RSS

Masculii alpha întelege femeile!


Textul face parte dintr-un volum în lucru: Povești cu și despre femei

Câteva dintre textele scrise până acum pot fi citite in revista “Catchy”, la:

http://www.catchy.ro/author/ovidiu-ivancu

 

             10525708_936746343019579_7628782024256302890_n  În ciuda excelentei păreri pe care o avem despre noi înșine, la o privire ceva mai atentă, poate vom fi nevoiți să constatăm că viața noastră de zi cu zi e o înspăimântătoare înșiruire de reflexe condiționate. Știm cu toții povestea câinelui lui Pavlov, acela care era hrănit la ore fixe, după ce, cu câteva secunde înainte de a-și primi hrana, savantul aprindea un bec pe care, inevitabil, bietul câine a ajuns să-l asocieze cu primirea farfuriei cu mâncare. Într-o bună zi, s-a aprins doar becul, fără ca hrana să mai vină.  Glandele salivare ale câinelui au început, însă, să reacționeze. Ceea ce se știe mai puțin e că Pavlov însuși era sclavul rutinei, că făcea o serie de lucruri la ore fixe, în anumite zile. Ar fi putut, prin urmare, să formuleze empiric teoria reflexului condiționat, doar privind către propria sa existență. Desigur, asta nu i-ar fi adus un premiu Nobel!

               C., deși auzise de Pavlov și câinele lui, nu s-ar fi gândit vreodată că ar fi putut fi, în ochii celorlalți, ceea ce bietul câine era pentru savantul sovietic. Privite din exterior, de la o oareșce distanță, femeile sunt, pentru bărbații care au pretenția că le înțeleg, previzibile, ușor de încadrat în câteva tipologii distincte. Asemenea unor cititori în cafea, bărbații pretind adesea că pot citi semnele pe care corpul unei femei, vestimentația, gesturile, cuvintele ei le transmit. Amuzantă ficțiune… De câte ori trebuie să fie văzută o femeie în compania aceluiași bărbat, până când să devină o certitudine pentru toți ceilalți că cei doi au o aventură?! De câte ori trebuie să râdă o femeie la glume sau simple aluzii sexuale, până când glumețul ajunge la concluzia că ar putea-o invita oricând într-o cameră de hotel?! De câte ori aceeași femeie trebuie să ne privească direct în ochi, făcându-ne câteva complimente, până când ajungem să fim convinși că suntem irezistibili?! De câte ori trebuie o femeie să fie mai nervoasă, mai agitată decât de obicei, înainte de a se ajunge la fatala concluzie că, fie e într-una dintre zilele acelea, fie are o disperată nevoie de sex?!

               Despre C., mulți dintre bărbații din jurul ei ar fi spus că-și petrece cel puțin câteva nopți pe lună în compania aceluia cu care, o dată pe săptămână, își bea cafeaua pe o terasă din centrul orașului. De fiecare dată când se întorceau la serviciu, după cafea, se putea simți în jur acea rumoare masculină, plină de subînțelesuri, însoțită de privirile insinuator-invidioase ale bărbaților captivi în costumele lor negre, de la gâturile cărora porneau înspre abdomen cravate închise la culoare, cu noduri regulamentare. O adunare solemnă de Pavlovi care gândea, în acel moment, același lucru. Pentru ei, când cei doi intrau pe ușa aceea de lemn, totul era clar; ar fi putut jura că C. zâmbește diferit, că gesturile ei trădează o relație vinovată, că întregul ei corp emana o tensiune erotică despre care ei ar fi putut vorbi competent, cu profesionalism, ore în șir. Analizele lor freudiene îi conduceau către… irefutabile concluzii: C. avea nevoie de sex, ceea ce primea acasă nu era suficient. Își notau mental că ar trebui să se înscrie pe listă, convinși că performanțele lor de masculi alpha sunt mai mult decât satisfăcătoare. În secundele când o priveau, deveneau transparenți; era ca și cum ar fi gândit cu voce tare. Grizonatul cu voce baritonală spusese chiar, de câteva ori, că nicio femeie nu avusese vreo plângere legată de virilitatea lui. Confundase probabil, ca atâția alții, delicatețea, protejarea orgoliului masculin cu o confirmare fără dubiu a calităților sale fizice.

               N-am știut niciodată dacă C. era conștientă de toate acestea. Părea a nu fi. Și chiar dacă ar fi fost, cred că găsea o anume voluptate în a-i contraria pe ceilalți. Adevărul din spatele acelor întâlniri săptămânale era cu mult mai inofensiv decât și-ar fi putut cineva imagina. Atât de inofensiv, încât niciunul dintre acei masculi alpha nu l-ar fi crezut, în ipoteza că ar fi avut vreodată curiozitatea de a-l afla. C. se bucura de conversație și companie. Atâta tot. Atât de simplu și, tocmai de aceea, atât de puțin veridic! Pentru ea, acele 40-50 de minute erau una dintre puținele evadări din rutina pe care o suporta destul de greu. Probabil că erau momente în care gândurile ei mergeau ceva mai departe, dar niciodată mai departe decât merg gândurile oricărui individ viu, construit, așa cum suntem construiți cu toții, și din instincte, senzații, dorințe sau fantezii.

               Sunt, însă, lucruri care femeilor frumoase nu le sunt permise. Dacă C. ar fi avut vreo 30 de kilograme în plus, dacă n-ar fi avut 30 de ani, ci 60, dacă n-ar fi avut niciuna dintre acele trăsături pe care, astăzi, le asociem frumuseții fizice feminine, și-ar fi putut bea cafeaua liniștită, alături de același bărbat, de două ori pe zi. Defectul ei capital e că face parte din acea categorie de femei pe care masculul alpha o înțelege foarte bine. Or, odată intrată în această categorie, viața lui C., dorințele ei deveneau așa de ușor psihanalizabile! Fiecare dintre bărbații alături de care lucra ar fi putut vorbi despre ea cu competență și certitudine. Ei știau totul despre ce gândea ea, despre ce-și dorea ea, despre ceea ce ea avea nevoie. Și asta pentru că, întotdeauna și pentru totdeauna, masculii alpha înțelege femeile!!! Ei poate citi semnele, poate interpreta cuvintele, poate anticipa dorințele oricărei femei frumoase cu care se intersectează. De unde posedă această infailibilă știință? Răspunsul se găsește la Pavlov și câinele său!

 
Scrie un comentariu

Posted by pe 8 noiembrie 2014 în Uncategorized

 

Etichete: , , , , , , ,

“Audiență generală”. Interviu la Radio Unirea Alba Iulia


Un interviu acordat Silviei Surugiu, pentru Radio Unirea, Alba Iulia. O jumătate de ceas de povești despre India și “Vremea musonului”

 
Scrie un comentariu

Posted by pe 8 noiembrie 2014 în Uncategorized

 

Etichete: , , , , , , ,

Femeia-copil


Textul face parte dintr-un volum în lucru: Povești cu și despre femei

Câteva dintre textele scrise până acum pot fi citite in revista “Catchy”, la:

http://www.catchy.ro/author/ovidiu-ivancu

femeia-copil S. privea lumea din jur cu uimirea și naivitatea pe care trebuie să le fi păstrat încă din adolescență. Când am trecut pentru prima dată unul pe lângă celălalt, în Delhi era o iarnă indiană enervantă. Afară erau puține, foarte puține grade peste zero, o ceață teribilă, deprimantă. Ieșisem din apartament cu gândul că, până la universitate, va trebui să merg într-o ricșă din care nu vedeam nici la un metru în fața mea, prin traficul infernal din Indra Vihar. Aveau să fie 15 minute intense. N-am observat atunci decât silueta unei femei înalte, cu capul acoperit de o eșarfă albă. Nu era silueta unei femei indiene și nici nu părea a fi în India de foarte multă vreme. Avea mersul acela ezitant al omului ajuns pe o altă planetă; umbla așa cum umblasem și eu cu trei ani în urmă, când ajunsesem în Delhi. Nu ne-am salutat atunci. Ea mergea repede și eu eram în mijlocul unei crize de mizantropie, așa că îmi propusesem să nu vorbesc cu nimeni în afara studenților mei. Pe ei nu-i puteam evita în dimineața aceea… dacă aș fi putut, aș fi făcut-o.

               Abia câteva zile mai târziu am găsit răgazul de a o cunoaște pe S. Era nemțoaică, să fi avut 22-23 de ani, locuia pe scara vecină, la etajul 1. Venise în India pentru un an, avea să predea câteva seminarii de germană la departamentul unde lucram și eu, urmând ca, în timpul acesta, să-și pregătească și dizertația de masterat. Două lucruri te uimeau de la bun început la S.: inconștiența cu care își expunea corpul (picioare lungi, sâni generoși și fermi) și capacitatea ei de a se mira de orice. Să fi avut vreun metru optzeci, niște ochi verzi, inexpresivi; un nas destul de lung contribuia la senzația de asimetrie plăcută pe care o degaja fața ei ovală. Aproape orice i-aș fi spus, mă întâmpina cu un „Really???” rostit cu accent bavarez, însoțit de o expresie de perplexitate.

               Am bănuit-o, o vreme îndelungată, de cochetărie. Nu mi se părea credibil ca o femeie să fie atât de absentă din corpul ei, să aibă atât de puțin control asupra lui și a efectelor pe care le-ar fi putut avea ținutele ei sumare asupra cartierului aceluia sărac din nordul Delhi-ului. Când mergeam împreună la supermarketul din apropiere, aproape că simțeam fizic tensiunea pe care o degaja în jur; cu pantalonii ei scurți și bluzele de in semitransparente, cu părul acela lung, lăsat liber, pe spate, îmi dădea veșnic un sentiment de nesiguranță. Mergând alături de ea, simțeam nevoia să mă încrunt, să îmi îndrept spatele, în așa fel încât cei  183 de centimetri pe care îi am să pară mai mulți, să par sălbatic și inabordabil… Trăiam permanent cu teama că, în marea aceea de bărbați indieni, obișnuiți cu ideea de a vedea pe stradă femei acoperite cu sari-uri lungi, familiarizați cu gândul că o femeie îmbrăcată sumar e o invitație la sex, S. ar fi putut avea probleme în fața cărora n-aș fi avut ce să fac. Dacă am fi fost în sud, era, poate, o altă poveste. Asistasem o dată la o astfel de scenă și știam că e nevoie de o replică, de un zâmbet, de un gest vulgar pentru ca zeci de bărbați să formeze o gloată care începe să se comporte irațional, atavic. Poliția ar fi ajuns prea târziu. Nu cu mult timp în urmă, avusese loc un viol în grup într-un autobuz aglomerat, în sudul Delhi-ului. Ecourile poveștii nu se stinseseră încă.

               Așa cum spuneam, am bănuit că S. știe foarte bine ce face și că, dintr-un motiv care-mi rămânea ascuns, preferă să ignore un adevăr simplu: New Delhi nu e Berlin. Asta până când, într-o zi, m-a sunat, rugându-mă să o ajut. Chemase pe cineva să-i repare aerul condiționat și se pare că bărbatul devenea din ce în ce mai îndrăzneț. S. era înspăimântată, îi tremura vocea. Am urcat scările până la etajul 1, am împins ușa despre care știam că e deschisă și am găsit-o pe S. ghemuită pe canapea, cu pantalonii ei scurți lăsând vederii picioarele acelea ireal de lungi, cu o bluză care-i lăsa umerii și mâinile goale… Am rămas la ea până când bărbatul a terminat de reparat aerul condiționat. Apoi, am încercat să îi explic. Mă privea cu ochii ei mari, încă ușor speriată, fără a da vreun semn că înțelege ceva din ce-i spuneam. Nu fusesem niciodată până atunci în preajma unei asemenea ingenuități, nu-mi imaginasem vreodată că o femeie de 23 de ani poate avea atâtea resurse de naivitate.

 

               Cititorii, bărbați și femei deopotrivă, vor zâmbi gândindu-se că naivul sunt eu. Aș fi  gândit la fel dacă cineva mi-ar fi spus o astfel de poveste. S. nu poate fi personajul unei ficțiuni; ca personaj, ea nu e autentică. Eu, însă, știu că S. e mai mult decât autentică; e reală. Se plimbă astăzi pe străzile din Istanbul; de pe Facebook am aflat că a aplicat pentru o bursă în Turcia.

               Copilul din ea refuză să dispară. Iar noi, ipocriții de noi, deși decretăm că ăsta e un lucru frumos, că oamenii ar trebui să poată fi copii pentru cât mai multă vreme, știm prea bine că, dincolo de poezia acestei ziceri, nu se află nimic. Copiii pot funcționa într-o lume ca asta tocmai pentru că sunt copii; dacă rămân așa mai multă vreme, îi privim cu suspiciune și superioritate. Copiii-adulți devin nefuncționali, devin suspecți, le atribuim intenții ascunse. Naivitatea lor devine un joc, o mimă. Odată ce le cresc sânii, odată ce corpul lor se transformă în obiect al dorinței, fetele se transformă în femei. Dacă refuză s-o facă, ele vor fi transformate împotriva voinței lor, căci, în ochii tuturor celorlalți, ele nu vor fi altceva decât femei.

 
Scrie un comentariu

Posted by pe 1 noiembrie 2014 în Uncategorized

 

Etichete: , , , , , , , ,

Povestea unui divorț


Câteva dintre textele scrise până acum pot fi citite in revista “Catchy”, la:

http://www.catchy.ro/author/ovidiu-ivancu

 

 

 

 

               girl-in-front-of-the-lion-cage-1901R. obosise. Sigur, nu se întâmplase peste noapte. Oboseala aceea se acumulase în cei peste 19 ani în care fusese soție și mamă aproape în același timp. Primul copil se născuse când ea avea abia puțin peste 18 ani. Urmaseră alți trei plus câteva întreruperi de sarcină. La momentul căsătoriei, era însărcinată. Odată cu trecerea anilor, ajunsese chiar să se întrebe dacă nu cumva devenise soție tocmai pentru că era însărcinată. Cine știe dacă, într-o altă situație, n-ar fi avut și ea parte de povestea clasică: prima iubire, prima dezamăgire, maturizarea erotică, câteva alte povești de dragoste din care ar fi învățat câte ceva și, finalmente, căsătoria. Se întrebase de nenumărate ori cum ar fi fost dacă lucrurile s-ar fi petrecut altfel. Oboseala începuse cam după cinci-șase ani. O tolerase relativ bine. Sau, cel puțin așa credea ea. Mai apoi, urmase o cascadă de alte evenimente: dormeau în paturi separate, în camere separate, ieșeau foarte rar în oraș, încetaseră să mănânce împreună… O iritau până și gesturile cele mai mărunte pe care el le făcea. Ticurile lui verbale, opiniile și convingerile lui… Toate ajunseseră să o obosească teribil.

               R. fusese o fată remarcabilă. Femeie devenise alături de el. Nu-și dăduse, totuși, seama că e atât de obosită până în momentul în care apăruse celălalt. Era, într-un fel, inevitabil. Doar o chestiune de timp. Cine i-ar fi privit, pe R și soțul ei, n-ar fi avut vreun dubiu că, la un moment dat, o altă ea sau un alt el vor contura un triunghi conjugal de toată frumusețea. Erau amândoi absenți, nu păreau a fi conștienți că așază între ei distanțe din ce în ce mai mari, pe zi ce trece. Pentru R., celălalt a fost aproape o revelație. Nu numai că își redescoperise propriul ei corp, dar ajunsese să se gândească din ce în ce mai des la ea cu un soi de regret, cu certitudinea că se risipește, că trebuie să-și redobândească libertatea. Pe vremea aceea, priveam fascinat la R., fără să înțeleg nimic din ceea ce trăiește, din ceea ce i se întâmplă. Părea atunci, pentru mine, doar o femeie care nu mai gândea limpede, care își pierduse, dintr-un motiv straniu, rațiunea. Când am auzit-o pronunțând cuvântul „divorț”, am reținut voluptatea, febrilitatea, pasiunea cu care vorbea, de parcă în spatele acelui cuvânt se ascundea o întreagă lume. R. avea iluzia că-și putea reseta pur și simplu existența cu un singur cuvânt.

               Am înțeles toate astea mult mai târziu. Stăteam într-o zi în fața laptopului. Scriam de o jumătate de oră. Am luat o pauză de țigară și, când m-am întors, mi-am dat seama că textul meu era extrem de prost. L-am selectat cu o singură mișcare a mâinii și am apăsat tasta delete. Atunci am priceput cum trebuie să se fi simțit R. Avea certitudinea că există un buton de undo care i-ar fi putut reseta existența, care ar fi întors-o către momentul inițial, cu prețul unui singur gest. Un gest ferm, radical, implacabil. Divorțul. R. așteptase ca, în momentul imediat următor divorțului, lumea ei să se schimbe radical. Avea, a doua zi, senzația că respira altfel, că merge pe stradă și e privită diferit. În prima dimineață de după divorț, se trezise în patul celuilalt simțind că se mișcă dintr-un colț în altul al camerei, goală, cu o ușurință pe care nu o avusese înainte. Era de parcă cineva o eliberase de o povară cu care mersese până atunci, secundă de secundă, în spate. Până și oboseala dispăruse. Pentru prima dată după foarte multă vreme, avea în fața ei o zi pe care și-o putea petrece așa cum dorea.

               Ceea ce nu știuse R., însă, e că niciun homo sapiens nu poate alerga mai repede decât trecutul lui. Ca atâția alții înaintea ei, avea să descopere destul de repede că oamenii nu se nasc decât o singură dată. Și, de atunci încolo, acumulează, așază în ei, în straturi succesive, experiențe și transformări ireversibile de care nu mai pot scăpa. Nu te poți naște a doua oară decât cu prețul unei amnezii totale, o amnezie care, în mod firesc, nu poate fi indusă artificial. Cei 18 ani de căsnicie veniseră la pachet cu o anume rutină, cu anume tabieturi, cu un set de reflexe condiționate care acum erau, toate, acolo.     Celălalt, rămas dintr-o dată singurul bărbat din viața lui R., își pierduse și el curajul. Poezia de a fi „celălalt” se evaporase. Satisfacția infantilă de a avea o amantă, irezistibilă pentru un bărbat trecut de prima tinerețe, lăsase acum locul unui sentiment de captivitate. Nopțile lor albe, atât de intense altădată, se transformaseră în nopți odihnitoare, în care dormeau spate în spate, abia atingându-se.

               Nu peste multă vreme, R. începu să se simtă din nou obosită. Era ca un animal exotic care doar schimbase grădina zoologică. În noul mediu, avusese o vreme senzația libertății pentru simplul motiv că nu mai găsise gratiile acolo unde știa că erau. Se plimbase o vreme nestingherită prin noua grădină zoologică până când, într-o zi, obișnuită deja cu topografia ei, descoperise noile gratii. Arătau exact ca cele vechi, numai că erau în altă parte.  

 
3 comentarii

Posted by pe 29 octombrie 2014 în Uncategorized

 

Etichete: , , , , , , , ,

Unde dispar iubitele după căsătorie


 

Textul face parte dintr-un volum în lucru: Povești cu și despre femei

Câteva dintre textele scrise până acum pot fi citite in revista “Catchy”, la:

http://www.catchy.ro/author/ovidiu-ivancu

             love-3  Astăzi, nimeni n-ar spune că D. a fost vreodată mistuită de vreo pasiune năucitoare. Văzând-o astăzi, în bucătărie, amestecând cine știe ce ingrediente într-o oală din care ies aburi și miros de legume fierte, purtându-și copilul dintr-o cameră în alta, privindu-și soțul cu răceala cu care negociază, o dată pe săptămână, cu precupeața din piață, ai crede că ea n-a fost niciodată nimic altceva decât omul care este acum. De fiecare dată când ne întâlnim, îmi vorbește despre un singur lucru; unicul ei proiect de viață este acum copilul care se joacă în camera de alături. Și-l imaginează la școală, îi planifică, mental, existența, pas cu pas, și în toate fanteziile ei există o singură constantă: ideea că va sta în umbra fiicei, gata să iasă de acolo de fiecare dată când va considera necesar s-o facă.

               A încetat demult să-și privească soțul ca pe omul pentru care, nu demult, fugea de acasă sau de la școală, fără să-i pese de ceea ce s-ar fi putut întâmpla cu ea atunci când se va întoarce. Fusese o vreme când bărbatul care acum stă la masă, în bucătărie, aplecat deasupra farfuriei cu supă, i-ar fi putut cere orice. Atunci, fiecare cuvânt al omului care în momentul acesta suflă preocupat deasupra unei linguri pline ochi cu un lichid gălbui, în care înoată câțiva tăiței, avea forță, o putea face să nu doarmă nopți la rând, în încercarea de a-i analiza tonul vocii, alegerea cuvintelor, modul în care el spusese ceea ce spusese și, mai ales, ce-ar putea cu adevărat însemna ceea ce el spune. Atunci, într-o altă viață, stătea ore în șir în fața oglinzii, înainte de a-l întâlni, sfârșind inevitabil, din această pricină, prin a întârzia la întâlnire. Nici nu-și mai amintea prima dimineață în care se trezise alături de el. Când se întâmplase, însă, momentul fusese un miracol în sine. Săptămâni de-a rândul abia aștepta ca el să se întoarcă de la serviciu. Se așeza noaptea în pat, alături de el, dorindu-și ca noaptea să fi durat o eternitate și chiar ceva mai mult decât atât.   

               Sigur că nu-i amintesc astăzi lui D. despre toate astea. Ar fi nu numai cinic, dar și inutil. Îi sugerez, însă, din când în când, că va veni o vreme când fiica ei va avea nevoie nu de prezența fizică a unei mame, ci de un model, de o femeie puternică la care să privească și pe care s-o poată admira. D. a renunțat, rând pe rând, la tot ceea ce-i plăcea să facă, la tot ceea ce ar fi împlinit-o ca femeie. Crede că datoria ei e să fie permanent în spatele copilului, ca un soi de umbră a lui. Pentru ea, femeile care se comportă altfel sunt egoiste. E imposibil s-o conving că prezența poate sufoca, poate provoca cel puțin tot atâtea angoase ca și absența; omul e construit să respire, cel puțin din când în când, de unul singur, să nu simtă permanent în preajma respirației lui o altă respirație, agasantă tocmai prin omniprezența ei, prin insuportabila ei invazie în ceea ce este menit a fi spațiu intim. În rarele momente în care îi vorbesc despre toate astea îmi spune că nu înțeleg nimic, că ăsta e genul  de filozofie despre care mie îmi dă mâna să vorbesc, neavând vreodată șansa de a ști cum e să fii mamă. Are și D. dreptatea ei… Atâta doar că, de fiecare dată când privesc în ochii copilului sau ai bărbatului, văd ceva acolo. Sau, cel puțin cred că văd… O foame de singurătate, de o formă de libertate pe care D. le-o refuză sistematic amândurora.

               Uneori, am senzația că și ea are intuiția grozăviei care se petrece între pereții acelui apartament. E un semnal de alarmă, un fel de beculeț roșu care se aprinde pentru scurt timp. Atunci, D. stă mai mult în fața oglinzii, își lasă părul, de obicei drept și strâns în coadă, să-i cadă pe umeri, îmbracă o bluză elegantă, care-i descoperă umerii si spatele, găsește prin unghere numai de ea cunoscute o pereche de pantofi cu toc, își pensează sprâncenele cu grijă și îmbracă fusta care îi pune în evidență geometria gambelor. Își redescoperă zâmbetul de odinioară, cel care odată fusese arma ei secretă; zâmbetul acela care se oprește la jumătate, nehotărât, ironic și devastator, încărcat de erotism. Nu durează mult. În ea se deșteaptă curând o altă voce care-i spune că nu mai e suficientă carne în congelator, că fata ei e singură în cameră, că trebuie să verifice dacă mai sunt cereale pentru micul-dejun de mâine… Zâmbetul dispare și D. se întoarce în bucătărie, visând că va merge de mână cu fiica ei la altar, după ce o va fi ajutat să-și găsească un soț bun, care s-o merite, că îi va crește copiii și-o va învăța să gătească după niște rețete numai de ea știute. În jur, legumele fierb în oale și mașina de spălat haine scoate un zgomot asurzitor… În curând, bărbatul se va așeza la masă, cu ochii ațintiți în farfurie, suflând asupra unei linguri cu supă fierbinte. D. își amintește că trebuie să cumpere și niște struguri. Dacă nu acum, atunci când?! Sunt foarte ieftini!   

 
Scrie un comentariu

Posted by pe 19 octombrie 2014 în Uncategorized

 

Etichete: , , , , , , , , , , ,

Omul Nou al noului mileniu. Anatomia unui tip de cititor


text publicat in revista “Viata Romaneasca”, nr. 7- 8/2014

http://www.viataromaneasca.eu/articole/61_exerci-ii-de-luciditate/1878_omul-nou-al-noului-mileniu-anatomia-unui-tip-de-cititor.html

 

               E limpede că secolul în care trăim presupune o altfel de relație a cititorului cu cărțile. În 2014 nu se mai citește ca pe la 1900 și nici măcar ca până înainte de 1989. E, desigur, simplu să ne lamentăm, să vorbim despre cum lumea citește din ce în ce mai puțin sau din ce în ce mai prost. Scriitorii care nu se vând vor avea despre ei iluzia unei profunzimi neînțelese, se vor simți victimele unui public idiotizat de televiziuni, îmbătându-se cu visul celebrității postume. Pentru ei, cititorul din metrou, tren, gară sau aeroport nu merită considerat cititor în adevăratul sens al cuvântului. Ideea că o carte ar putea fi citită într-un compartiment de tren, între București și Constanța, li s-ar putea părea aproape un sacrilegiu la adresa ideii de lectură. Cei care se vând vor avea și ei iluzia propriei lor importanțe, vorbind despre „economia reală”, despre cât de bine adaptați sunt la realitățile lumii noastre. În definitiv, însă, aici nu scriitorul este cel care ar trebui să ne intereseze, de vreme ce el, în orice epocă, e marcat de orgolii și vanități inerente, de excentricități și micimi de caracter, dovedind o mare capacitate de auto-iluzionare. Ceea ce, cred, e cu adevărat important e noul tip de cititor pe care îl impune contemporaneitatea.

               Într-o extrem de interesantă carte publicată recent, Byung-Chul Han („Agonia erosului și alte eseuri”, Editura Humanitas, 2014) analizează modificările structurale prin care trece societatea neoliberală a zilelor noastre. El vorbește despre trecerea de la societatea disciplinară la societatea secolului XXI, cea a performanței. Cuvintele de bază ale acestui nou tip de societate sunt: performanța și eficiența. Cu alte cuvinte, timpul liber se comprimă până la dispariție, individul fiind evaluat în funcție de capacitatea lui de a produce, de a deveni un „asset”. În aceste condiții, cititorul modern nu mai poate avea luxul de a practica actul lecturii așa cum o făcea altădată. Cititorul care savurează cărțile pe îndelete, în timpul său liber, care își încheie ziua citind câteva pagini dintr-un roman-fluviu, care va reciti pasajele mai greoaie, cu creionul în mână, este o specie pe cale de dispariție. Un astfel de cititor ar deveni complet nefuncțional în societatea eficienței. Lectura de acest tip are nevoie de timp, or, tocmai timpul este cel care lipsește. A citi înseamnă a te retrage din lume pentru o bucată de vreme, a intra într-un univers paralel, care suspendă realitatea prezentului. Cine-și mai poate permite astăzi luxul de a trăi suficient de mult deconectat de prezent?! Câți vor mai avea confortul necesar pentru a-și permite să lipsească din prezent?! În consecință, noua specie de cititor nespecializat va fi una cu alergii la numărul mare de pagini și limbajul pretențios, tehnicizat.

               Nici măcar filologii viitorului sau profesorii ce predau diverse științe umaniste nu vor fi mai avantajați din punctul acesta de vedere. Sistemul Bologna presupune trei ani de licență, doi ani de Masterat, trei ani de Doctorat, ergo, timpul dedicat lecturii se va diminua considerabil. Prin birocratizarea excesivă a sistemului de învățământ (nu numai la noi, ci și în întreaga Europă), profesorului i se cere să fie eficient în același fel în care este eficient un inginer, un arhitect sau un lucrător în construcții. Nu de puține ori, am auzit această frază: „De-abia aștept să plece copilul la facultate, să-mi susțin toate gradele didactice, să-mi susțin teza de doctorat, să termin de achitat rata la bancă  sau să ies la pensie ca să pot citi”. Dacă n-am fi atât de ipocriți, am putea recunoaște deschis că stufoasele bibliografii ale tezelor de doctorat elaborate în ultimii ani nu sunt parcurse nici măcar în proporție de douăzeci la sută. Mule dintre conferințele la care participă cărturari ai acestei noi societăți a eficienței sunt o farsă. Trimiterile la Aristotel sau Platon sunt făcute prin surse la mâna a doua sau a treia, texte fundamentale sunt parcurse fragmentar sau citite în rezumat. Pur și simplu, secolul în care am intrat nu mai permite o altfel de abordare.

               Așadar, cititorul din metrou, aeroporturi sau gări nu e o realitate izolată, la care să ne raportăm cu un zâmbet superior în colțul gurii sau cu ridicări ironice din sprâncene. El este sau, în orice caz, va deveni destul de curând, o realitate omniprezentă. Mecanismele societății de azi nu mai permit izolările frecvente în marile biblioteci și studiul temeinic decât în rarisime cazuri. Momentan, mirajul eficienței imediate este atât de puternic, încât va mai trebui să treacă ceva timp până când vom asista la o schimbare de paradigmă. Este încă destul de greu să convingi că o societate în care oamenii au mai mult timp liber este net superioară uneia în care fiecare individ produce bunuri (fie ele și de natură intelectuală), neavând la dispoziție decât exact atât timp cât îi trebuie pentru a deveni consumator rapace. Pentru literatură, rezultatul direct al lumii în care trăim este că cititorul va consuma literatură numai atâta vreme cât ea poate să îi ofere ce are de oferit într-un interval de timp cât mai scurt cu putință. Asistăm, odată cu începutul noului mileniu, la moartea unei lumi. Nu mai avem vreme să povestim cu vânzătorul de la magazinul din colț, preferând supermarketul cu cât mai multe case deschise, în așa fel încât să nu mai trebuiască să zăbovim inutil; nu ne mai apucăm de sport, asudând ore în șir pentru a slăbi un kilogram, preferând dietele minune și pilulele cu efect imediat garantat. Tot astfel, nu mai putem citi cu ușurință Pamuk, scriitorul care are nevoie de sute de pagini pentru a-și desfășura plasa narativă, preferându-i pe Osho sau Coelho.

               Cititorul, deci, nu face altceva decât să răspundă noului model de societate în care trăiește. Nu e nimic dramatic aici. Idealul renascentist sau iluminist este iremediabil depășit; modelul uman pe care îl propune contemporaneitatea, noul mileniu, se impune, indiferent de opoziția pe care o putem practica unul sau altul. Provocarea la care trebuie să răspundă scriitorul nu e aceea de a se opune acestui nou model, ci de a găsi modalități de exprimare care să-i permită adaptarea la el. În paralel, discuția ar trebui să se poarte cu fața către viitor; ar trebui, deci, să ne preocupe o încercarea de anticipare a modului în care se va manifesta în viitorul previzibil acest nou tip de societate. Ce tip uman va crea societatea neoliberală?! Ce va mai rămâne, în societatea eficienței, din ceea ce înțelegem generic prin noțiunea de „cultură”?!

                                  S-a mai întâmplat ceva  în lumea asupra căreia se apleacă, într-un superb exercițiu logic și critic, Byul-Chung Han. Cititorul s-a eliberat de complexe în fața cărții. El nu mai are reverențe față de numele recomandate sau receptate entuziast de critica literară; invadează un domeniu altădată extrem de specializat, acela al criticului și teoreticianului literar. Cu câteva excepții. Sunt scriitori români care vând astăzi, indiferent de ce și cât ar scrie (Andrei Pleșu, Lucian Boia, Mircea Cărtărescu, Gabriel Liiceanu, Neagu Giuvara ș.a). Niciunul dintre ei nu știu să aibă sub 40 de ani. Ei sunt relativ puțini. Pentru toți ceilalți, cititorul operează cu instrumente personale, pe care le definește ad-hoc și arbitrar. Este un proces istoric de raportare a cititorului la carte, un proces căruia am privilegiul de a-i fi martor. Îmi amintesc cu exactitate cum citeam în adolescență. Când știam că mă aflu în fața unui text important, dacă nu-i înțelegeam mesajul sau limbajul, trăiam cu senzația că vina îmi aparține. Căutam în dicționare, discutam cu cei care m-ar fi putut lămuri; nu mi-ar fi trecut niciodată prin cap să las cartea neterminată. Cărțile pe care nu le înțelegeam nu erau altceva decât semne ale unei limite intelectuale pe care încercam cu disperare să o depășesc. Astăzi, nici eu și nici cititorii tineri din jurul meu nu mai procedăm așa. Tendința firească în fața unei cărți care se lasă greu descifrată este să o înlocuim cu alta. Lectura a devenit și ea un gest cuantificabil cantitativ. De fiecare dată când intru în casă și văd stiva de cărți necitite, realizez că, odată cu trecerea zilelor, timpul pe care îl pot aloca fiecăreia dintre ele este din ce în ce mai scurt. Desigur, cărțile canonice sunt privilegiate. Însă, când vine vorba de literatură contemporană, cartea e obligatoriu să fie convingătoare de la prima lectură.

               Așadar, mecanismele literare de astăzi tind să fie mai degrabă reglementate de sociologia literaturii decât de critica literară. Mai precis, non-spațiul lui Marc Augé (aeroportul, supermarketul, gara etc.) e, în zilele noastre, mai important și mai relevant pentru literatură decât orice teorie estetică. Mărturisesc, pe Coelho l-am cunoscut doar în aeroporturi. Am citit trei romane ale scriitorului brazilian într-un astfel de non-spațiu. Întârzierile exasperante ale garniturilor de tren CFR mi-au facilitat întâlnirea cu alte texte; camerele de hotel fără internet din Erevan mi-au oferit timp pentru „Cartea șoaptelor”, a lui Varujan Vosganian; sufocantele seri pe care le-am petrecut în apartamentul meu, adesea fără electricitate, din New Delhi, m-au ajutat să mă întâlnesc cu Ben Okri și al său „The Famished Road”.

               Lectura, deci, tinde să devină un soi de exercițiu ce poate fi practicat atunci când mecanismele societății în care funcționăm se defectează, permițându-ne să ieșim din paradigma eficienței, din obsesia de a fi indivizi performanți, competitivi. Ne place sau nu, în lumea în care trăim, lectura este, de multe ori, un accident.        

 
Scrie un comentariu

Posted by pe 14 octombrie 2014 în Uncategorized

 

Etichete: , , , , ,

Oamenii trec dincolo cu lumea lor cu tot


 

                        portret-femeie-tânără  Lucrurile se întâmplă întotdeauna brusc pentru cel care le trăiește și întotdeauna firesc pentru cel care le observă.  Tocmai de aceea, e și greu să îți dai seama că se întâmplă. Într-o bună zi, privești la televizor și toți oamenii de dincolo de ecran sunt mai bătrâni decât tine, pentru ca, mai apoi, privind către un alt televizor, cu o diagonală mai mare, cu niște culori ceva mai vii, să constați contrariul. Într-o bună zi, te afli în autobuz și toți pasagerii așteaptă ca tu să le cedezi locul, pentru ca, mai apoi, în altă zi,  într-un autobuz mai confortabil, să te trezești poftit să iei loc. Într-o bună zi, privești în jurul tău și te enervează teribil că lumea e condusă de bătrâni lenți, molcomi, care nu înțeleg nimic, care se mișcă greoi, așa cum îți imaginezi că se vor fi mișcat dinozaurii, până în ultima zi a existenței lor, pentru ca, într-o altă zi, să te simți privit exact la fel de către ceilalți. Într-o bună zi, începi să obosești mai repede, în alta, îți vezi prietenii apropiați mai mult în fotografii decât în realitate și, în fine, știi că ceva ireparabil se va întâmpla cu tine destul de curând atunci când începi să faci drumuri din ce în ce mai dese către cimitir. De regulă, tot cam atunci începi să-ți vorbești limba de parcă ar fi o limbă străină: vorbești despre filme pe care ceilalți nu le mai cunosc, citezi replici amuzante la care nu mai râde nimeni, vorbești despre cărți pe care cei din jurul tău nu le-au citit și începi să ai amintiri care înseamnă din ce în ce mai puțin pentru ceilalți. Așa trebuie să se fi simțit Y., femeia care păstra întotdeauna la loc de cinste, în sufragerie, un portret al unei făpturi superbe, cu păr lung, negru, cu ochi adânci, care îți dau senzația că hipnotizează atât aparatul de fotografiat, cât și bărbatul care trebuie să se fi aflat în spatele lui.  Fotografia înfățișează un bust de femeie nervoasă, temperamentală, căreia i-ai fi putut ierta orice doar pentru a o convinge să-ți accepte invitația la teatru sau cinema.

               Privirea mi se plimbă de la fotografie la persoana din fața mea. Nu mai ascult ce spune. Încerc să intuiesc corespondențele dintre portret și persoana reală. Sunt acolo, doar că trebuie să fiu atent la detalii, să fac un exercițiu de imaginație pentru a identifica începutul unui rid în fotografie și corespondentul lui, mult mai vizibil, pe fruntea femeii așezată acum, confortabil, într-un fotoliu elegant. Ochii au devenit ceva mai opaci, buzele nu mai sunt atât de sfidătoare, pielea nu mai transmite încrederea în nemurire, mâinile sunt rigide și neascultătoare. Cum s-o fi simțind Y., însă, pe dinăuntru?! Dincolo de obositorul clișeu cu tinerețea sufletească, exprimat banal, repetat până într-atât, încât a început să devină lipsit de sens, se află ceva care mă interesează în cel mai înalt grad. N-o pot întreba, nu am încă vârsta la care să îmi pot permite senin astfel de… impolitețuri. O las să vorbească, dând doar din cap, încercând astfel să îi ofer iluzia că ascult, că sunt prezent, că particip. Vorbește mult, ceea ce-mi convine de minune!

               Toți amanții ei (mulți-puțini, câți vor fi fost ei), bărbații aceia viguroși cu care își va fi petrecut nopți despre care acum nu mai are cu cine să povestească, sunt astăzi oameni pe care îi privim ca și când ar fi fost dintotdeauna bunici bonomi, calmi, înțelepți, asexuați. Coetzee spune undeva (în Așteptându-i pe barbari), magistral: Cu cât un om e mai bătrân, cu atât mai grotești ni se par imaginile cu el făcând sex, ca și când ar fi vorba despre spasmul unui animal pe moarte. Y. își acceptă vârsta cu lejeritatea cu care orice om înțelept trebuie să accepte lucrurile implacabile, numai că, pentru mine, dintr-o dată, totul devine fascinant. Îmi imaginez omenirea ca pe un șir îndelungat de indivizi care, odată ce trec dincolo, trec dincolo cu lumea lor cu tot. E o imensă gogomănie să ne imaginăm că, trăind în lumea televiziunii, a cinemaului și a internetului, putem imortaliza trecutul. Chiar dacă Y. și-ar fi trăit întreaga viață ca pe un reality-show, însoțită de camere de luat vederi, 24 de ore din 24, 7 zile din 7, ea tot ar trece dincolo cu lumea ei cu tot. A cunoaște altceva decât prezentul în care trăiești e o simplă figură de stil. E ceva defect cu facultatea noastră de a imagina. Rațional, știu că Y. a fost tânără, mai știu și că ea a fost o femeie frumoasă (dovada: fotografia din sufragerie). Totul se oprește, însă, aici. Lumea în care ea a fost tânără e de neimaginat. Și, cumva, Y. simte asta. E nevoită să îmi explice lucruri care, în vremea tinerei din fotografie, ar fi fost de la sine înțelese; e obligată să găsească o formă de exprimare de care, în vremea aceea, nu ar fi avut nevoie.

               La rândul meu, mă trezesc adesea, în fața elevilor mei, în aceeași situație. Între lumea copilăriei și adolescenței mele și cea a adolescenței celor născuți prin `98, există o distanță pe care, deja, o acopăr din ce în ce mai greu. Și am (doar) 36 de ani! O părăsesc pe Y. cu convingerea că butada aceea care ne spune că cine nu cunoaște istoria e condamnat să o repete, e o prostie fără margini. Nimeni nu poate cunoaște istoria. Avem un defect de fabricație: un soi de orbire selectivă. Suntem construiți să vedem în femei ca Y. exclusiv ceea ce ele sunt astăzi. Cumva, ne imaginăm că îmbătrânirea și consecința ei firească, moartea, sunt lucruri care nu ne privesc, care nu au legătură cu noi, care nouă nu ni se vor întâmpla. Cu iluzia aceasta va fi trăit și Y!

Textul face parte dintr-un volum în lucru: Povești cu și despre femei

Câteva dintre textele scrise până acum pot fi citite in revista “Catchy”, la:

http://www.catchy.ro/author/ovidiu-ivancu

 
Scrie un comentariu

Posted by pe 28 septembrie 2014 în Uncategorized

 

Etichete: , , , ,

 
Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 1,057 other followers

%d bloggers like this: