RSS

Demonul confesiunii în spații publice


 

Textul face parte dintr-un volum în lucru: Povești cu și despre femei

Câteva dintre textele scrise până acum pot fi citite in revista “Catchy”, la:

http://www.catchy.ro/author/ovidiu-ivancu

shut-up M. este una dintre acele femei care trezește în mine nu numai angoase teribile, ci și lungi perioade de reflecție personală. Văzând-o, mă surprind căutând meschine strategii de evadare. Ceea ce, însă, mă îngrozește cu adevărat e că forma de autism social de care pare a suferi poate foarte ușor deveni epidemică. M. vorbește exclusiv despre ea. După numai zece minute de stat în preajma ei, aflu că în dimineața aceea copilul cel mare e ușor răcit, că cel mic a început să plângă atunci când a ajuns la grădiniță, că soțul ei va ajunge acasă sâmbătă seara, că mașina familiei trebuie dusă urgent la RAR, că socrii au venit în vizită, că un verișor a tăiat porcul și celălalt s-a îmbătat ca un porc, că mâine trebuie să meargă să-și cumpere brad… și câte și mai câte, informații venite într-un șuvoi verbal derutant, confuz. În pauzele de zece minute, dintre o oră și alta, întâlnirile cu M. au darul de mă deprima teribil. Pauzele acestea, când ar trebui să inspir fumul de țigară și să mă gândesc la următorii adolescenți în fața cărora trebuie să stau pentru alte 50 de minute, în încercarea de a nu-i plictisi iremediabil, se transformă în adevărate mini-depresii.

M. e toată alcătuită din frânturi irelevante de viață; nicio idee, niciun gând, niciun principiu nu își face loc în tot discursul ei. Orice i-aș spune, are îngrozitorul talent de a ajunge în același punct. Nici măcar la telefon nu pot vorbi în preajma ei. Are o voce ascuțită, de fată bătrână din romanele lui Călinescu; cu cât vorbește mai tare, cu atât e mai greu de întrerupt. Biografia ei, în definitiv măruntă, inundă spațiul pe care M. îl ocupă, îți intră agresiv prin toți porii, te face să te retragi în tine, să te simți mic și insignifiant, ca în fața unui asalt, ca în preajma temutei picături chinezești. Sărbătorile de iarnă devin prilej de vaste divagații despre instalații de pom și pregătirea piftiei; toamna, afli rețete măiestre de preparare a murăturilor; zacusca îți devine nesuferită doar ascultând-o spunându-ți câte moduri de a o prepara există; bucătăria se transformă în spațiu diabolic, doar ascultând-o vorbind despre câte minute trebuie fierte cutare sau cutare legume…

               Când M. începe să vorbească, o ascult în tăcere. Nu știu ce să spun, chiar dacă m-aș hotărî s-o întrerup. Când tace, în cele câteva secunde în care-și caută următorul subiect, încerc cu disperare să zic ceva… Nu mă pot retrage pur și simplu. Ar fi cinic… Evident, nu găsesc nimic de spus. Privesc tâmp către M., prefăcându-mă că mă gândesc la ceea ce tocmai spusese, mă fâstâcesc, încercând să îngaim câte ceva și aproape că aștept cu ușurare momentul când ea reîncepe să vorbească. Sunt ca unul dintre elevii mei, prins cu lecția neînvățată… Am o senzație profundă de jenă…

               Mi-e teamă să o întreb ceva. Pentru că știu că îmi va răspunde. Pentru că știu că mă va face părtaș la ceva care mă plictisește teribil. Pentru că îmi dau seama că, pentru următoarele minute, mă voi afla în situația defensivă a cuiva care trebuie să mimeze interesul.

               Straniu este că, deși vorbește atât de mult despre viața ei, despre M. nu știu aproape nimic. Nu știu ce simte, cum gândește, nu știu ce o revoltă, ce o face fericită, care-i sunt aspirațiile… Vorbăria ei nesfârșită umple, parcă, un vid. Și tocmai din pricina aceasta, întâlnirile cu ea mă deprimă teribil. M. reprezintă deja o tipologie. Tentația de a vorbi despre sine, fascinația confesiunii pare a fi un virus înalt patogen. Cine-i poate rezista?! Ce te faci atunci când confesiunea ajunge o înșiruire de banalități înfiorătoare?! Există vreun instrument de măsură care să-ți indice că te afli în zona superficialului?! Cine stabilește că o experiență mărturisită e fabuloasă și alta e absolut plictisitoare?! Evident, nu cel care se confesează, de vreme ce avem mai toți senzația că viețile noastre sunt unice, că experiențele noastre sunt irepetabile… Când știi că o experiență este relevantă? Cum anume știi când ai depășit granița?!        

               Când cineva mă întreabă despre India, despre ceea ce am trăit acolo vreme de patru ani, înainte de a începe să vorbesc, îmi apare în față M. M vorbind despre zarzavaturi, M. vorbind despre globurile de Crăciun, M. vorbind despre găini ouătoare, M. vorbind despre socri, cumnați, cumnate, verișori, verișoare și vecini… M., cu vocea ei țipătoare, înșirând banalități… Ce să fac?! Odată ce-ai început să vorbești despre tine, există toate șansele să nu te poți opri prea curând… Atâta doar că nu toate lucrurile care au sens pentru mine, își vor păstra sensul odată verbalizate. Când rostesc cuvinte, trebuie să fiu atent… foarte atent! Un verb folosit anapoda, un adverb care lipsește atunci când ar trebui să fie prezent, o glumă, un calambur anticipate prea devreme mă pot transforma în M.! Demonul confesiunii, atunci când nu ai nimic de confesat, populează nepermis de mult lumea în care trăim astăzi. Cu cât ai mai multe platforme care-ți găzduiesc confesiunile (rețele de socializare, reviste online etc.), cu atât crește nevoia de a te confesa! Spovedania, practicată atâta vreme în spații intime, se produce acum la vedere, cu martori! Confidențialitatea ședințelor la psiholog a fost înlocuită de transparența agasantă a spațiului public. Tăcerile sunt atât de greu de practicat în sublimul mileniu în care am intrat!

 

 

 
2 comentarii

Posted by pe 12 decembrie 2014 în Uncategorized

 

Etichete: , , , , , ,

Femeia-colecționar


Textul face parte dintr-un volum în lucru: Povești cu și despre femei

Câteva dintre textele scrise până acum pot fi citite in revista “Catchy”, la:

http://www.catchy.ro/author/ovidiu-ivancu

 

             femeia-colecționar  În zilele geroase de iarnă, T. ar fi stat tot timpul în casă. Nu-i plăcea să umble cu picioarele goale pe covoarele aproape claustrofobicei ei garsoniere. Când am cunoscut-o, tocmai își cumpărase o pereche de papuci de pluș maro. În partea din față, privirea îmi era irezistibil atrasă de capul simpatic al unui Mickey Mouse, cu urechile lui negre și lungi, deplasându-se dintr-o parte în alta, urmând cam dezordonat mișcările picioarelor lui T. Femeia aceasta are, ca nimeni altcineva, un extrem de dezvoltat simț al proprietății. Camera copilăriei ei e și acum plină de jucării. Numai gândul că ar putea înstrăina câteva o face să-și contorsioneze chipul într-o grimasă îngrozită… Odată ce un obiect, nu contează care, devine al ei, șansa bietului obiect de a-și schimba voluntar proprietarul este cel puțin egală cu șansa mea de a deveni Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române. E ca și cum obiectele umplu un spațiu gol chiar în interiorul ei, ca și cum ele mobilează încăperi goale sau, mai mult, ca și cum ele devin parte din T., fiecare un organ vital de care ea nu se mai poate lipsi. Fiecare obiect are o poveste pe care T. și-o amintește în detaliu, pe care ți-ar putea-o spune fără nici cea mai mică ezitare, fără nici cea mai mică sforțare a memoriei.

T. a început prin a nu renunța la lucruri, dar, evident, nu se putea opri aici. Era mignonă (să fi avut undeva la un metru șaizeci și un pic) și asta m-a și determinat să scriu despre ea. Imaginea aceasta a lui T., care se desfășura între părul ei în dezordine, tot timpul în dezordine, și capul imens al animăluțului creat de Walt Disney avea un anume magnetism indescriptibil. Într-un fel, T. avea ceva din capacitatea de seducție a unei sirene. Gesturile ei, până și cele mai lipsite de importanță, o plasau iremediabil în centrul atenției. Asta făcea ca totul să devină pentru ea ușor, foarte ușor… Nu trebuie să fi durat mult până când să-și fi dat seama că poate colecționa oameni la fel de bine cum putea colecționa lucruri. Prietenele ei își permiteau destul de rar luxul de a ieși în oraș fără ca T. să fi știut cu exactitate unde merg și cu cine se întâlnesc. Avea darul de a te poseda fără a deveni excesiv invazivă; totul începea cu un moment în care T. devenea de neînlocuit. Ocupa în viața ta un loc pe care, mai apoi, nimeni altcineva nu l-ar fi putut ocupa atât de bine. Instalată confortabil acolo, începea să-și extindă teritoriul până când lipsa ei ar fi lăsat un gol de nesuportat. Ea era confidenta care avea mereu la îndemână o soluție, era umărul pe care orice femeie și-ar fi dorit să plângă, dezamăgită fiind în dragoste, era cap limpede, atunci când ai fi avut nevoie de un cap limpede, zănatică și nebună, atunci când ai fi avut nevoie de nebunie și puternică exact când ai fi avut nevoie, mai mult decât orice, de putere. Nu cred că era ceva premeditat aici. Mai degrabă, T. colecționa obiecte, oameni, sentimente tocmai pentru a umple un vid, tocmai pentru a nu fi nevoită să rămână singură cu ea însăși. Puțini observă că T. vorbește foarte rar despre ea. T. nu e altceva decât medicul de la care se așteaptă întotdeauna soluții, vindecări, miracole chiar, fără ca cineva să se întrebe dacă nu cumva el, medicul, suferă de aceeași boală pe care o are și pacientul.

               Viața ei sentimentală este, tocmai din această pricină, un dezastru… Odată ce face pasul de la prietenie către dragoste, tot ceea ce fusese calitate înainte, se transformă în defect. Instinctul ei de colecționar devine obsesie, simțul acut al proprietății degenerează în suprarealiste crize de gelozie. Bărbații se îndepărtează cu cel puțin aceeași viteză cu care fuseseră atrași de femeia aceasta maternă și senzuală, fragilă și plină de personalitate. M-am gândit să-i vorbesc despre toate astea, dar e ceva care te dezarmează de fiecare dată când te afli în preajma ei. E ca și când te-ai afla în prejma unui copil adorabil căruia trebuie să-i spui că Moș Crăciun nu există. Prefer să scriu, deși, în felul acesta, șansele mele de a mai admira capul animăluțului lui Disney, cu urechile lui mobile, atașate papucilor de pluș maro, scad simțitor. T. se va recunoaște în fiecare dintre rândurile acestea. Într-un fel, le așteaptă. Mi-a spus asta de când ne-am întâlnit. Vrea sa fie personaj… Deși, m-am străduit să-i explic că personajele mele au în ele ceva care, pentru femeile reale din spatele lor, echivalează cu un duș rece în mijlocul iernii. T. mi-a zâmbit doar, asigurându-mă că nu-i displace nici cinismul și nici ideea unui microscop rece, glacial de rece, care se plimbă prin interiorul ei. A folosit analogia cu microscopul într-un fel care m-a înspăimântat… E greu de explicat. Poate că, în cele din urmă, are dreptate. Eu și textul acesta vom deveni, deopotrivă, parte a colecției ei impresionante, gâze atârnate în insectar, etichetate, mobilând un spațiu pe care nu-l vor părăsi niciodată.

               Nu știu cum se va termina povestea femeii-colecționar. Nu știu nici măcar dacă se va termina vreodată. Nu știu dacă e ceva trist, melancolic în istoria aceasta a lui T. Și nici măcar nu știu dacă nu cumva acolo, undeva, într-un colț, se află vreo ușă secretă unde microscopul nu va putea pătrunde …    

 

 

Textul in Catchy, la                     http://www.catchy.ro/femeia-colectionar/64877

 
Scrie un comentariu

Posted by pe 30 noiembrie 2014 în Uncategorized

 

Etichete: , , , , , ,

Masculii alpha întelege femeile!


Textul face parte dintr-un volum în lucru: Povești cu și despre femei

Câteva dintre textele scrise până acum pot fi citite in revista “Catchy”, la:

http://www.catchy.ro/author/ovidiu-ivancu

 

             10525708_936746343019579_7628782024256302890_n  În ciuda excelentei păreri pe care o avem despre noi înșine, la o privire ceva mai atentă, poate vom fi nevoiți să constatăm că viața noastră de zi cu zi e o înspăimântătoare înșiruire de reflexe condiționate. Știm cu toții povestea câinelui lui Pavlov, acela care era hrănit la ore fixe, după ce, cu câteva secunde înainte de a-și primi hrana, savantul aprindea un bec pe care, inevitabil, bietul câine a ajuns să-l asocieze cu primirea farfuriei cu mâncare. Într-o bună zi, s-a aprins doar becul, fără ca hrana să mai vină.  Glandele salivare ale câinelui au început, însă, să reacționeze. Ceea ce se știe mai puțin e că Pavlov însuși era sclavul rutinei, că făcea o serie de lucruri la ore fixe, în anumite zile. Ar fi putut, prin urmare, să formuleze empiric teoria reflexului condiționat, doar privind către propria sa existență. Desigur, asta nu i-ar fi adus un premiu Nobel!

               C., deși auzise de Pavlov și câinele lui, nu s-ar fi gândit vreodată că ar fi putut fi, în ochii celorlalți, ceea ce bietul câine era pentru savantul sovietic. Privite din exterior, de la o oareșce distanță, femeile sunt, pentru bărbații care au pretenția că le înțeleg, previzibile, ușor de încadrat în câteva tipologii distincte. Asemenea unor cititori în cafea, bărbații pretind adesea că pot citi semnele pe care corpul unei femei, vestimentația, gesturile, cuvintele ei le transmit. Amuzantă ficțiune… De câte ori trebuie să fie văzută o femeie în compania aceluiași bărbat, până când să devină o certitudine pentru toți ceilalți că cei doi au o aventură?! De câte ori trebuie să râdă o femeie la glume sau simple aluzii sexuale, până când glumețul ajunge la concluzia că ar putea-o invita oricând într-o cameră de hotel?! De câte ori aceeași femeie trebuie să ne privească direct în ochi, făcându-ne câteva complimente, până când ajungem să fim convinși că suntem irezistibili?! De câte ori trebuie o femeie să fie mai nervoasă, mai agitată decât de obicei, înainte de a se ajunge la fatala concluzie că, fie e într-una dintre zilele acelea, fie are o disperată nevoie de sex?!

               Despre C., mulți dintre bărbații din jurul ei ar fi spus că-și petrece cel puțin câteva nopți pe lună în compania aceluia cu care, o dată pe săptămână, își bea cafeaua pe o terasă din centrul orașului. De fiecare dată când se întorceau la serviciu, după cafea, se putea simți în jur acea rumoare masculină, plină de subînțelesuri, însoțită de privirile insinuator-invidioase ale bărbaților captivi în costumele lor negre, de la gâturile cărora porneau înspre abdomen cravate închise la culoare, cu noduri regulamentare. O adunare solemnă de Pavlovi care gândea, în acel moment, același lucru. Pentru ei, când cei doi intrau pe ușa aceea de lemn, totul era clar; ar fi putut jura că C. zâmbește diferit, că gesturile ei trădează o relație vinovată, că întregul ei corp emana o tensiune erotică despre care ei ar fi putut vorbi competent, cu profesionalism, ore în șir. Analizele lor freudiene îi conduceau către… irefutabile concluzii: C. avea nevoie de sex, ceea ce primea acasă nu era suficient. Își notau mental că ar trebui să se înscrie pe listă, convinși că performanțele lor de masculi alpha sunt mai mult decât satisfăcătoare. În secundele când o priveau, deveneau transparenți; era ca și cum ar fi gândit cu voce tare. Grizonatul cu voce baritonală spusese chiar, de câteva ori, că nicio femeie nu avusese vreo plângere legată de virilitatea lui. Confundase probabil, ca atâția alții, delicatețea, protejarea orgoliului masculin cu o confirmare fără dubiu a calităților sale fizice.

               N-am știut niciodată dacă C. era conștientă de toate acestea. Părea a nu fi. Și chiar dacă ar fi fost, cred că găsea o anume voluptate în a-i contraria pe ceilalți. Adevărul din spatele acelor întâlniri săptămânale era cu mult mai inofensiv decât și-ar fi putut cineva imagina. Atât de inofensiv, încât niciunul dintre acei masculi alpha nu l-ar fi crezut, în ipoteza că ar fi avut vreodată curiozitatea de a-l afla. C. se bucura de conversație și companie. Atâta tot. Atât de simplu și, tocmai de aceea, atât de puțin veridic! Pentru ea, acele 40-50 de minute erau una dintre puținele evadări din rutina pe care o suporta destul de greu. Probabil că erau momente în care gândurile ei mergeau ceva mai departe, dar niciodată mai departe decât merg gândurile oricărui individ viu, construit, așa cum suntem construiți cu toții, și din instincte, senzații, dorințe sau fantezii.

               Sunt, însă, lucruri care femeilor frumoase nu le sunt permise. Dacă C. ar fi avut vreo 30 de kilograme în plus, dacă n-ar fi avut 30 de ani, ci 60, dacă n-ar fi avut niciuna dintre acele trăsături pe care, astăzi, le asociem frumuseții fizice feminine, și-ar fi putut bea cafeaua liniștită, alături de același bărbat, de două ori pe zi. Defectul ei capital e că face parte din acea categorie de femei pe care masculul alpha o înțelege foarte bine. Or, odată intrată în această categorie, viața lui C., dorințele ei deveneau așa de ușor psihanalizabile! Fiecare dintre bărbații alături de care lucra ar fi putut vorbi despre ea cu competență și certitudine. Ei știau totul despre ce gândea ea, despre ce-și dorea ea, despre ceea ce ea avea nevoie. Și asta pentru că, întotdeauna și pentru totdeauna, masculii alpha înțelege femeile!!! Ei poate citi semnele, poate interpreta cuvintele, poate anticipa dorințele oricărei femei frumoase cu care se intersectează. De unde posedă această infailibilă știință? Răspunsul se găsește la Pavlov și câinele său!

 
Scrie un comentariu

Posted by pe 8 noiembrie 2014 în Uncategorized

 

Etichete: , , , , , , ,

“Audiență generală”. Interviu la Radio Unirea Alba Iulia


Un interviu acordat Silviei Surugiu, pentru Radio Unirea, Alba Iulia. O jumătate de ceas de povești despre India și “Vremea musonului”

 
Scrie un comentariu

Posted by pe 8 noiembrie 2014 în Uncategorized

 

Etichete: , , , , , , ,

Femeia-copil


Textul face parte dintr-un volum în lucru: Povești cu și despre femei

Câteva dintre textele scrise până acum pot fi citite in revista “Catchy”, la:

http://www.catchy.ro/author/ovidiu-ivancu

femeia-copil S. privea lumea din jur cu uimirea și naivitatea pe care trebuie să le fi păstrat încă din adolescență. Când am trecut pentru prima dată unul pe lângă celălalt, în Delhi era o iarnă indiană enervantă. Afară erau puține, foarte puține grade peste zero, o ceață teribilă, deprimantă. Ieșisem din apartament cu gândul că, până la universitate, va trebui să merg într-o ricșă din care nu vedeam nici la un metru în fața mea, prin traficul infernal din Indra Vihar. Aveau să fie 15 minute intense. N-am observat atunci decât silueta unei femei înalte, cu capul acoperit de o eșarfă albă. Nu era silueta unei femei indiene și nici nu părea a fi în India de foarte multă vreme. Avea mersul acela ezitant al omului ajuns pe o altă planetă; umbla așa cum umblasem și eu cu trei ani în urmă, când ajunsesem în Delhi. Nu ne-am salutat atunci. Ea mergea repede și eu eram în mijlocul unei crize de mizantropie, așa că îmi propusesem să nu vorbesc cu nimeni în afara studenților mei. Pe ei nu-i puteam evita în dimineața aceea… dacă aș fi putut, aș fi făcut-o.

               Abia câteva zile mai târziu am găsit răgazul de a o cunoaște pe S. Era nemțoaică, să fi avut 22-23 de ani, locuia pe scara vecină, la etajul 1. Venise în India pentru un an, avea să predea câteva seminarii de germană la departamentul unde lucram și eu, urmând ca, în timpul acesta, să-și pregătească și dizertația de masterat. Două lucruri te uimeau de la bun început la S.: inconștiența cu care își expunea corpul (picioare lungi, sâni generoși și fermi) și capacitatea ei de a se mira de orice. Să fi avut vreun metru optzeci, niște ochi verzi, inexpresivi; un nas destul de lung contribuia la senzația de asimetrie plăcută pe care o degaja fața ei ovală. Aproape orice i-aș fi spus, mă întâmpina cu un „Really???” rostit cu accent bavarez, însoțit de o expresie de perplexitate.

               Am bănuit-o, o vreme îndelungată, de cochetărie. Nu mi se părea credibil ca o femeie să fie atât de absentă din corpul ei, să aibă atât de puțin control asupra lui și a efectelor pe care le-ar fi putut avea ținutele ei sumare asupra cartierului aceluia sărac din nordul Delhi-ului. Când mergeam împreună la supermarketul din apropiere, aproape că simțeam fizic tensiunea pe care o degaja în jur; cu pantalonii ei scurți și bluzele de in semitransparente, cu părul acela lung, lăsat liber, pe spate, îmi dădea veșnic un sentiment de nesiguranță. Mergând alături de ea, simțeam nevoia să mă încrunt, să îmi îndrept spatele, în așa fel încât cei  183 de centimetri pe care îi am să pară mai mulți, să par sălbatic și inabordabil… Trăiam permanent cu teama că, în marea aceea de bărbați indieni, obișnuiți cu ideea de a vedea pe stradă femei acoperite cu sari-uri lungi, familiarizați cu gândul că o femeie îmbrăcată sumar e o invitație la sex, S. ar fi putut avea probleme în fața cărora n-aș fi avut ce să fac. Dacă am fi fost în sud, era, poate, o altă poveste. Asistasem o dată la o astfel de scenă și știam că e nevoie de o replică, de un zâmbet, de un gest vulgar pentru ca zeci de bărbați să formeze o gloată care începe să se comporte irațional, atavic. Poliția ar fi ajuns prea târziu. Nu cu mult timp în urmă, avusese loc un viol în grup într-un autobuz aglomerat, în sudul Delhi-ului. Ecourile poveștii nu se stinseseră încă.

               Așa cum spuneam, am bănuit că S. știe foarte bine ce face și că, dintr-un motiv care-mi rămânea ascuns, preferă să ignore un adevăr simplu: New Delhi nu e Berlin. Asta până când, într-o zi, m-a sunat, rugându-mă să o ajut. Chemase pe cineva să-i repare aerul condiționat și se pare că bărbatul devenea din ce în ce mai îndrăzneț. S. era înspăimântată, îi tremura vocea. Am urcat scările până la etajul 1, am împins ușa despre care știam că e deschisă și am găsit-o pe S. ghemuită pe canapea, cu pantalonii ei scurți lăsând vederii picioarele acelea ireal de lungi, cu o bluză care-i lăsa umerii și mâinile goale… Am rămas la ea până când bărbatul a terminat de reparat aerul condiționat. Apoi, am încercat să îi explic. Mă privea cu ochii ei mari, încă ușor speriată, fără a da vreun semn că înțelege ceva din ce-i spuneam. Nu fusesem niciodată până atunci în preajma unei asemenea ingenuități, nu-mi imaginasem vreodată că o femeie de 23 de ani poate avea atâtea resurse de naivitate.

 

               Cititorii, bărbați și femei deopotrivă, vor zâmbi gândindu-se că naivul sunt eu. Aș fi  gândit la fel dacă cineva mi-ar fi spus o astfel de poveste. S. nu poate fi personajul unei ficțiuni; ca personaj, ea nu e autentică. Eu, însă, știu că S. e mai mult decât autentică; e reală. Se plimbă astăzi pe străzile din Istanbul; de pe Facebook am aflat că a aplicat pentru o bursă în Turcia.

               Copilul din ea refuză să dispară. Iar noi, ipocriții de noi, deși decretăm că ăsta e un lucru frumos, că oamenii ar trebui să poată fi copii pentru cât mai multă vreme, știm prea bine că, dincolo de poezia acestei ziceri, nu se află nimic. Copiii pot funcționa într-o lume ca asta tocmai pentru că sunt copii; dacă rămân așa mai multă vreme, îi privim cu suspiciune și superioritate. Copiii-adulți devin nefuncționali, devin suspecți, le atribuim intenții ascunse. Naivitatea lor devine un joc, o mimă. Odată ce le cresc sânii, odată ce corpul lor se transformă în obiect al dorinței, fetele se transformă în femei. Dacă refuză s-o facă, ele vor fi transformate împotriva voinței lor, căci, în ochii tuturor celorlalți, ele nu vor fi altceva decât femei.

 
Scrie un comentariu

Posted by pe 1 noiembrie 2014 în Uncategorized

 

Etichete: , , , , , , , ,

Povestea unui divorț


Câteva dintre textele scrise până acum pot fi citite in revista “Catchy”, la:

http://www.catchy.ro/author/ovidiu-ivancu

 

 

 

 

               girl-in-front-of-the-lion-cage-1901R. obosise. Sigur, nu se întâmplase peste noapte. Oboseala aceea se acumulase în cei peste 19 ani în care fusese soție și mamă aproape în același timp. Primul copil se născuse când ea avea abia puțin peste 18 ani. Urmaseră alți trei plus câteva întreruperi de sarcină. La momentul căsătoriei, era însărcinată. Odată cu trecerea anilor, ajunsese chiar să se întrebe dacă nu cumva devenise soție tocmai pentru că era însărcinată. Cine știe dacă, într-o altă situație, n-ar fi avut și ea parte de povestea clasică: prima iubire, prima dezamăgire, maturizarea erotică, câteva alte povești de dragoste din care ar fi învățat câte ceva și, finalmente, căsătoria. Se întrebase de nenumărate ori cum ar fi fost dacă lucrurile s-ar fi petrecut altfel. Oboseala începuse cam după cinci-șase ani. O tolerase relativ bine. Sau, cel puțin așa credea ea. Mai apoi, urmase o cascadă de alte evenimente: dormeau în paturi separate, în camere separate, ieșeau foarte rar în oraș, încetaseră să mănânce împreună… O iritau până și gesturile cele mai mărunte pe care el le făcea. Ticurile lui verbale, opiniile și convingerile lui… Toate ajunseseră să o obosească teribil.

               R. fusese o fată remarcabilă. Femeie devenise alături de el. Nu-și dăduse, totuși, seama că e atât de obosită până în momentul în care apăruse celălalt. Era, într-un fel, inevitabil. Doar o chestiune de timp. Cine i-ar fi privit, pe R și soțul ei, n-ar fi avut vreun dubiu că, la un moment dat, o altă ea sau un alt el vor contura un triunghi conjugal de toată frumusețea. Erau amândoi absenți, nu păreau a fi conștienți că așază între ei distanțe din ce în ce mai mari, pe zi ce trece. Pentru R., celălalt a fost aproape o revelație. Nu numai că își redescoperise propriul ei corp, dar ajunsese să se gândească din ce în ce mai des la ea cu un soi de regret, cu certitudinea că se risipește, că trebuie să-și redobândească libertatea. Pe vremea aceea, priveam fascinat la R., fără să înțeleg nimic din ceea ce trăiește, din ceea ce i se întâmplă. Părea atunci, pentru mine, doar o femeie care nu mai gândea limpede, care își pierduse, dintr-un motiv straniu, rațiunea. Când am auzit-o pronunțând cuvântul „divorț”, am reținut voluptatea, febrilitatea, pasiunea cu care vorbea, de parcă în spatele acelui cuvânt se ascundea o întreagă lume. R. avea iluzia că-și putea reseta pur și simplu existența cu un singur cuvânt.

               Am înțeles toate astea mult mai târziu. Stăteam într-o zi în fața laptopului. Scriam de o jumătate de oră. Am luat o pauză de țigară și, când m-am întors, mi-am dat seama că textul meu era extrem de prost. L-am selectat cu o singură mișcare a mâinii și am apăsat tasta delete. Atunci am priceput cum trebuie să se fi simțit R. Avea certitudinea că există un buton de undo care i-ar fi putut reseta existența, care ar fi întors-o către momentul inițial, cu prețul unui singur gest. Un gest ferm, radical, implacabil. Divorțul. R. așteptase ca, în momentul imediat următor divorțului, lumea ei să se schimbe radical. Avea, a doua zi, senzația că respira altfel, că merge pe stradă și e privită diferit. În prima dimineață de după divorț, se trezise în patul celuilalt simțind că se mișcă dintr-un colț în altul al camerei, goală, cu o ușurință pe care nu o avusese înainte. Era de parcă cineva o eliberase de o povară cu care mersese până atunci, secundă de secundă, în spate. Până și oboseala dispăruse. Pentru prima dată după foarte multă vreme, avea în fața ei o zi pe care și-o putea petrece așa cum dorea.

               Ceea ce nu știuse R., însă, e că niciun homo sapiens nu poate alerga mai repede decât trecutul lui. Ca atâția alții înaintea ei, avea să descopere destul de repede că oamenii nu se nasc decât o singură dată. Și, de atunci încolo, acumulează, așază în ei, în straturi succesive, experiențe și transformări ireversibile de care nu mai pot scăpa. Nu te poți naște a doua oară decât cu prețul unei amnezii totale, o amnezie care, în mod firesc, nu poate fi indusă artificial. Cei 18 ani de căsnicie veniseră la pachet cu o anume rutină, cu anume tabieturi, cu un set de reflexe condiționate care acum erau, toate, acolo.     Celălalt, rămas dintr-o dată singurul bărbat din viața lui R., își pierduse și el curajul. Poezia de a fi „celălalt” se evaporase. Satisfacția infantilă de a avea o amantă, irezistibilă pentru un bărbat trecut de prima tinerețe, lăsase acum locul unui sentiment de captivitate. Nopțile lor albe, atât de intense altădată, se transformaseră în nopți odihnitoare, în care dormeau spate în spate, abia atingându-se.

               Nu peste multă vreme, R. începu să se simtă din nou obosită. Era ca un animal exotic care doar schimbase grădina zoologică. În noul mediu, avusese o vreme senzația libertății pentru simplul motiv că nu mai găsise gratiile acolo unde știa că erau. Se plimbase o vreme nestingherită prin noua grădină zoologică până când, într-o zi, obișnuită deja cu topografia ei, descoperise noile gratii. Arătau exact ca cele vechi, numai că erau în altă parte.  

 
3 comentarii

Posted by pe 29 octombrie 2014 în Uncategorized

 

Etichete: , , , , , , , ,

Unde dispar iubitele după căsătorie


 

Textul face parte dintr-un volum în lucru: Povești cu și despre femei

Câteva dintre textele scrise până acum pot fi citite in revista “Catchy”, la:

http://www.catchy.ro/author/ovidiu-ivancu

             love-3  Astăzi, nimeni n-ar spune că D. a fost vreodată mistuită de vreo pasiune năucitoare. Văzând-o astăzi, în bucătărie, amestecând cine știe ce ingrediente într-o oală din care ies aburi și miros de legume fierte, purtându-și copilul dintr-o cameră în alta, privindu-și soțul cu răceala cu care negociază, o dată pe săptămână, cu precupeața din piață, ai crede că ea n-a fost niciodată nimic altceva decât omul care este acum. De fiecare dată când ne întâlnim, îmi vorbește despre un singur lucru; unicul ei proiect de viață este acum copilul care se joacă în camera de alături. Și-l imaginează la școală, îi planifică, mental, existența, pas cu pas, și în toate fanteziile ei există o singură constantă: ideea că va sta în umbra fiicei, gata să iasă de acolo de fiecare dată când va considera necesar s-o facă.

               A încetat demult să-și privească soțul ca pe omul pentru care, nu demult, fugea de acasă sau de la școală, fără să-i pese de ceea ce s-ar fi putut întâmpla cu ea atunci când se va întoarce. Fusese o vreme când bărbatul care acum stă la masă, în bucătărie, aplecat deasupra farfuriei cu supă, i-ar fi putut cere orice. Atunci, fiecare cuvânt al omului care în momentul acesta suflă preocupat deasupra unei linguri pline ochi cu un lichid gălbui, în care înoată câțiva tăiței, avea forță, o putea face să nu doarmă nopți la rând, în încercarea de a-i analiza tonul vocii, alegerea cuvintelor, modul în care el spusese ceea ce spusese și, mai ales, ce-ar putea cu adevărat însemna ceea ce el spune. Atunci, într-o altă viață, stătea ore în șir în fața oglinzii, înainte de a-l întâlni, sfârșind inevitabil, din această pricină, prin a întârzia la întâlnire. Nici nu-și mai amintea prima dimineață în care se trezise alături de el. Când se întâmplase, însă, momentul fusese un miracol în sine. Săptămâni de-a rândul abia aștepta ca el să se întoarcă de la serviciu. Se așeza noaptea în pat, alături de el, dorindu-și ca noaptea să fi durat o eternitate și chiar ceva mai mult decât atât.   

               Sigur că nu-i amintesc astăzi lui D. despre toate astea. Ar fi nu numai cinic, dar și inutil. Îi sugerez, însă, din când în când, că va veni o vreme când fiica ei va avea nevoie nu de prezența fizică a unei mame, ci de un model, de o femeie puternică la care să privească și pe care s-o poată admira. D. a renunțat, rând pe rând, la tot ceea ce-i plăcea să facă, la tot ceea ce ar fi împlinit-o ca femeie. Crede că datoria ei e să fie permanent în spatele copilului, ca un soi de umbră a lui. Pentru ea, femeile care se comportă altfel sunt egoiste. E imposibil s-o conving că prezența poate sufoca, poate provoca cel puțin tot atâtea angoase ca și absența; omul e construit să respire, cel puțin din când în când, de unul singur, să nu simtă permanent în preajma respirației lui o altă respirație, agasantă tocmai prin omniprezența ei, prin insuportabila ei invazie în ceea ce este menit a fi spațiu intim. În rarele momente în care îi vorbesc despre toate astea îmi spune că nu înțeleg nimic, că ăsta e genul  de filozofie despre care mie îmi dă mâna să vorbesc, neavând vreodată șansa de a ști cum e să fii mamă. Are și D. dreptatea ei… Atâta doar că, de fiecare dată când privesc în ochii copilului sau ai bărbatului, văd ceva acolo. Sau, cel puțin cred că văd… O foame de singurătate, de o formă de libertate pe care D. le-o refuză sistematic amândurora.

               Uneori, am senzația că și ea are intuiția grozăviei care se petrece între pereții acelui apartament. E un semnal de alarmă, un fel de beculeț roșu care se aprinde pentru scurt timp. Atunci, D. stă mai mult în fața oglinzii, își lasă părul, de obicei drept și strâns în coadă, să-i cadă pe umeri, îmbracă o bluză elegantă, care-i descoperă umerii si spatele, găsește prin unghere numai de ea cunoscute o pereche de pantofi cu toc, își pensează sprâncenele cu grijă și îmbracă fusta care îi pune în evidență geometria gambelor. Își redescoperă zâmbetul de odinioară, cel care odată fusese arma ei secretă; zâmbetul acela care se oprește la jumătate, nehotărât, ironic și devastator, încărcat de erotism. Nu durează mult. În ea se deșteaptă curând o altă voce care-i spune că nu mai e suficientă carne în congelator, că fata ei e singură în cameră, că trebuie să verifice dacă mai sunt cereale pentru micul-dejun de mâine… Zâmbetul dispare și D. se întoarce în bucătărie, visând că va merge de mână cu fiica ei la altar, după ce o va fi ajutat să-și găsească un soț bun, care s-o merite, că îi va crește copiii și-o va învăța să gătească după niște rețete numai de ea știute. În jur, legumele fierb în oale și mașina de spălat haine scoate un zgomot asurzitor… În curând, bărbatul se va așeza la masă, cu ochii ațintiți în farfurie, suflând asupra unei linguri cu supă fierbinte. D. își amintește că trebuie să cumpere și niște struguri. Dacă nu acum, atunci când?! Sunt foarte ieftini!   

 
Scrie un comentariu

Posted by pe 19 octombrie 2014 în Uncategorized

 

Etichete: , , , , , , , , , , ,

 
Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 1,060 other followers

%d bloggers like this: