RSS

Unde dispar iubitele după căsătorie


 

Textul face parte dintr-un volum în lucru: Povești cu și despre femei

Câteva dintre textele scrise până acum pot fi citite in revista “Catchy”, la:

http://www.catchy.ro/author/ovidiu-ivancu

             love-3  Astăzi, nimeni n-ar spune că D. a fost vreodată mistuită de vreo pasiune năucitoare. Văzând-o astăzi, în bucătărie, amestecând cine știe ce ingrediente într-o oală din care ies aburi și miros de legume fierte, purtându-și copilul dintr-o cameră în alta, privindu-și soțul cu răceala cu care negociază, o dată pe săptămână, cu precupeața din piață, ai crede că ea n-a fost niciodată nimic altceva decât omul care este acum. De fiecare dată când ne întâlnim, îmi vorbește despre un singur lucru; unicul ei proiect de viață este acum copilul care se joacă în camera de alături. Și-l imaginează la școală, îi planifică, mental, existența, pas cu pas, și în toate fanteziile ei există o singură constantă: ideea că va sta în umbra fiicei, gata să iasă de acolo de fiecare dată când va considera necesar s-o facă.

               A încetat demult să-și privească soțul ca pe omul pentru care, nu demult, fugea de acasă sau de la școală, fără să-i pese de ceea ce s-ar fi putut întâmpla cu ea atunci când se va întoarce. Fusese o vreme când bărbatul care acum stă la masă, în bucătărie, aplecat deasupra farfuriei cu supă, i-ar fi putut cere orice. Atunci, fiecare cuvânt al omului care în momentul acesta suflă preocupat deasupra unei linguri pline ochi cu un lichid gălbui, în care înoată câțiva tăiței, avea forță, o putea face să nu doarmă nopți la rând, în încercarea de a-i analiza tonul vocii, alegerea cuvintelor, modul în care el spusese ceea ce spusese și, mai ales, ce-ar putea cu adevărat însemna ceea ce el spune. Atunci, într-o altă viață, stătea ore în șir în fața oglinzii, înainte de a-l întâlni, sfârșind inevitabil, din această pricină, prin a întârzia la întâlnire. Nici nu-și mai amintea prima dimineață în care se trezise alături de el. Când se întâmplase, însă, momentul fusese un miracol în sine. Săptămâni de-a rândul abia aștepta ca el să se întoarcă de la serviciu. Se așeza noaptea în pat, alături de el, dorindu-și ca noaptea să fi durat o eternitate și chiar ceva mai mult decât atât.   

               Sigur că nu-i amintesc astăzi lui D. despre toate astea. Ar fi nu numai cinic, dar și inutil. Îi sugerez, însă, din când în când, că va veni o vreme când fiica ei va avea nevoie nu de prezența fizică a unei mame, ci de un model, de o femeie puternică la care să privească și pe care s-o poată admira. D. a renunțat, rând pe rând, la tot ceea ce-i plăcea să facă, la tot ceea ce ar fi împlinit-o ca femeie. Crede că datoria ei e să fie permanent în spatele copilului, ca un soi de umbră a lui. Pentru ea, femeile care se comportă altfel sunt egoiste. E imposibil s-o conving că prezența poate sufoca, poate provoca cel puțin tot atâtea angoase ca și absența; omul e construit să respire, cel puțin din când în când, de unul singur, să nu simtă permanent în preajma respirației lui o altă respirație, agasantă tocmai prin omniprezența ei, prin insuportabila ei invazie în ceea ce este menit a fi spațiu intim. În rarele momente în care îi vorbesc despre toate astea îmi spune că nu înțeleg nimic, că ăsta e genul  de filozofie despre care mie îmi dă mâna să vorbesc, neavând vreodată șansa de a ști cum e să fii mamă. Are și D. dreptatea ei… Atâta doar că, de fiecare dată când privesc în ochii copilului sau ai bărbatului, văd ceva acolo. Sau, cel puțin cred că văd… O foame de singurătate, de o formă de libertate pe care D. le-o refuză sistematic amândurora.

               Uneori, am senzația că și ea are intuiția grozăviei care se petrece între pereții acelui apartament. E un semnal de alarmă, un fel de beculeț roșu care se aprinde pentru scurt timp. Atunci, D. stă mai mult în fața oglinzii, își lasă părul, de obicei drept și strâns în coadă, să-i cadă pe umeri, îmbracă o bluză elegantă, care-i descoperă umerii si spatele, găsește prin unghere numai de ea cunoscute o pereche de pantofi cu toc, își pensează sprâncenele cu grijă și îmbracă fusta care îi pune în evidență geometria gambelor. Își redescoperă zâmbetul de odinioară, cel care odată fusese arma ei secretă; zâmbetul acela care se oprește la jumătate, nehotărât, ironic și devastator, încărcat de erotism. Nu durează mult. În ea se deșteaptă curând o altă voce care-i spune că nu mai e suficientă carne în congelator, că fata ei e singură în cameră, că trebuie să verifice dacă mai sunt cereale pentru micul-dejun de mâine… Zâmbetul dispare și D. se întoarce în bucătărie, visând că va merge de mână cu fiica ei la altar, după ce o va fi ajutat să-și găsească un soț bun, care s-o merite, că îi va crește copiii și-o va învăța să gătească după niște rețete numai de ea știute. În jur, legumele fierb în oale și mașina de spălat haine scoate un zgomot asurzitor… În curând, bărbatul se va așeza la masă, cu ochii ațintiți în farfurie, suflând asupra unei linguri cu supă fierbinte. D. își amintește că trebuie să cumpere și niște struguri. Dacă nu acum, atunci când?! Sunt foarte ieftini!   

 
Scrie un comentariu

Posted by pe 19 octombrie 2014 în Uncategorized

 

Etichete: , , , , , , , , , , ,

Omul Nou al noului mileniu. Anatomia unui tip de cititor


text publicat in revista “Viata Romaneasca”, nr. 7- 8/2014

http://www.viataromaneasca.eu/articole/61_exerci-ii-de-luciditate/1878_omul-nou-al-noului-mileniu-anatomia-unui-tip-de-cititor.html

 

               E limpede că secolul în care trăim presupune o altfel de relație a cititorului cu cărțile. În 2014 nu se mai citește ca pe la 1900 și nici măcar ca până înainte de 1989. E, desigur, simplu să ne lamentăm, să vorbim despre cum lumea citește din ce în ce mai puțin sau din ce în ce mai prost. Scriitorii care nu se vând vor avea despre ei iluzia unei profunzimi neînțelese, se vor simți victimele unui public idiotizat de televiziuni, îmbătându-se cu visul celebrității postume. Pentru ei, cititorul din metrou, tren, gară sau aeroport nu merită considerat cititor în adevăratul sens al cuvântului. Ideea că o carte ar putea fi citită într-un compartiment de tren, între București și Constanța, li s-ar putea părea aproape un sacrilegiu la adresa ideii de lectură. Cei care se vând vor avea și ei iluzia propriei lor importanțe, vorbind despre „economia reală”, despre cât de bine adaptați sunt la realitățile lumii noastre. În definitiv, însă, aici nu scriitorul este cel care ar trebui să ne intereseze, de vreme ce el, în orice epocă, e marcat de orgolii și vanități inerente, de excentricități și micimi de caracter, dovedind o mare capacitate de auto-iluzionare. Ceea ce, cred, e cu adevărat important e noul tip de cititor pe care îl impune contemporaneitatea.

               Într-o extrem de interesantă carte publicată recent, Byung-Chul Han („Agonia erosului și alte eseuri”, Editura Humanitas, 2014) analizează modificările structurale prin care trece societatea neoliberală a zilelor noastre. El vorbește despre trecerea de la societatea disciplinară la societatea secolului XXI, cea a performanței. Cuvintele de bază ale acestui nou tip de societate sunt: performanța și eficiența. Cu alte cuvinte, timpul liber se comprimă până la dispariție, individul fiind evaluat în funcție de capacitatea lui de a produce, de a deveni un „asset”. În aceste condiții, cititorul modern nu mai poate avea luxul de a practica actul lecturii așa cum o făcea altădată. Cititorul care savurează cărțile pe îndelete, în timpul său liber, care își încheie ziua citind câteva pagini dintr-un roman-fluviu, care va reciti pasajele mai greoaie, cu creionul în mână, este o specie pe cale de dispariție. Un astfel de cititor ar deveni complet nefuncțional în societatea eficienței. Lectura de acest tip are nevoie de timp, or, tocmai timpul este cel care lipsește. A citi înseamnă a te retrage din lume pentru o bucată de vreme, a intra într-un univers paralel, care suspendă realitatea prezentului. Cine-și mai poate permite astăzi luxul de a trăi suficient de mult deconectat de prezent?! Câți vor mai avea confortul necesar pentru a-și permite să lipsească din prezent?! În consecință, noua specie de cititor nespecializat va fi una cu alergii la numărul mare de pagini și limbajul pretențios, tehnicizat.

