în mod frecvent, aceasta nici măcar nu e o ştire. Evident, informaţia de senzaţie nu menţionase locul în care se petrecuse incredibilul eveniment. A spune că un elefant furios a ucis câţiva indieni e ca şi cum ai spune că în fiecare zi pe planetă moare cel puţin un individ. Despre atacurile teroriste şi răpirile ordonate şi executate de Partidul Maoist de factură comunistă, evident nimeni nu spune nimic. Ce reprezintă, în definitiv, un partid extremist care profită de sărăcia din India pentru a câştiga voturi în comparaţie cu groaznica imagine a unui elefant ucigând câţiva săteni?!

Televiziunile româneşti, însă, sunt doar parte a unui peisaj mai amplu, căci autismul pare a fi un nou sport naţional. Când ne uităm peste graniţă, o facem ori pentru a-i înjura copios pe românii de acolo, ori pentru a constata că Europa ne discriminează constant. De cele mai multe ori, chiar şi uitatul peste graniţă are limitele lui: ne mai comparăm cu bulgarii în nu ştiu ce top în care ne împărţim frăţeşte ultimele locuri (ce ne mai plac clasamentele şi topurile!), mai aruncăm o privire pe la vecinii maghiari şi cam atât. Până şi brandurile turistice sunt construite în aşa fel încât, dacă au vreun sens, sensul acela să fie atât de specific încât e clar pentru toată lumea că a fost construit doar pentru noi, pentru români. Stăm de o bună bucată de timp în faţa oglinzii, coafându-ne, dar nu pentru a ieşi pe marele bulevard, ci doar de dragul de a ne admira în ciobul de oglindă atârnat de grindă. Obsesia lucrurilor minore, a şuetelor televizate, a marilor bombe mediatice venite pe surse şi dezamorsate aproape instantaneu de alte bombe, toate acestea definesc peisajul public românesc astăzi. În spatele oricăror gesturi politice benigne, televiziunile noastre clarvăzătoare intuiesc conspiraţii. Mai deunăzi, una dintre televiziunile de ştiri constata că recentele evenimente din România au caracter diversionist. Teoria era că de fiecare dată când presa ajunge la un filon deranjant pentru putere, apare imediat un eveniment de o asemenea magnitudine încât vechiul subiect să fie uitat, îngropat. Verosimilă, această teorie are un viciu major de logică. Păi dacă eşti conştient că evenimentul apărut e o perdea de fum menită a masca eu ştiu ce anchetă spectaculoasă, dacă ştii asta, ce te împiedică atunci să nu vorbeşti despre noua perdea de fum şi să rămâi la vechiul subiect, scotocind pe mai departe ?! Orice diversiune funcţionează atâta vreme cât nu eşti conştient de producerea ei. Dacă ştii, dacă, mai mult, diversiunea are caracter repetabil, ce te împiedică să îi pui punct?

Dacă este un lucru ce l-ar face pe ipoteticul extraterestru să admire ceva la peisajul mediatic românesc, atunci acela e neobosita capacitate a unor jurnalişti de a face conexiuni între orice. Mai nou, orice sinucigaş român devine protestatar împotriva Guvernului, cazurilor particulare li se dă o relevanţă generală, zdrobitoare. Senzaţia e că dacă mâine un porumbel moare în faţa Palatului Parlamentului, în minutele imediat următoare vom avea conferinţe de presă ale opoziţiei şi puterii, acuzându-se reciproc, marşuri ale columbofililor de serviciu şi energice dezbateri televizate la ore de vârf. Şi, în timpul acesta, evident, lumea se mişcă într-o direcţie sau alta, se reconfigurează poli de putere, dispar sisteme politice şi sunt înlocuite de altele… Într-o bună zi, ne vom trezi şi vom constata că, în vreme ce noi exersam mersul cu paşi de paradă în faţa oglinzii, în jurul nostru peisajul s-a schimbat atât de tare încât abia dacă îl mai putem recunoaşte.

Într-o lume atât de profund interconectată încă mai avem naivitatea de a crede că ceea ce ni se întâmplă nouă e exclusiv o problemă românească. Se prelungeşte în secolul XXI mentalitatea rurală a ţăranului pentru care nimic din ceea ce există dincolo de hotarele ogorului său nu e cu adevărat important. Am învestit acest provincialism cu un soi de valenţe aproape metafizice şi acum nimic nu ni se pare mai firesc decât să închidem uşa casei, să tragem obloanele şi să dereticăm prin propria bucătărie. Dacă, însă, cu ceva mai bine de un secol în urmă, era posibil să înţelegem ce se petrece cu noi doar tratându-ne bolile individual, în acest secol o asemenea practică nu are nici cea mai mică şansă de reuşită. Nu am înţeles nici astăzi care e sensul profund al aderării la Uniunea Europeană; nu putem accepta uşor că ceea ce se întâmplă peste gard e de cele mai multe ori mai important decât ceea ce se petrece în propria noastră bătătură.

No man is an island, spune poetul… No country is an island, aceasta ar fi tălmăcirea modernă a celebrului citat de secol XVII. Când masa critică a unei naţiuni e una de telespectatori în stare vegetativă, de miopi ce refuză să-şi poarte ochelarii prescrişi, atunci progresul e doar un cuvânt de dicţionar iar reformele monedă calpă.

 

 

Păşunismul de ieri şi de azi

În perioada interbelică, Eugen Lovinescu a simţit nevoia să intervină în peisajul literaturii noastre vorbind despre modernism. Printre alte deja cunoscute teze ale modernismului lovinescian se numără şi necesitatea întoarcerii literaturii către zona citadină. Evident că o asemenea întoarcere era absolut necesară atunci, într-un peisaj literar ameninţat de ideile literare ale lui Iorga, de sămănătorism şi poporanism.  Să ne reamintim, era perioada în care se afla la mare preţ ideea absurdă că românul adevărat şi fibra naţională se găsesc la sat. Literatura română s-a grăbit să îmbrăţişeze entuziast tendinţa şi ne-am trezit în scurt timp cu texte care aduceau în faţa cititorului galerii întregi de personaje-ţărani, oameni robuşti, cu o viziune sănătoasă, adesea chiar optimistă şi mesianică asupra vieţii (pe linia Goga-Coşbuc). S-au pus astfel bazele unui mit care avea să traverseze deceniile, instaurându-se adânc într-un mental colectiv românesc serios zdruncinat (până la schizoidie) de regimul comunist. În anii ce au urmat, desigur, lucrurile au fost distorsionate.

O trecere în revistă se impune. Sămănătorismul apare la începutul secolului XX şi îl are ca principal teoretician pe Nicolae Iorga (atât de puţin inspirat în evaluările sale literare). Sămănătoriştii excelau în paseism (întoarcerea în trecut şi fabricarea unor personaje istorice glorioase, pe model romantic) şi idilism (înfăţişarea unei imagini pitoreşti a satului românesc şi exagerarea frumuseţii traiului cotidian în mediul rural). Iorga îl consideră pe Alexandru Vlahuţă drept cel mai important reprezentant al acestui curent literar. Poporanismul apare la sfârşit de secol XIX şi este teoretizat de Constantin Stere, după modelul narodnicismului rusesc. Poporaniştii promovau, printre altele, ideea ridicării ţărănimii prin cultură (lucru pe care îl făcuseră, înaintea lor, junimiştii lui Maiorescu) şi teoria conform căreia poporul e reprezentat de clasa socială cea mai importantă numeric. În cazul nostru traducerea ar fi: poporul român e reprezentat cel mai bine de ţărănime.

Dacă ne uităm cu atenţie pe cifre şi căutăm şi în documentele vremii, vom constata că ne aflăm în faţa unei ideologii creată cu deplina ignorare a realităţii. În perioada interbelică, rata analfabetismului în România era de peste 80%. Inutil să mai precizez că cei mai mulţi analfabeţi se găseau în mediul rural. Apoi, starea materială şi statusul social al ţărănimii erau departe de ceea ce, chiar şi conform standardelor vremii, se putea numi decenţă. Cum puteau, deci, aşa cum susţinea literatura de factură sămănătorist-poporanistă, bieţii ţărani apăsaţi de nevoi şi spoliaţi de mai marii vremii (în parte, români şi ei) să ducă viaţa idilică pe care le-o rezervau textele propagandistice? Apoi, uşor de constatat, marile momente ale istoriei naţionale fuseseră gândite şi puse în practică, evident, de elite (dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza, Unirea din 1918, alegerea unui Rege dintr-o dinastie străină etc.). Rolul ţărănimii în toate aceste evenimente nu putea fi decât unul secundar, de vreme ce, aşa cum am mai spus-o, situaţia intelectuală şi socială a ţăranului român era dezastruoasă. Nu ştia Iorga toate aceste realităţi atunci când vorbea despre sămănătorism? Nu ştiau scriitorii poporanişti că scriitura lor era un fals grosolan, uşor de demontat? Ba da, ştiau cu toţii. Doar că s-au lăsat şi ei antrenaţi de vârtejul secolului XIX, secolul naţiunilor. Literatura e ficţiune şi, în mod normal, nu i se poate imputa falsificarea realităţii pentru că ea este prin definiţie o realitate alternativă. În acest caz, însă, pretenţiile scriitorilor şi teoreticienilor sămănătorişti şi poporanişti erau altele, ceea ce îndreptăţeşte aplicarea unui asemenea criteriu de judecată.

Pe tărâm literar, răul făcut atunci nu e fundamental. În definitiv, valorile literare s-au decantat destul de bine. Cine mai mizează azi pe poporaniştii şi sămănătoriştii Alexandru Vlahuţă, Ştefan Octavian Iosif, Alexe Mateevici sau Nichifor Crainic în dauna poeţilor modernişti (de certă superioritate estetică) Tudor Arghezi, Ion Barbu, Lucian Blaga sau George Bacovia? O precizare: Goga şi Coşbuc nu se înscriu în totalitate în linia celor două curente literare. Aici, s-ar putea ca românii verzi să-mi citeze versul blagian „[…] veşnicia s-a născut la sat”. Le-aş recomanda să nu se lase înşelaţi de acest vers şi să înţeleagă că sistemul filosofic blagian, căruia într-o oarecare măsură i se subordonează şi poezia, e unul de factură modernistă şi nu are nimic de a face cu teoriile literare sămănătorist-poporaniste. În proză, aceeaşi situaţie. Rebreanu este o falsă excepţie. Romanul său „Ion” nu idealizează nicidecum viaţa rurală, ci o prezintă în dimensiunea ei gregară. Aceeaşi situaţie şi cu  „Răscoala”. Canonul literar reţine mai degrabă romancieri ai citadinului, scriitori care nu s-au lăsat atraşi de discursurile păşuniste. I-aş aminti aici pe Max Blecher, Anton Holban, Gib Mihăescu, Camil Petrescu, Mihail Sebastian sau Hortensia Papadat-Bengescu. Literatura, deci, în timp, a găsit anticorpii necesari pentru a discerne şi a opta între discursul literar ideologic, îmbibat de viziuni idilice ale satului românesc (prelungiri interbelice ale scriiturii de tip Slavici) şi modernitatea citadină, cu interogaţiile ei profunde şi complexitatea discursului literar. O fenomenală intuiţie avusese, înainte, Caragiale, acela care îşi plasase acţiunea tuturor textelor sale (cu excepţia dramei „Năpasta”) în mediul citadin, acolo unde tipologiile umane sunt variate şi complexe.

Ce s-a întâmplat, însă, în mentalul colectiv? Ideile păşuniste au fost şi acolo estompate tot la fel de prompt? Nicidecum. Comuniştii, deşi au încercat (pe alocuri au şi reuşit) de-ruralizarea brutală a României, au preluat ideile păşuniste, în special în etapa a doua de evoluţie a cancerului roşu, etapa naţionalistă. În paranteză fie spus, e ridicol cum comunismul, pornit de la ideile internaţionaliste exprimate în 1848 în celebrul „Manifest comunist” al lui Marx şi Engels, a degenerat în România şi nu numai în opusul său, adică în naţionalism. Comunismul naţionalist e o atât de mare contradicţie în termeni încât el nu putea să ia naştere decât în minţile înfierbântate (şi atinse grav de o ignoranţă crasă) ale comuniştilor. Ideea că fibra autentică românească se găseşte pe uliţele satului a supravieţuit aşadar deceniilor de comunism, cu nuanţa că, în ideologia oficială, se vorbea despre superioritatea… proletariatului. Figura intelectualului a rămas în mentalul nostru colectiv, de la făurirea statului român şi până acum, una marginală. Că în genere comuniştii dispreţuiau intelectualul e o evidenţă ce nu mai are nevoie de argumente. Amintiţi-vă doar că, expresie a dispreţului total faţă de intelectuali, e deja celebră zicala „unul cu sapa, cinci cu mapa”. Iniţial, zicerea aceasta făcea trimitere la hăţişurile birocraţiei româneşti, dar în timp ea a ajuns să fie tradusă ca formă de a exprima inutilitatea intelectualului în opoziţie cu munca grea, rodnică, cu rezultate palpabile în orice caz, a muncitorilor.

După 1989, avem un alt moment simbolic ce ne spune destul de clar că antagonismul continuă să existe. Mineriadele, căci despre ele vorbesc, au făcut victime în special printre studenţi şi profesori sau printre cei care, având barbă, blugi şi ochelari, erau asociaţi intelectualităţii. Dacă exemplul vi se pare mult prea departe de timpul actual, atunci v-aş invita să vă gândiţi la dispreţul uneori suveran cu care sunt astăzi trataţi in corpore reprezentanţi ai intelectualităţii precum avocaţi, procurori, medici sau profesori. Termenul intelectual însuşi a ajuns să fie folosit deseori peiorativ. Intelectualul e azi un filfizon fără niciun fel de specializare concretă, care trăieşte bine cel mai adesea din bani de la buget… cam asta e imaginea.

Aşadar, pe tărâmul mentalului colectiv, ideile aparent inofensive ale sămănătoriştilor şi poporaniştilor  au dat roade şi au prins rădăcini. Ele, aşa cum spuneam, au fost deformate, desigur, de atâtea decenii de animalizare, decenii în care a fost făurit Omul Nou comunist. Până când rămăşiţele acestui Om Nou nu vor dispărea, mă tem că societatea românească nu îşi va putea recupera punctele cardinale, rămânând în continuare sclava păşunismelor de tot felul, deghizate sub frumoase sintagme precum interes naţional sau patriotism.

 

 

Marele păcat al modernităţii noastre

Sursa foto: http://www.billemory.com/labels/babies.html

Evident că ştiu de la bun început că ar trebui să lămuresc onorabilul cititor asupra unei probleme fundamentale: cum de poate exista o modernitate a noastră?! Nu cumva există Modernitate şi atât?! Cu tot respectul, cred că nu. Şi asta în primul rând pentru că modernitatea e definită mereu în funcţie de orgoliile diferitelor generaţii de fiinţe umane trăitoare pe această planetă. Apoi, modernitatea se supune şi ea conceptului pe care Tacit îl denumea saeculum. Imaginaţi-vă cum trebuie să îşi fi definit modernitatea prima generaţie de după apariţia tiparului, prima generaţie de după generalizarea internetului şi aşa mai departe. Fiecare veac îşi are, aşadar, propria lui modernitate tot aşa precum aproape fiecare generaţie îşi are propriile ei experienţe (generaţia Primului Război Mondial, generaţia celui de-Al Doilea război Mondial etc.) care îi configurează atitudinile şi reacţiile.

Modernitatea noastră e marcată de un fenomen pe cât de complex pe atât de plin de superficialitate. Trăim de multe ori hrănindu-ne cu informaţii la mâna a doua. Ştiu că pare absurd să afirmi asta într-o plină epocă a exploziei informaţionale, însă realitatea e că din ce în ce mai mulţi dintre noi îşi formează opiniile nu pe baza evenimentelor însele, ci în urma relatărilor despre evenimente. Deunăzi, o moderatoare a Antenei 3 vorbea despre evenimentele din Egipt şi cita mândră nevoie mare reţeaua de socializare twitter, acolo unde un revoluţionar posta de zor informaţii despre ceea ce se întâmpla în stradă. Televiziunea avea vreo câţiva corespondenţi la faţa locului, dar twitter-ul a continuat să fie citat cu o frecvenţă alarmantă. Pe nimeni nu pare a frapa ideea că reţelele de socializare sunt deschise oricui şi că, neavând o identitate verificabilă, oricine poate spune orice. Fenomenul, însă, e mult mai profund decât ceea ce s-ar putea înţelege din acest banal exemplu. Gândiţi-vă bunăoară la elevii sau studenţii care îţi răspund că nu au citit „Romeo şi Julieta”, dar au văzut filmul. Mai apoi, nu trebuie ignoraţi aceia, destui la număr, care au auzit pe cineva citând pe altcineva aşa că preiau ideile şi chiar citatul fără a se obosi să meargă direct la sursă.

Modernităţii noastre îi lipseşte, aşadar, rigoarea, cuvânt care pare el însuşi desuet. Nimeni nu mai reacţionează astăzi când vede reportaje în care, după intervievarea câtorva nefericiţi într-o piaţă de legume, crainica decretează marţial: „românii cred că preţurile sunt prea scumpe”. Or fi, asta e uneori o evidenţă, dar de ce-o fi trebuind să ridicăm doi-trei cetăţeni nevinovaţi (şi nu de puţine ori habarnişti) pe care i-a surprins într-o zi o cameră de filmat pe stradă la rangul de vox populi? Cu ceva timp în urmă, pe când predam încă în România, câţiva colegi de catedră mi se adresau indignaţi, spunându-mi că limba română e mutilată. Auzi, domnule, cum să se scrie „într-o” şi „într-un” într-un singur cuvânt? Tocmai apăruse noul DOOM (Dicţionarul Ortografic Ortoepic şi Morfologic al Limbii Române). Le-am spus că nu e adevărat, „într-un” şi „într-o” se scriu ca şi până acum. Nu cred că m-au crezut, deşi aveam pe masă, lângă mine, proba, dicţionarul cu pricina editat de Academia Română. Sursa primară era, deci, total ignorată, credibilitate având cine ştie ce individ care lansase zvonul mutilării limbii române, auzit şi el cine ştie în ce context. E acelaşi procedeu al generalizării. Strungarul intervievat de televiziuni reprezintă vocea poporului la fel cum ortografierea lui „niciun” şi „nicio” într-un singur cuvânt ca adjective pronominale negative e musai să se generalizeze, ca un soi de virus, şi la alte cuvinte precum „într-un” şi „într-o”. Şi, în fine, un alt exemplu, acum câţiva ani am auzit feţe bisericeşti protestând vehement la adresa piesei de teatru „Evangheliştii” a Alinei Mungiu-Pippidi. După ce am citit textul, i-am întrebat ce anume îi revoltase. N-au ştiut să îmi spună decât că acolo e vorba de o blasfemie, neputându-mi da alte detalii dintr-un motiv simplu… nu lecturaseră piesa. La apariţia Memoriilor lui Bartolomeu Anania, am avut, de asemenea, nenumăraţi cunoscuţi care reacţionaseră visceral. M-au uimit, pentru că volumul apărut la Polirom e destul de consistent şi nu ştiam când anume avuseseră timp să-l parcurgă (mie mi-a luat vreo luna!!!). Răspunsul a fost debusolant: nu-l parcurseseră integral… doar câteva fragmente „sugestive”!

Într-un anume sens, „gura târgului”, reţeaua informală de bârfitori ai satului, Poiana lui Iocan, toate s-au extins la nivel naţional în România. Dacă cel care are microfonul rosteşte sentinţa, ea se propagă cu repeziciune şi nu mai poate fi infirmată nici de bun-simţ şi nici de probe solide. Sursa primă de informare a fost înlocuită în modernitatea noastră, de comoditatea adăpării de la ultima sursă. Evident, cu cât alegi să te informezi din surse mai îndepărtate de cea primară, cu atât nenumăratele filtre ale celorlalte surse îţi transmit o realitate vădit deformată. La început, totul pare tolerabil şi de înţeles. De ce să citim Homer când ne putem uita la ceva filme şi putem citi un rezumat pe Wikipedia? Apoi, de ce să cumpărăm carne de pui când am aflat ieri de la televizor că prin ţară umblă gripa aviară? Tot astfel, de ce-am încerca să înţelegem ce se întâmplă în Egipt daca un om de-al locului, mare revoluţionar anonim, ne informează prompt pe Twitter? Vom ajunge în felul acesta ca 90% dintre lucrurile asupra cărora avem certitudini irefutabile să nu fie altceva decât frânturi de ştiri, poveşti ajunse la urechea noastră dinspre cine ştie câte alte urechi.

Se poate reproşa că ceea ce descriu eu aici nu e un păcat al modernităţii noastre, ci un mecanism de dezinformare care a funcţionat în mai toate epocile, după posibilităţile tehnice ale veacului respectiv. Nu cred să fie aşa. În vreme ce dezinformarea are un scop precis şi presupune în spatele ei un mecanism, un angrenaj uman şi tehnic, fenomenul despre care vă vorbesc eu nu e controlat de cineva anume şi se dezvoltă de unul singur, având la bază doar simpla ignoranţă a celor care participă la perpetuarea lui. Nu avem timp, dar nici nu vrem să renunţăm la pretenţia noastră de a părea mereu bine informaţi şi la curent cu problemele actuale. De aceea, nu avem altceva de făcut decât să prindem din zbor frânturi de informaţii, să le repetăm papagaliceşte şi eventual să mai adăugăm ceva conform propriei noastre puteri de înţelegere. Cam asta e reţeta…