               Nici măcar filologii viitorului sau profesorii ce predau diverse științe umaniste nu vor fi mai avantajați din punctul acesta de vedere. Sistemul Bologna presupune trei ani de licență, doi ani de Masterat, trei ani de Doctorat, ergo, timpul dedicat lecturii se va diminua considerabil. Prin birocratizarea excesivă a sistemului de învățământ (nu numai la noi, ci și în întreaga Europă), profesorului i se cere să fie eficient în același fel în care este eficient un inginer, un arhitect sau un lucrător în construcții. Nu de puține ori, am auzit această frază: „De-abia aștept să plece copilul la facultate, să-mi susțin toate gradele didactice, să-mi susțin teza de doctorat, să termin de achitat rata la bancă  sau să ies la pensie ca să pot citi”. Dacă n-am fi atât de ipocriți, am putea recunoaște deschis că stufoasele bibliografii ale tezelor de doctorat elaborate în ultimii ani nu sunt parcurse nici măcar în proporție de douăzeci la sută. Mule dintre conferințele la care participă cărturari ai acestei noi societăți a eficienței sunt o farsă. Trimiterile la Aristotel sau Platon sunt făcute prin surse la mâna a doua sau a treia, texte fundamentale sunt parcurse fragmentar sau citite în rezumat. Pur și simplu, secolul în care am intrat nu mai permite o altfel de abordare.

               Așadar, cititorul din metrou, aeroporturi sau gări nu e o realitate izolată, la care să ne raportăm cu un zâmbet superior în colțul gurii sau cu ridicări ironice din sprâncene. El este sau, în orice caz, va deveni destul de curând, o realitate omniprezentă. Mecanismele societății de azi nu mai permit izolările frecvente în marile biblioteci și studiul temeinic decât în rarisime cazuri. Momentan, mirajul eficienței imediate este atât de puternic, încât va mai trebui să treacă ceva timp până când vom asista la o schimbare de paradigmă. Este încă destul de greu să convingi că o societate în care oamenii au mai mult timp liber este net superioară uneia în care fiecare individ produce bunuri (fie ele și de natură intelectuală), neavând la dispoziție decât exact atât timp cât îi trebuie pentru a deveni consumator rapace. Pentru literatură, rezultatul direct al lumii în care trăim este că cititorul va consuma literatură numai atâta vreme cât ea poate să îi ofere ce are de oferit într-un interval de timp cât mai scurt cu putință. Asistăm, odată cu începutul noului mileniu, la moartea unei lumi. Nu mai avem vreme să povestim cu vânzătorul de la magazinul din colț, preferând supermarketul cu cât mai multe case deschise, în așa fel încât să nu mai trebuiască să zăbovim inutil; nu ne mai apucăm de sport, asudând ore în șir pentru a slăbi un kilogram, preferând dietele minune și pilulele cu efect imediat garantat. Tot astfel, nu mai putem citi cu ușurință Pamuk, scriitorul care are nevoie de sute de pagini pentru a-și desfășura plasa narativă, preferându-i pe Osho sau Coelho.

               Cititorul, deci, nu face altceva decât să răspundă noului model de societate în care trăiește. Nu e nimic dramatic aici. Idealul renascentist sau iluminist este iremediabil depășit; modelul uman pe care îl propune contemporaneitatea, noul mileniu, se impune, indiferent de opoziția pe care o putem practica unul sau altul. Provocarea la care trebuie să răspundă scriitorul nu e aceea de a se opune acestui nou model, ci de a găsi modalități de exprimare care să-i permită adaptarea la el. În paralel, discuția ar trebui să se poarte cu fața către viitor; ar trebui, deci, să ne preocupe o încercarea de anticipare a modului în care se va manifesta în viitorul previzibil acest nou tip de societate. Ce tip uman va crea societatea neoliberală?! Ce va mai rămâne, în societatea eficienței, din ceea ce înțelegem generic prin noțiunea de „cultură”?!

                                  S-a mai întâmplat ceva  în lumea asupra căreia se apleacă, într-un superb exercițiu logic și critic, Byul-Chung Han. Cititorul s-a eliberat de complexe în fața cărții. El nu mai are reverențe față de numele recomandate sau receptate entuziast de critica literară; invadează un domeniu altădată extrem de specializat, acela al criticului și teoreticianului literar. Cu câteva excepții. Sunt scriitori români care vând astăzi, indiferent de ce și cât ar scrie (Andrei Pleșu, Lucian Boia, Mircea Cărtărescu, Gabriel Liiceanu, Neagu Giuvara ș.a). Niciunul dintre ei nu știu să aibă sub 40 de ani. Ei sunt relativ puțini. Pentru toți ceilalți, cititorul operează cu instrumente personale, pe care le definește ad-hoc și arbitrar. Este un proces istoric de raportare a cititorului la carte, un proces căruia am privilegiul de a-i fi martor. Îmi amintesc cu exactitate cum citeam în adolescență. Când știam că mă aflu în fața unui text important, dacă nu-i înțelegeam mesajul sau limbajul, trăiam cu senzația că vina îmi aparține. Căutam în dicționare, discutam cu cei care m-ar fi putut lămuri; nu mi-ar fi trecut niciodată prin cap să las cartea neterminată. Cărțile pe care nu le înțelegeam nu erau altceva decât semne ale unei limite intelectuale pe care încercam cu disperare să o depășesc. Astăzi, nici eu și nici cititorii tineri din jurul meu nu mai procedăm așa. Tendința firească în fața unei cărți care se lasă greu descifrată este să o înlocuim cu alta. Lectura a devenit și ea un gest cuantificabil cantitativ. De fiecare dată când intru în casă și văd stiva de cărți necitite, realizez că, odată cu trecerea zilelor, timpul pe care îl pot aloca fiecăreia dintre ele este din ce în ce mai scurt. Desigur, cărțile canonice sunt privilegiate. Însă, când vine vorba de literatură contemporană, cartea e obligatoriu să fie convingătoare de la prima lectură.

               Așadar, mecanismele literare de astăzi tind să fie mai degrabă reglementate de sociologia literaturii decât de critica literară. Mai precis, non-spațiul lui Marc Augé (aeroportul, supermarketul, gara etc.) e, în zilele noastre, mai important și mai relevant pentru literatură decât orice teorie estetică. Mărturisesc, pe Coelho l-am cunoscut doar în aeroporturi. Am citit trei romane ale scriitorului brazilian într-un astfel de non-spațiu. Întârzierile exasperante ale garniturilor de tren CFR mi-au facilitat întâlnirea cu alte texte; camerele de hotel fără internet din Erevan mi-au oferit timp pentru „Cartea șoaptelor”, a lui Varujan Vosganian; sufocantele seri pe care le-am petrecut în apartamentul meu, adesea fără electricitate, din New Delhi, m-au ajutat să mă întâlnesc cu Ben Okri și al său „The Famished Road”.

               Lectura, deci, tinde să devină un soi de exercițiu ce poate fi practicat atunci când mecanismele societății în care funcționăm se defectează, permițându-ne să ieșim din paradigma eficienței, din obsesia de a fi indivizi performanți, competitivi. Ne place sau nu, în lumea în care trăim, lectura este, de multe ori, un accident.        

 
Scrie un comentariu

Posted by pe 14 octombrie 2014 în Uncategorized

 

Etichete: , , , , ,

Oamenii trec dincolo cu lumea lor cu tot


 

                        portret-femeie-tânără  Lucrurile se întâmplă întotdeauna brusc pentru cel care le trăiește și întotdeauna firesc pentru cel care le observă.  Tocmai de aceea, e și greu să îți dai seama că se întâmplă. Într-o bună zi, privești la televizor și toți oamenii de dincolo de ecran sunt mai bătrâni decât tine, pentru ca, mai apoi, privind către un alt televizor, cu o diagonală mai mare, cu niște culori ceva mai vii, să constați contrariul. Într-o bună zi, te afli în autobuz și toți pasagerii așteaptă ca tu să le cedezi locul, pentru ca, mai apoi, în altă zi,  într-un autobuz mai confortabil, să te trezești poftit să iei loc. Într-o bună zi, privești în jurul tău și te enervează teribil că lumea e condusă de bătrâni lenți, molcomi, care nu înțeleg nimic, care se mișcă greoi, așa cum îți imaginezi că se vor fi mișcat dinozaurii, până în ultima zi a existenței lor, pentru ca, într-o altă zi, să te simți privit exact la fel de către ceilalți. Într-o bună zi, începi să obosești mai repede, în alta, îți vezi prietenii apropiați mai mult în fotografii decât în realitate și, în fine, știi că ceva ireparabil se va întâmpla cu tine destul de curând atunci când începi să faci drumuri din ce în ce mai dese către cimitir. De regulă, tot cam atunci începi să-ți vorbești limba de parcă ar fi o limbă străină: vorbești despre filme pe care ceilalți nu le mai cunosc, citezi replici amuzante la care nu mai râde nimeni, vorbești despre cărți pe care cei din jurul tău nu le-au citit și începi să ai amintiri care înseamnă din ce în ce mai puțin pentru ceilalți. Așa trebuie să se fi simțit Y., femeia care păstra întotdeauna la loc de cinste, în sufragerie, un portret al unei făpturi superbe, cu păr lung, negru, cu ochi adânci, care îți dau senzația că hipnotizează atât aparatul de fotografiat, cât și bărbatul care trebuie să se fi aflat în spatele lui.  Fotografia înfățișează un bust de femeie nervoasă, temperamentală, căreia i-ai fi putut ierta orice doar pentru a o convinge să-ți accepte invitația la teatru sau cinema.

               Privirea mi se plimbă de la fotografie la persoana din fața mea. Nu mai ascult ce spune. Încerc să intuiesc corespondențele dintre portret și persoana reală. Sunt acolo, doar că trebuie să fiu atent la detalii, să fac un exercițiu de imaginație pentru a identifica începutul unui rid în fotografie și corespondentul lui, mult mai vizibil, pe fruntea femeii așezată acum, confortabil, într-un fotoliu elegant. Ochii au devenit ceva mai opaci, buzele nu mai sunt atât de sfidătoare, pielea nu mai transmite încrederea în nemurire, mâinile sunt rigide și neascultătoare. Cum s-o fi simțind Y., însă, pe dinăuntru?! Dincolo de obositorul clișeu cu tinerețea sufletească, exprimat banal, repetat până într-atât, încât a început să devină lipsit de sens, se află ceva care mă interesează în cel mai înalt grad. N-o pot întreba, nu am încă vârsta la care să îmi pot permite senin astfel de… impolitețuri. O las să vorbească, dând doar din cap, încercând astfel să îi ofer iluzia că ascult, că sunt prezent, că particip. Vorbește mult, ceea ce-mi convine de minune!

               Toți amanții ei (mulți-puțini, câți vor fi fost ei), bărbații aceia viguroși cu care își va fi petrecut nopți despre care acum nu mai are cu cine să povestească, sunt astăzi oameni pe care îi privim ca și când ar fi fost dintotdeauna bunici bonomi, calmi, înțelepți, asexuați. Coetzee spune undeva (în Așteptându-i pe barbari), magistral: Cu cât un om e mai bătrân, cu atât mai grotești ni se par imaginile cu el făcând sex, ca și când ar fi vorba despre spasmul unui animal pe moarte. Y. își acceptă vârsta cu lejeritatea cu care orice om înțelept trebuie să accepte lucrurile implacabile, numai că, pentru mine, dintr-o dată, totul devine fascinant. Îmi imaginez omenirea ca pe un șir îndelungat de indivizi care, odată ce trec dincolo, trec dincolo cu lumea lor cu tot. E o imensă gogomănie să ne imaginăm că, trăind în lumea televiziunii, a cinemaului și a internetului, putem imortaliza trecutul. Chiar dacă Y. și-ar fi trăit întreaga viață ca pe un reality-show, însoțită de camere de luat vederi, 24 de ore din 24, 7 zile din 7, ea tot ar trece dincolo cu lumea ei cu tot. A cunoaște altceva decât prezentul în care trăiești e o simplă figură de stil. E ceva defect cu facultatea noastră de a imagina. Rațional, știu că Y. a fost tânără, mai știu și că ea a fost o femeie frumoasă (dovada: fotografia din sufragerie). Totul se oprește, însă, aici. Lumea în care ea a fost tânără e de neimaginat. Și, cumva, Y. simte asta. E nevoită să îmi explice lucruri care, în vremea tinerei din fotografie, ar fi fost de la sine înțelese; e obligată să găsească o formă de exprimare de care, în vremea aceea, nu ar fi avut nevoie.

               La rândul meu, mă trezesc adesea, în fața elevilor mei, în aceeași situație. Între lumea copilăriei și adolescenței mele și cea a adolescenței celor născuți prin `98, există o distanță pe care, deja, o acopăr din ce în ce mai greu. Și am (doar) 36 de ani! O părăsesc pe Y. cu convingerea că butada aceea care ne spune că cine nu cunoaște istoria e condamnat să o repete, e o prostie fără margini. Nimeni nu poate cunoaște istoria. Avem un defect de fabricație: un soi de orbire selectivă. Suntem construiți să vedem în femei ca Y. exclusiv ceea ce ele sunt astăzi. Cumva, ne imaginăm că îmbătrânirea și consecința ei firească, moartea, sunt lucruri care nu ne privesc, care nu au legătură cu noi, care nouă nu ni se vor întâmpla. Cu iluzia aceasta va fi trăit și Y!

Textul face parte dintr-un volum în lucru: Povești cu și despre femei

Câteva dintre textele scrise până acum pot fi citite in revista “Catchy”, la:

http://www.catchy.ro/author/ovidiu-ivancu

 
Scrie un comentariu

Posted by pe 28 septembrie 2014 în Uncategorized

 

Etichete: , , , ,

Feminismul și frumusețea ca spaimă


feminismR. avea, într-un fel, de gestionat o problemă veche de când lumea, dar cu mult mai acută în vremea modernității noastre: cum poate fi o femeie și frumoasă, și deșteaptă?! Cumva, cu forța implacabilă a unui mit urban, societatea ne-a obișnuit cu această idee că o femeie nu poate combina armonios frumusețe fizică și inteligență. Desigur, n-o să găsiți foarte mulți bărbați care să admită în public că gândesc în felul acesta, dar, dacă îi ascultați la vreo petrecere, o să înțelegeți ușor, din glumele care se fac pe marginea subiectului, că încă există o astfel de prejudecată. De altfel, modul în care glumim spune, de foarte multe ori, multe despre modul în care gândim. Când glumim, eliberați de restricțiile și normele unei conversații în registru serios, dăm adesea glas stereotipurilor și clișeelor în care credem și pe care, altfel, ne e cam teamă să le asumăm cu voce tare.

Nu ajută nici vremurile pe care le trăim. Frumusețile care ne zâmbesc din spatele ecranului, asistente apetisante îmbrăcate sumar, vorbesc arareori, iar când o fac, oferă…

textul integral poate fi citit la:

http://www.catchy.ro/feminismul-si-frumusetea-ca-spaima/62513

 
Scrie un comentariu

Posted by pe 20 septembrie 2014 în Uncategorized

 

Etichete: , , , , , , , ,

Pavel Dan, „Urcan bătrânul”, București, Editura Minerva, 2008, 609 pagini


downloadVolumul reunește  26 de schițe și nuvele, antume și postume, având toate o singură tematică: satul transilvan și problemele lui la început de secol XX. Sunt câteva nuclee epice care se regăsesc obsesiv  mai multe texte: copilul de țăran care, plecat la școală, la oraș, se întoarce în sat bolnav și dezrădăcinat, contrastul dintre intelectualii decăzuți ai satului și săteanul bine construit moral etc. În general, supărător este tezismul unora dintre texte. Fără să idealizeze în exces, Pavel Dan e, totuși, sclavul unui anume pășunism promovat în epocă. Scriitura în sine este infantilă, lipsită de mijloace complexe de expresie; vocabularul, sărac și sec, este, poate, cel mai puternic indiciu că ne aflăm în preajma unui scriitor necopt, care-și caută vocea și, uneori, o caută în zone unde ea nu poate fi găsită. Pavel Dan a murit, de altfel, pe când avea nici 30 de ani, ceea ce explică stângăciile prozei sale, patetismul și tezismul ei. Per ansamblu, o lectură sterilă, fără orizont, previzibilă.

 

Nota mea: 6

 

 

Cărţi şi opinii subiective despre cărţi la: 

CE AM MAI (RE)CITIT ÎN ULTIMA VREME (AUGUST 2009-DECEMBRIE 2012),    

http://ovidiuivancu.wordpress.com/ce-am-mai-citit-in-ultima-vreme/

CE AM MAI (RE)CITIT ÎN ULTIMA VREME (IANUARIE 2013 – …)

http://ovidiuivancu.wordpress.com/ce-am-mai-recitit-in-ultima-vreme-ianuarie-2013/

 
Scrie un comentariu

Posted by pe 20 septembrie 2014 în Uncategorized

 

Etichete: , , ,

John Connolly, „Dark Hollow”, 2000, Hodder and Stoughton, Londra, 490 de pagini


 

John ConnollyUn roman care respectă cu strictețe toate convențiile și clișeele thriller-urilor polițiste. Îl avem pe Charlie Parker, un polițist a cărui soție și fetiță au fost ucise brutal de un criminal în serie, avem câteva crime și infracțiuni bizare, aparent fără legătură între ele (o răfuială mafiotă, sinuciderea unei bătrâne care evadează suspect dintr-un azil de bătrâni și confruntarea polițistului cu un infractor violent, Billy Purdue) și, desigur, avem o veche poveste de familie. Romanul mișună de interlopi, foarte bine surprinși, caracterizați și individualizați, nu excelează la capitolul love-story și exagerează când vine vorba de inflația de cadavre împrăștiate pe parcursul întregii povești. Finalul este, desigur, unul fericit. „Dark Hollow” e o lectură agreabilă, o narațiune scrisă, în mare parte, la persoana I; fără să fie o capodoperă, romanul întreține suspansul la cote rezonabile și are câteva momente în care devine imprevizibil (nu foarte multe, totuși).

Nota mea: 6

 

 

 

 

Cărţi şi opinii subiective despre cărţi la: 

CE AM MAI (RE)CITIT ÎN ULTIMA VREME (AUGUST 2009-DECEMBRIE 2012),    

http://ovidiuivancu.wordpress.com/ce-am-mai-citit-in-ultima-vreme/

CE AM MAI (RE)CITIT ÎN ULTIMA VREME (IANUARIE 2013 – …)

http://ovidiuivancu.wordpress.com/ce-am-mai-recitit-in-ultima-vreme-ianuarie-2013/

 

 

 

„To understand is to come to terms with one`s potential for evil as well as good […]”

“But every time you make someone to pay for what was done to you, you hurt yourself and you risk becoming the thing you hate” 

Alte citate la

http://ovidiuivancu.wordpress.com/romanii-despre-romani-si-nu-numai/

 
Scrie un comentariu

Posted by pe 23 august 2014 în Uncategorized

 

Etichete: , , ,

Femeia înlănțuită


 

              pisica Aberystwyth e un orășel în vestul Țării Galilor, aproape de Marea Irlandei. Aici îmi petrec, anul acesta, vacanța de vară. E locul ideal pentru scris. Locuiesc într-o casă care arată ca un muzeu. B., proprietara, e o femeie în vârstă care găzduiește, în fiecare an, studenți sau cercetători din colțuri diferite ale lumii. Marele avantaj este că, aici, înconjurat de dealurile și verdele emblematic al Țării Galilor, pot întâlni tot felul de tipologii umane; oameni cu pasiuni dintre cele mai neobișnuite, cu excentricități care par atât de firești în spațiul acesta impozant al casei din Aberystwyth!

               Aici, am cunoscut-o pe N. Olandeza are în jur de 24 de ani, e înaltă,

    Textul integral poate fi citit la 

http://www.catchy.ro/femeia-inlantuita/61610

 
Scrie un comentariu

Posted by pe 20 august 2014 în Uncategorized

 

Etichete: , , , , ,

 
Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 1,055 other followers

%d bloggers like this: