RSS

Tag Archives: comunism

Gabriel Liiceanu, „Dragul meu turnător”,2013, București, Editura Humanitas, 424 de pagini


 

gabriel liiceanu dragul meu turnatorCartea este redactată ca o succesiune de optsprezece scrisori pe care Gabriel Liiceanu le adresează principalului turnător identificat în urma studierii dosarului personal la CNSAS, Octavian Chețan. Surprinde plăcut stilul ironic și, mai ales, umorul, atât de nespecific celorlalte texte semnate de Liiceanu. Textul ar putea oricând figura într-o programă obligatorie a studierii comunismului românesc. Cititorul participă la o lume populată de securiști și informatori analfabeți, o lume unde normalitatea e etichetată în fel și chip, o lume a imposturii și a răului gratuit, făcut în virtutea unui reflex tâmp, de slugă. În mod normal, aș spune că ne aflăm în fața unei cărți care vindecă iremediabil orice nostalgic al comunismului. În realitate, nostalgicii nu vor citi, cel mai probabil, cărți de genul acesta, preferând amintiri personale fracturate sau reportaje de propagandă la televizor. Postfața textului e aproape inutilă. În afară de faptul că acolo aflăm numele real al turnătorului, toate ideile expuse le reiau pe cele deja exprimate în corpul textului.

Nota mea: 9

 

 

Cărţi şi opinii subiective despre cărţi la: 

CE AM MAI (RE)CITIT ÎN ULTIMA VREME (AUGUST 2009-DECEMBRIE 2012),    

http://ovidiuivancu.wordpress.com/ce-am-mai-citit-in-ultima-vreme/

CE AM MAI (RE)CITIT ÎN ULTIMA VREME (IANUARIE 2013 – …)

http://ovidiuivancu.wordpress.com/ce-am-mai-recitit-in-ultima-vreme-ianuarie-2013/

 
Scrie un comentariu

Posted by pe 20 iulie 2014 în Uncategorized

 

Etichete: , , , , , , ,

Omul sfințește locul. Emisiune difuzată de Radio România Internațional


Un dialog cu Mihaela Dincă Băjenaru, pe marginea cărții Identitate culturală și mental colectiv românesc în postcomunism (1990-2007). Mituri, imagini, percepții, repoziționări, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2013

 

 

 

 

 
Scrie un comentariu

Posted by pe 15 mai 2014 în Uncategorized

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , ,

Înapoi la 10 Mai!


 

 

 

           download    Pe 10 Mai 1866, Carol I devine Domn al Principatelor Unite, la 10 Mai 1877, tot Carol I este cel care proclamă independența țării, iar pe 10 Mai 1881, România devine Regat. Acestea sunt faptele, enunțate sec, așa cum poate ar trebui, în mod normal, enunțate faptele. În spatele lor, însă, se află semnificații asupra cărora n-ar strica să ne aplecăm, mai ales într-o zi de 10 mai.

  1. Statul român de astăzi este profund ilegitim. Instaurarea Republicii, începând cu 30 decembrie 1947 (Republica Populară Română, transformată, în 1965, în Republica Socialistă România) nu s-a făcut pe cale naturală. Transformarea din Monarhie în Republică nu a fost o decizie colectivă, luată în urma vreunui referendum și cu acordul corpului social. După 1989, a fost înlăturat formal comunismul, dar nu și consecința primă și profundă a instaurării lui. Republica de astăzi continuă o formă de guvernământ impusă artificial, în urma unei lovituri de palat care nu s-a bucurat de adeziunea a ceea ce astăzi politicienii români numesc popor. O republică legitimă nu se poate construi acceptând tacit și perpetuând o lovitură de stat. O republică devine legitimă abia în momentul în care cetățenii ei își exprimă formal acordul pentru ca ea să existe.
  2. 10 Mai reprezintă pentru români opțiunea pentru un model statal. Un stat funcționează, dincolo de repere economice, cu simboluri. Ce oferă, în materie de simboluri, Republica Populară Română, Republica Socialistă România si, acum, România de azi? Corupție, dictatură, genocid, cumetrii… Care este, la nivel simbolic, modelul statal monarhic? Un simplu fapt merită menționat. Între 1932-1940, Carol al II-lea înființează o școală unde Mihai I avea să studieze. Este așa-numita „clasă palatină”. Viitorii colegi ai lui Mihai I au fost aleși din toate păturile sociale și regiunile istorice românești, pentru ca în felul acesta viitorul rege să priceapă în amănunt realitățile sociale ale țării peste care avea să guverneze. Gestul are o semnificație profund emoționantă. Ca să conduci, trebuie să înțelegi. Ca să legiferezi, trebuie să cunoști, trebuie să intri în dialog cu problemele fiecăreia dintre clasele sociale reprezentate în stat, trebuie să devii conștient că diferitele regiuni istorice care intră în componența unui stat au specificități, au tradiții diferite. Există în toată istoria republicilor române, oricum s-ar fi numit ele, un gest cel puțin egal ca semnificație? Nu cred…
  3. Ce înseamnă a fi român? Este român acela cu origini sănătoase, cel care etnic, descinde din generații succesive de români sau acela care, provenind dintr-o dinastie străină, își asumă de la zero crearea unui stat, ordonat în jurul unui set de valori? Este cumva român acela ce raționalizează mâncarea pentru populație, naționalizează proprietățile individuale, își aruncă propriii cetățeni în temniță pentru că gândesc diferit? Ce model de român oferă Republica, așa cum există ea din 1947? După 67 de ani de Republică neîntreruptă, nu avem astăzi nici măcar instituții ale căror atribuții să fie clar delimitate. Statul acesta profund defect nu a reușit nici astăzi să se umple de conținut; nu știm nici astăzi unde încep și unde se termină atribuțiile Parlamentului, unde încep și unde se termină atribuțiile Președinției, unde încep și se termină atribuțiile Guvernului. Ocupanții tuturor acestor funcții habar nu au ce pot și mai ales ce nu pot face. Se poate, deci, numi acesta un stat perfect funcțional?
  4. Democrațiile așezate au instituții care arbitrează. Mecanismele funcționează în așa fel încât ele să nu se poată bloca la nesfârșit. Cum noi numai democrație așezată nu suntem, modelul republican nu poate face altceva decât să creeze confuzii. Are Republica noastră astfel de mecanisme de arbitraj? Le-a avut vreodată?  Când, bunăoară, Președintele și Prim Ministrul își pierd vremea încercând să priceapă cine ar trebui să reprezinte statul în exterior, mai poate cineva spune că statul român funcționează?
  5. Monarhia impune un model etic. Nu știu cum se vor fi exprimat regii României în spatele ușilor închise, dar știu cu siguranță că eticheta ar fi interzis oricăruia dintre ei derapaje verbale grave. Când un reprezentant al Republicii îl face pe celălalt mincinos, iar acesta din urmă, pentru a nu rămâne dator, îl gratulează pe primul cu apelativul de paranoic, toate schimburile de replici desfășurându-se în spațiul public, ce spune asta despre Republica noastră?! Care este modelul etic al republicilor românești? Modelul etic este important pentru că el contaminează, el se diseminează în straturile profunde ale societății. Se spune adesea că elita noastră politică republicană nu poate fi altfel decât poporul pe care îl guvernează. Poate că e invers. Poporul nu va fi niciodată altfel decât conducătorii lui.

Așadar, în vreme ce Republica agonizează sub ochii noștri neputincioși, sper să fi venit timpul să ne recuperăm acel 10 Mai de care avem atâta nevoie. Atâta vreme cât avem o familie regală, mai avem și legătura cu ceea ce suntem noi. România nu a fost creată pentru a fi reprezentată de indivizi aleși cu din ce în ce mai puține voturi, România nu a fost creată pentru ca cetățenii ei să se întoarcă unii împotriva altora, salariați împotriva pensionarilor, lucrători împotriva bugetarilor, pacienți împotriva medicilor, părinți împotriva profesorilor, socialiști împotriva liberalilor, România nu a fost creată pentru ca minoritarii ei să rămână la marginea societății, nereprezentați și umiliți, România nu a fost creată pentru a fi condusă de la centru, ignorându-se permanent voința acelora care sunt considerați periferici, marginali. Pentru toate astea nu e nevoie de un stat. O republică ce funcționează cu reflexe imperiale nu-și justifică existența.

 
Scrie un comentariu

Posted by pe 10 mai 2014 în Uncategorized

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , ,

Câteva prezențe pe you tube


 
Scrie un comentariu

Posted by pe 16 martie 2014 în Uncategorized

 

Etichete: , , , , , , , ,

On Frontiers. An essay



 

  What does the frontier mean for the Romanians, or, in this respect, for any kind of community which was systematically and for a long period of time stopped from going across it? With how much fascination would the Romanians have regarded the frontiers during Communism? The frontier acquires new meanings in a world thrown by its own political system or by various ideologies to the peripheries of Europe and this happens because, as Alain Brossat notices, ‘the frontier is a territory of variable dimensions and depths, and whose property is less topological (a separation line) but rather political: a space governed by special rules – themselves variable – and whose relations with the territory are susceptible to alter according to circumstances’.[1]

            At the level of collective mentality, frontiers, especially those defined and shaped from 19thcentury (considered the Century of the Nations in Europe) onward preserve the myth of the fortress in a siege; they function starting from the idea of an unsecure space which needs to be continually defended. When the threat is not there, when the enemy neither exists nor has the desire to conquer he has to be invented in order to justify the mere necessity of the border to exist and to be protected at all costs. This scenario is brilliantly exposed in J.M Coetzee`s novel, “Waiting for the Barbarians”. There, an Empire prepares for war against an enemy never seen or known. The Barbarians, whose existence is barely proven, justify the abolition of human rights and turn the whole society into a sophisticated, cruel and cynical war machine.

            At the same time, a frontier creates and disseminates the sense of belonging; with the invention of the national border, local or regional identities artificially melt or are subordinated to a much heterogeneous and, consequently, conflict one: the national identity. The Communist ideology is perhaps the best example of annihilation of local identities through borders. One has to think just about the former Soviet Republics or the cases of Czechoslovakia or Yugoslavia to have a glimpse of how frontiers generate artificial identities which end up by antagonizing communities. 

            First and above all, the frontier is a limit, both physical and imaginary; ‘The frontier is the physical proof of the human race’s divided self’[2]. And this happens because, as it is already a well-known fact, the more secured the frontier is, the more mythical becomes what lies within. On 15th of August, 2013 the Mexican newspaper Zocalo published an article about the relations between Nicolae Ceaușescu and… aliens. The reader finds out about the numerous encounters between the Romanian dictator and various outer space creatures, descending from UFO`s. The Aliens apparently conducted experiments on children provided by the Romanian shoe-maker, temporarily President of Romania. Since Ceaușescu was barely speaking decent Romanian, it is still a mystery how the communication was established.              When looking over the fence – which is so specific for Romanians – it becomes impossible, when news from outside the border are filtered, censured and distorted by propaganda the frustration increases and, together with it, a whole range of mythical elements and symbols. This range has two functions and, as paradoxically as it may seem, they cohabitate dialectically: on the one hand, it generates the fascination towards the foreigner, and on the other, it contributes to stirring a feeling of susceptibility toward the foreigner.

            The existence of a frontier defined as such raises another challenge and opens an entirely new debate about… freedom. There is a certain matrix, a paradigm inside which freedom is perceived. For Romanians, freedom is a synonym, in Post-Communism of the freedom of movement, i.e. the movement of ideas and the mobility of individuals.

            The signals received from beyond the border in Communism (letters from abroad, football games watched on the Bulgarian channels, listening to the Radio Free Europe, etc.) acquire the significances of a miracle in miniature. These represent the almost mystical joy of a secluded person who, all of a sudden and for a short time, feels himself or herself part of a world he or she only presumes, of which he or she dreams and which he infuses with his or her own hopes.

            We might say then, rightfully, that Romanians have never had a special desire to travel. ‘We should not forget that, at the beginning of the 19th century, for 90% of the Romanians, the world’s margins were the margins of the village or the town they lived in. The horizon was the place where stories started.[3] Nevertheless, as Salman Rushdie puts it (Rushdie himself being someone who has experienced limits and frontiers all his life) `in our deepest natures, we are frontier-crossing beings`.[4]

            If, before 1989, just a few Romanians could aspire to see any other space except for the one inside the Iron Curtain, just a few years after the collapse of the Romanian Communism, the initial contact with the outer world was facilitated, initially, by movies and books. Years later, the first waves of Romanian immigration faced the cultural clash between East and West, with consequences to be seen even today. For almost half millennia, without even being fully aware, Europe was defined by two completely different realities. Inside each of them, the cultural paradigms and the collective mentalities were shaped so divergently, then, when finally the communication became formally possible, it was undermined by a certain cultural memory, by a certain gap between the New Man created by Communism and the Capitalist World. This antinomy is not, as one might think, an abstract concept; it manifested itself visibly. One just has to look around nowadays to observe it on the streets of Paris, London or Madrid. The Georgian writer Lasha Bugadze (whose book I discovered recently while on a trip to Georgia) describes it in his novel “The Literature Express”: “I guess the Europeans don’t suspect such complexes exist. One has to come from the former Soviet Union or be a survivor of the `80-ies in order to understand these fears. The fear of making a mistake. The fear of misdemeanor. The fear of pissing in Vienna airport toilet design for handicapped and being obliged to pay the fine out of the miserable amount you managed to save for your trip abroad.Why have you urinated in the toilet for handicapped, citizen?

            Ultimately, the Romanians’ prostration in front of the foreigners, specific for the first years after 1990, arises also from this frustration. They come from beyond the frontier, from a new forbidden world. We do not know them but we have imagined them all in the nights when the Romanian Communists left us in the dark in order to cut the electricity expenses. And, in the dark, the border becomes even more mysterious.

            The Communists are no pioneers here either. The fear of foreigners and the need to protect oneself through frontiers dates back to even the dawns of the Romanian state. On April 4th, 1881, when it turned out that Romania had become a refuge for the so called second rate foreigners, a new law was adopted, through which ‘the foreigner who through his or her behaviour might compromise the inner or outer security of the country could be forced to leave the place he or she inhabited or to be transferred in another region or simply thrown out of the country. An expelled foreigner, who entered Romania again would be arrested, and submitted to the correctional police, which would condemn him to prison from 5 days to 6 months, and after this period, he would be taken to the border without having the right to be shown the exit point.’[5]With such history, there is no question why our relations with the Others are defined by permanent suspicions. In fact, the contact with the Other and the danger it represents to an allegedly national specificity was the recurrent theme of every nationalistic speech in Romania and throughout the world. It is so easy to hate and to feel in peril in the presence of frontiers because the frontiers feed themselves with this antinomy: inside, the pure, outside the pagans, the conspirators!

            Immediately after 1989, the foreigners who came to Romania did not come from France, Germany, Italy or Spain, but from beyond the border. Consequently, we have here ’a radical dissociation of two destinies: that of the cast of the world, who have the possibility to move around without any obstacle and thus live in time, and that of those who are prisoners within a certain space, who do not start moving unless they have to, unless they have no other choice and who face the inhospitality of the world’[6]. Consequently, the border is also a qualitative delimitation, a fracture between two categories of citizens (the Romanian public discourse will frequently use the syntagma a second rate European citizen).

            The desire for integration into Europe (which still today means for Romanians  Western Europe) is manifested simultaneously with a tendency of diminishing if not removing any legacy which seems incompatible with the new world we want to integrate in. In Freudian terms one can label this attitude as denial. Romanians have always treated their neighbours with condescendence and irony (especially the Bulgarians and the Moldavians beyond the Prut) as well as everything that could have reminded them of their Oriental antecedents. The Romanian historian Marius Oprea says that ‘the Turks entered Romanian history through the football gate, the Bulgarians through the jokes Romanians tell about them, as for the Serbs or the Russians, we hardly like to mention them at all. Today we admire or despise the French, the Germans, the English or the Americans. The mentality and the behaviour have changed in the past two hundred years because then, more than two hundred years ago new models were produced”.[7]The imaginary does not register any deep change of perspective after Romania’s joining the European Union either (on the contrary).

            In an article published in the Romanian edition of the magazine Le Monde Diplomatique, Victor Negrescu states that ‘the Romanian person goes through a deep feeling of complexity towards the other European citizens, for different reasons whose source lies in the acute lack of knowledge regarding the European matter and of the Romanian-centrism promoted by politicians.’[8] The complex of which Victor Negrescu speaks about (and not only he) is in itself the expression of a border.

            For the Romanians, borders multiplied in an alarming way. In Communism not only were people not allowed to cross the border, but also the simple trip from one county to another, from one city or town to another became an adventure. For economic reasons and not only, in weekends, cars were allowed to run only according to a very precise timetable (according to the vehicle registration plate which was either even or uneven) the citizens who happened to be out after a certain hour were asked their IDs, it was difficult to get residency in a city or town (it was so difficult to get residency in Bucharest that Romanians had to offer huge bribes or even to get married there). It is important to run back over all these limits whose proximity increased to such extent that the individual found himself or herself to lead his or her existence in almost claustrophobic spaces. Forced to live in ever more restrictive reservations, people felt acutely that everything in Communism developed under the paradigm of frontier. Speaking about his leaving for the USA, the Romanian priest and writer, Valeriu Anania, describes the moment when the stairs of the plane were lifting indicating in the end the taking-off to another space. The fragment is relevant for the way in which the collective mentality relates to the frontier: ‘The fascinating stairs which a Romanian nowadays represent the first steps to freedom, the scary stairs which, at a simple sign of the finger, could turn you back from the door of the plane to humiliation and fright’[9].

            Beyond the village, beyond the city, beyond the area in which everything could be controlled rigorously, existence became an adventure. In a book of memoirs about the resistance in the mountains, one of the leaders of the Romanian anti-Communist movement Ion Gavrilă Ogoranu describes this world as follows: “The entrance into the woods was guarded as a frontier. The people in the village were not allowed to leave the village in the evening”[10].

            The discursive frontier could not be avoided either. Never before Communism had euphemism been so present in discourses. The allusion, the parable, the ambiguity – all of them represented supplementary frontiers, verbal disguises of ideas always repressed, always forced to adjust to an official discourse which (confusingly indeed) modified itself. In Communism ‘everything urged towards interpretation, urged you to search for meanings carefully, and more and more courageously to give new meanings sprung from the world of your ideas’[11]. The effect was, on the one hand, the idealisation of literature, its consideration as a symbol of anti-communist resistance, and on the other hand, the freezing, the robotisation of the Romanian society. Another paradigm was created; any discourse was regarded, even after 1989, in terms of double language. Beyond the written or uttered word there was a true delirium of interpretations going on. Censorship functioned as border in this case as well. Each supplementary frontier added, with generosity, a new frustration.

            Not being exclusively a simple physical obstacle, the frontier could not simply disappear all of a sudden. The isolation produced by the imaginary barrier between us and the Others continues to produce its effects. Some attitudes towards Romanian exiles are emblematic for our present discussion. The exiled is, quite often, denied from expressing his or her views on Romania due to the fact that, living abroad, apparently he or she lost any right to act as a Romanian citizen. Those who stayed, who, and this was a commonly used expression, ate salami with soy, are always morally superior. They suffered, and suffering inside the border is seen as a criterion for a better understanding of life itself.

            During Communism, life inside the borders was never easy. Similarly to any life fact at identity level, it has its own symptoms. Which are these? First of all, the exacerbation of the myth of the anti-Romanian conspiracies. The lack of real contact with the world across the border raises suspicions. Then, the excessive valorisation of Romanian spirituality or, on the contrary, the minimisation of the national identity…even though they are antagonist processes, they are generated by the same type of identity isolation.

            The frontier not only prevents us from accessing the other side, but for Romanians, it also prevents the free circulation of culture. The lack of accordance with the today’s spirit also generates feeling of identity insecurity or, on the contrary, sufficiency. In a compensatory manner, any imprisoned person (whether we talk about the physical prison or not) develops an irresistible desire to travel. Travelling is, as I already stated, a metaphor for freedom itself. Valeriu Anania confesses in his Memoirs that ‘this longing became stronger along the years spent in prison, the reclusion itself making the starving people dream only about food, and the enchained of journeys’[12].

            The removal of frontiers seems to be a much harder task then imposing them. When the frontier disappears, those who were inside and outside feel equally threatened by the contact with the Aliens. The human beings, all over the globe, communicate with a code which transcends the linguistic barrier; it is a cultural code, it is the habit of doing things in more or less the same manner. When the code is broken by the existence of ideologies, when these ideologies have a lot of time at their disposal to mutilate, distort and replace, the conflict is inherent. Then, the easiest solution seems to be idealizing the time when the frontier existed and trying to reset everything or, in Plato`s terms, to go back to the caves. But, on a long run, this attitude does nothing more than postponing the problem, freezing it for the next generations to solve it.  In the end, sooner or later, the cave will not be enough, especially for those who are now aware of the existence of another reality outside.

 

 

 

 

 

 

 

Bibliography:

 

 

ANANIA, Valeriu.Memorii, Iaşi: Polirom Publishing House, 2008.

BROSSAT, Alain.Frontiera ca muzeu şi laborator al exceptării, in Teritorii (Scrieri, dez-scrieri). Coordinator: Octavian Groza, Bucureşti: Paideia Publishing House, 2003.

MIHĂILESCU, Dan C.Literatura română în postceauşism, (3 vol.), Iaşi: Polirom Publishing House, 2006.

NEGRESCU, Victor.Sunt românii cetăţeni de categoria a doua?, in „Le Monde Diplomatique”, Romanian language edition, nr. 4, aprilie 2007.

NEGRICI, Eugen.Iluziile literaturii române, Bucureşti: Cartea Românească Publishing House, 2008.

OGORANU, Ion Gavrilă.Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc, Timişoara: Marineasa Publishing House, 1993.

OPREA, Marius.Zorba şi Catedrala. 59 de povestiri de la frontieră, Bucureşti: Humanitas Publishing House, 2006.

RUSHDIE, Salman.Step Across this Line, Colected Non-Fiction 1992-2002,London: Vintage, 2003.

STAN, Apostol.Putere politică şi democraţie în România, 1859 – 1918, Bucureşti: Albatros Publishing House, 1995.

 


[1]Alain Brossat, Frontiera ca muzeu şi laborator al exceptării, in Teritorii (Scrieri, dez-scrieri). Coordinator:  Octavian Groza, Bucureşti: Paideia Publishing House, 2003, pp. 101-102.

[2] Salman Rushdie, Step Across This Line, Collected Non-Fiction 1992-2002,London: Vintage, 2003, p. 412.

[3] Marius Oprea, Zorba şi Catedrala. 59 de povestiri de la frontieră, Bucureşti: Humanitas Publishing House, 2006, p. 17.

[4] Salman Rushdie, Step Across this Line, p. 408.

[5] Apostol Stan, Putere politică şi democraţie în România, 1859 – 1918, Bucureşti: Albatros Publishing House, 1995, p. 138.

[6] Alain Brossat, Frontiera ca muzeu şi laborator al exceptării, p. 107.

[7] Marius Oprea, Zorba şi Catedrala. 59 de povestiri de la frontieră, pp. 22-23.

[8] Victor Negrescu, Sunt românii cetăţeni de categoria a doua?, in ”Le Monde Diplomatique”, Romanian language edition, no. 4, April 2007.

[9] Valeriu Anania, Memorii, Iaşi: Polirom Publishing House, 2008, p. 345.

[10] Ion Gavrilă Ogoranu, Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc, vol. 2, Timişoara: Marineasa Publishing House, 1993, p. 108.

[11] Eugen Negrici, Iluziile literaturii române, p. 30.

[12] Valeriu Anania, op. cit., p. 455.

 
Scrie un comentariu

Posted by pe 29 august 2013 în Uncategorized

 

Etichete: , , ,

Când se privesc în ochi, călăul şi victima…


Cât timp îi trebuie unui om să-şi strige durerea şi cât timp îi trebuie celuilalt să i-o provoace… M-am trezit astăzi cu acest gând, după ce ieri, până la ore târzii din noapte, am citit din Cartea şoaptelor, a lui Varujan Vosganian. Genocidul împotriva armenilor şi suferinţele lor atroce, rezistenţele celor din Vadu Roşca la colectivizare, mărturiile celor care au supravieţuit Gulagului comunist, ale evreilor care au supravieţuit Holocaustului, ale hinduşilor şi musulmanilor care au supravieţuit măcelului din timpul partiţiei indiene, suferinţe colective sau individuale, uitate sau consemnate, toate îmi apar în acest moment ca expresii ale unei întâlniri de gradul zero, a umanităţii cu ea însăşi: întâlnirea dintre victimă şi călău.

Îmi spunea tatăl meu, cu câteva luni în urmă, atunci când deja trecuseră suficiente decenii pentru a putea povesti, că, după momentul în care Ceauşescu interzisese avorturile, mama, ca atâtea alte femei românce, făcuse, totuşi unul, ilegal, aşa cum se proceda pe atunci. Se terminase prost şi, în cele din urmă, amândoi au trebuit să ajungă la spital. El, lucid şi sănătos, mama, aproape de moarte. Spitalul avea, unde altundeva decât la subsol, o cameră din care privea ochiul vigilent al Securităţii. În timp ce pe ea au dus-o undeva sus, pe targă, pe el l-au chemat acolo jos, în infern. Un securist despre care el nu mai ştie astăzi nimic i-a spus că nu va autoriza nicio intervenţie a medicilor. Tata trebuie să fi insistat, nu ştiu cum şi în ce fel (nu-l voi întreba niciodată!), iar securistul a devenit, dintr-o dată poetic, spunându-i: îi voi lăsa pe medici să intervină atunci când sângele ei se va scurge până aici, la noi, la subsol. Când voi vedea sângele ajungând până la pereţii acestei camere, de abia atunci îi voi lăsa pe medici să facă ceva. Aceasta este, pentru mine, esenţa cruzimii umane: întâlnirea, faţă în faţă, a celui strivit şi a celui care striveşte. Ambii, animale sociale aparţinând aceleiaşi specii. Singura diferenţă dintre ei, atunci când se vor fi privit ochi în ochi, va fi fost aceea că unul putea face orice, în vreme ce al doilea nu putea face nimic. Aici nu mai e vorba de sisteme politice, opresive, nu mai e vorba de dictaturi şi istorie, ci de esenţa naturii umane. De violenţa gratuită care poate fi oprită oricând, fără ca cel care-o opreşte să aibă de suferit, dar care continuă ca urmare a unei decizii exclusiv personale. E vorba de sălbăticia care îmbracă forme lirice, în sensul că-şi este suficientă sieşi, apărând celui care o practică aproape ca o metaforă, de sălbăticia care nu e justificată de altceva decât de nevoia de sânge.

Călăii umanităţii, spintecând burţile femeilor însărcinate din goana calului sau izolaţi în subsolurile spitalelor, aveau acasă mame şi soţii iubitoare, copii pe care îi strângeau în braţe, odată ce-şi vor fi spălat mâinile de sânge, animale de companie pe care le îngrijeau cu evlavie, unii vor fi fost credincioşi, mergând în fiecare duminică la biserică şi aşezându-se în primele rânduri. Unde s-a produs, deci, marea eroare, marea fisură? Ce se întâmplă atunci când, privindu-se ochi în ochi, o fiinţă umană se hrăneşte cu spaimele, cu urletele, cu durerea celeilalte? Explicaţii mi se pot oferi… pe toate le găsesc, însă, insuficiente. În cheie religioasă, mi s-ar spune că e vorba despre continua bătălie între Dumnezeu şi Diavol. Alţii îmi vor vorbi despre condiţionări sociale, psihanaliştii mă vor întreba ce fel de copilărie va fi avut securistul cu pricina, reflectând asupra naturii relaţiei lui cu propria mamă, scepticii mă vor asigura că natura umană însăşi, oricum ar fi clădită, rezistă cu greu tentaţiei, atunci când dispune de putere absolută, de viaţă şi de moarte. Pe mine, însă, mă interesează un singur lucru… ce se întâmplă exact în mintea călăului arunci când îşi priveşte, ochi în ochi, victima… În secunda aceea am impresia că asist la eşecul umanităţii însăşi. Aproape că îmi doresc o lume în care deciziile să fie luate de computere, pe baza unor algoritmi previzibili, aproape că visez cu ochii deschişi la ziua în care oamenii vor juca şah, în parc, în vreme ce roboţi din ce în ce mai sofisticaţi vor decide asupra  destinelor jucătorilor de şah, aproape că exult de fiecare dată când, în loc să întâlnesc în spatele unui ghişeu o fiinţă umană, mă confrunt cu propriul meu laptop, cu o conexiune bună la internet şi cu posibilitatea de a rezolva din ce în ce mai multe lucruri stând în faţa unui ecran care se hrăneşte nu cu energia propriei lui puteri, aplicată discreţionar, ci cu electricitate.   

Nimic nu e mai iluzoriu decât să îţi imaginezi că, astăzi, nimic din toate astea nu s-ar mai putea întâmpla, în special în Europa democrată. La fel se vor fi gândit şi mulţi dintre cei care, ajungând în temniţele comuniste, erau torturaţi, refuzându-li-se, totuşi, dreptul la moarte. În libertate fiind, unii dintre ei se vor fi hrănit cu iluzia că ceea ce avea să li se întâmple ţine de un Ev Mediu întunecat, că, între timp, societatea umană a atins un alt stadiu de evoluţie. Până în clipa în care, întâlnindu-şi faţă în faţă călăii, oameni bonomi şi, poate, vecini cu simţ civic în viaţa lor civilă, nu vor fi văzut în ochii lor că nu mai există scăpare, că se află în faţa unor indivizi care nu se hrănesc cu pâine şi apă, ci cu spaimele şi durerile pe care le pot provoca, cu zgomotul de oase zdrobite şi gemetele dezarticulate ale oamenilor care cădeau în genunchi.

Există încă prejudecata că, mergând pe stradă, îi poţi recunoaşte. E imposibil, părem a crede, ca un om capabil să producă atâta suferinţă fizică, să treacă neobservat printre noi. Aşa cum recunoaştem animalele agresive şi ne apărăm împotriva lor, avem uneori senzaţia că putem identifica, în cele mai multe dintre cazuri, călăul. Ne sprijinim convingerea, chiar dacă neexprimată, pe ideea că o asemenea sete de sânge, un dezechilibru interior de o asemenea magnitudine se revarsă în exterior, prin gesturi, priviri, mers, discurs. Cultural, am fost educaţi să credem că fiecare reprezentant al speciei noastre e dotat, de la naştere, cu o formă de conştiinţă care lui îi provoacă remuşcări, iar nouă ne permite să îi citim în ochi cruzimea şi nevoia de a se hrăni, canibalic, cu urletele celorlalţi. Că nu e aşa ne-ar putea-o spune fiecare dintre miliardele de victime care, de la începutul umanităţii, şi-au întâlnit călăii, într-o relaţie de unu la unu. Unii dintre ei nu mai pot vorbi, alţii mărturisesc, dar mărturia lor, pentru că depăşeşte capacitatea noastră de a imagina şi de a accepta consecinţele ultime ale confesiunii lor, e considerată, mai mereu, o excepţie şi prin urmare, ca tot ce e excepţional, irepetabilă.

Soluţia comodă e memoria. Clişeul prin care ea se exprimă: trebuie să ne amintim istoria pentru a nu o repeta. Numai că, în pofida faptului că ne tot amintim, că există cărţi, fotografii, filme şi oameni care mărturisesc constant, că avem mecanisme din ce în ce mai sofisticate pentru a transmite informaţii, nimic fundamental nu pare a se fi schimbat. Memoria nu ajută la nimic în secunda aceea fatidică, a întâlnirii dintre călăul care produce suferinţă şi victima care o suportă. Secunda aceea e guvernată de alte reguli, de instincte nemărturisite, de porniri viscerale, imune la orice formă de cultură, fie ea şi cea a memoriei. Soluţia radicală ar fi ca, de fiecare dată când se decide, într-un fel sau altul, asupra destinului unui individ, decizia să nu stea sub semnul factorului uman. După atâtea experienţe, e timpul ca aroganţa speciei noastre, ca pretinsa ei superioritate să intre într-o stare de repaus. Radical şi utopic… nu s-a găsit încă vreo specie extraterestră care să-şi asume rolul de a ne guverna şi, chiar dacă s-ar găsi, prea mult am fost educaţi în spiritul superiorităţii noastre ca specie pentru a ne accepta eşecurile, degradarea şi fisurile diferitelor tipuri de etică, multe dintre ele existând doar pentru a justifica.   

 

 
2 comentarii

Posted by pe 25 iunie 2013 în Uncategorized

 

Etichete: , , , , , , , ,

Învăţăturile lui Mahatma Gandhi către poporul român


În 1927 şi, mai apoi, în 1929 apar cele două volume ale autobiografiei lui Mahatma Gandhi. Scrisă iniţial în gujarati, cartea a fost apoi tradusă în engleză şi revizuită de autor însuşi. Dincolo de nenumăratele referinţe strict locale, care pentru cititorul european rămân confuze şi ambigue, dincolo de trimiterile acestui text la o lume categoric incompatibilă cu sistemul social şi politic european, regăsim aici un pasaj a cărui înţelegere deschide perspective noi pentru priceperea convulsiilor prin care trecem astăzi, în anul de graţie 2012. Gandhi vorbeşte despre o eroare fundamentală pe care el, atunci, a avut puterea de a o recunoaşte, şi pe care noi, astăzi, riscăm să o repetăm: Hymalayan miscalculation. Când Gandhi îi invită pe indieni la nesupunere civică în sprijinul unei cauze altfel oneste, mişcarea ia proporţii şi se transformă într-una violentă, de necontrolat. Ceea ce, iniţial, deci, nu era altceva decât o luptă nonviolentă în sprijinul unor idei absolut onorabile, se transformă în chiar opusul ei, în băi de sânge şi confruntări directe, fizice, cu autorităţile.

Până aici, nimic nou. E, îndeobşte, cunoscut că masele, odată pornite masiv către mişcări de stradă, se abat de la scopurile iniţiale şi sfârşesc, nu de puţine ori, în huliganism. Ceea ce, însă, trebuie să fie subiect de reflecţie pentru noi sunt motivele pentru care Gandhi crede că acest lucru se întâmplă. Nu poţi îndemna către nesupunere civică decât acele mase care, înainte, au fost obişnuite cu respectul legii, spune el. Cu alte cuvinte, pentru a lupta împotriva unei ordini strâmbe, a unei legi strâmbe, trebuie ca luptătorul să fie, în prealabil, educat în respectul faţă de lege. Şi nu e vorba aici despre legi care implică valori morale. Ele sunt respectate în virtutea diferitelor forme de autocenzură (religie, morală etc.). Un om bine construit sau, de ce nu, bigot,  nu va fura, indiferent daca va avea sau nu o lege de respectat. Există, însă, legi care nu implică puternice elemente morale. La acelea se referă Gandhi. La capacitatea unei comunităţi de a se construi în jurul unor norme, unde regula e nu discutarea legii, odată promulgată, ci respectarea ei. Într-o ţară ca România (nu e, desigur, un exemplu singular), în care eşti întrebat la orice pas dacă vrei sau nu factură sau bon fiscal pentru cine ştie ce bun achiziţionat, în care regulile de circulaţie sunt încălcate fără a avea nici măcar cel mai mic sentiment al vinovăţiei, într-o astfel de ţară, nesupunerea civică nu e altceva decât o catastrofă. Nostalgia pe care o au unii şi alţii la gândul că în nu ştiu ce spaţiu al Europei sunt posibile mişcări de protest de amploare pe când la noi nu, enervarea altora pe incapacitatea mişcării sindicale româneşti de a se articula în marşuri stradale semnificative, măcar cantitativ dacă nu şi calitativ, sunt, cred, fără temei. A avea în stradă oameni educaţi în spiritul descurcăroşeniei, al compromisului minor generalizat cu legea sau reprezentanţii ei echivalează cu o eroare de proporţii hymalayene, dacă ar fi să ne întoarcem la terminologia folosită de Gandhi.

Aşadar, când lideri politici sau sindicali, jurnalişti sau diverşi membri ai societăţii civile invită populaţia la acte de nesupunere civică, ar trebui poate să aibă în minte eroarea care, în cazul indian, a dus la victime şi violenţe: nesupunerea civică poate fi practicată numai în cazul în care cei care o practică sunt pregătiţi pentru ea. Altfel, boicoturile democratice fireşti în orice democraţie aşezată, adunările stradale şi protestele legitime pot trezi în societate impulsuri şi instincte incontrolabile. În zilele noastre, ele generează în mod direct apetenţa către naţionalism, xenofobie şi rasism. Pentru ca o societate să se revolte eficient, ea trebuie, în prealabil, să aibă conştiinţa respectului faţă de lege şi autoritate, altfel, excrescenţele mişcărilor stradale sunt de neevitat.

Obiecţia majoră  care s-ar putea ridica este următoarea: dacă s-ar fi aşteptat ca societatea să fie pregătită în sensul celor afirmate de mine până acum, atunci nu ar fi fost posibile nici revoluţiile anticomuniste din Estul Europei şi nici cele din lumea arabă! Este, totuşi, aici vorba despre o cu totul altă paradigmă. A protesta împotriva unui regim care violează flagrant libertăţile fundamentale şi Drepturile Omului este o lege naturală a istoriei. Magma se acumulează şi erupe, aici nu sunt multe de spus. România, astăzi, ca şi Europa în ansamblul ei, nu se regăsesc în această situaţie. Ştiu că se vorbeşte la noi despre genocid comis de cine ştie ce guvern sau şef de stat, ştiu că se deplânge dictatura şi se folosesc cuvinte dure de fiecare dată când se descriu performanţele mediocre ale clasei politice conducătoare, oricare ar fi ea. Dar acesta nu e decât un abuz terminologic; bănuiesc că, la o analiză lucidă şi neviscerală, e destul de evident că nimic din ceea ce ni s-a întâmplat după 1989 nu poate fi aşezat sub umbrela genocidului. Aşadar, avântul revoluţionar de secol XIX sau cel de sfârşit de secol XX din ţările foste comuniste nu-şi mai găsesc astăzi justificare. Nu mai suntem acum în perioada în care revoluţiile, fie ele haotice şi violente, să fie mai necesare decât păstrarea status-quo-ului.  

România nu are, astăzi, un suficient de îndelungat exerciţiu al democraţiei, încât să fie pregătită pentru mişcări stradale masive. Inevitabil, fie protestatarii, fie cei care vor trebui să respecte ordinea publică, vor aluneca spre exces. În recenta noastră istorie, nu s-au produs maturizările necesare, aşezările fireşti în matca normalităţii. Cu siguranţă, nu suntem la stadiul moral şi cultural la care se aflau indienii înainte de partiţia din 1946-1947, dar nici nu ne-am însuşit, în spiritul lor, mecanismele democratice ale lumii apusene. Dacă în state cu mult mai avansate pe acest drum, precum Marea Britanie sau Spania, excesul e încă posibil, nu e greu de imaginat cam care ar fi proporţiile sale în cazul României. Tocmai aici găsesc eu un important semn al inteligenţei colective româneşti postdecembriste; la nivelul maselor, nu s-a produs înflăcărarea, avântul revoluţionar la care incită de ani buni mulţi dintre formatorii noştri de opinie. În absenteismul la vot sau în lipsa apetenţei pentru importante marşuri stradale nu disting semnele unui imobilism civic condamnabil, ci, dimpotrivă, tocmai simptomul unei normalităţi pe care o redescoperim, încetul cu încetul. Iluzia că cetăţeanul e posesorul puterii absolute atunci când are în mână o ştampilă de vot, masivă la primele alegeri (86% prezenţă la vot în 1990), s-a risipit astăzi (58,93% prezenţă la vot la alegerile prezidenţiale din 2004). Ea a fost înlocuită de prezenţa în viaţa cetăţii în momente punctuale, precise (a se vedea mitingul de la Târgu Mureş, în sprijinul doctorului Arafat sau cel de la Bârlad, împotriva exploatării gazelor de şist printr-o anumită metodă discutabilă). Marile adunări cetăţeneşti din anii `90, în sprijinul unei forţe politice sau al alteia, nu mai pot fi posibile în zilele noastre. Comunistoidele coagulări de castă (mineri vs. intelectuali, spre exemplu), forme ale stupidei lupte de clasă ridicată la rang de instrument social, nu mai au nici ele aderenţii de altă dată. Şi toate acestea în condiţiile în care cei care ne vorbesc azi de pe ecrane, din paginile ziarelor sau din difuzoarele radiourilor şi le-ar dori din nou, confundându-le cu ceea ce ei numesc implicarea cetăţeanului în treburile cetăţii.

În aceeaşi logică bizară se înscrie şi admiraţia nedisimulată, aproape reverenţioasă, faţă de amplele mişcări stradale ale grecilor. Ni se dau, adesea, drept exemplu, fraţii noştri într-ale ortodoxiei, de parcă modelul lor de protest ar fi vreo culme de atitudine civică. Doar trecerea timpului ne va spune cu cât anume gestul lor a întârziat readucerea Greciei pe linia de plutire. Până atunci, îl avem pe Gandhi şi constatarea lui, aparent paradoxală, în esenţă de bun simţ: protestul împotriva unei legi strâmbe se exercită eficient doar atunci când  protestatarul este crescut în spiritul respectării legii.

 
Scrie un comentariu

Posted by pe 15 aprilie 2012 în Uncategorized

 

Etichete: , , , , , ,

Inerţia. Instrucţiuni de aplicare la cazul românesc


Am auzit pentru prima oară de inerţie imediat după 1989, la primele ore de fizică. Cum n-am avut niciodată o înclinaţie specială pentru ştiinţe, ceea ce am reţinut, ceea ce îmi amintesc şi astăzi, este lecţia despre inerţie şi nimic mai mult. Se întâmpla undeva în sudul României, nu în Oltenia profundă, dar pe aproape. Profesoara venise din Moldova şi eu unul auzeam pentru prima dată un moldovean vorbind. Pesemne că nu eram singurul, de vreme ce, de fiecare dată când profesoara noastră de fizică începea să vorbească, mai mereu câţiva izbucneam în râs, ignoranţi cum eram şi cu libertatea, abia câştigată, urcându-ni-se adesea la cap. Ea era probabil în primul an de învăţământ. Ţin minte că se înroşea, încerca să ridice tonul dar, fatalmente, cu cât vorbea mai mult, cu atât reacţia noastră era mai brutală. Mă rog, poate că şi exagerez acum proporţiile evenimentului, dar ceea ce vă pot spune cu siguranţă este că el a avut loc. Era primul sau al doilea an în care profesorii şi învăţătorii nu ne mai băteau. Bine, o mai făceau din când în când, dar nu cu regularitatea de dinainte. Erau ani tulburi, când nimeni nu ştia încotro ne vom îndrepta şi încercam cu toţii să învăţăm din mers cum să fim normali. Rezultatele erau, desigur, departe de a fi satisfăcătoare.

            Dar, să revin la subiect… Întotdeauna, în şcoala generală, ştiinţa a însemnat pentru mine o succesiune de cuvinte ce rezonau sec, dureros şi de neînţeles, cu forţa cu care ţi-ar fi căzut o nucă în cap. Ce-aş fi putut eu unul înţelege din inerția este rezistența oricărui corp cu masă la modificarea stării sale de repaus sau de mișcare rectilinie uniformă, atunci când asupra sa nu acționează forțe externe?! Profesoara aceasta care vorbea ciudat ne-a vorbit, însă, despre un autobuz. Şi despre călătorii care, neavând locuri, stăteau în picioare. Când autobuzul frânează brusc, corpurile noastre tind să se mişte pentru ceva timp în direcţia iniţială. Asta înţelegeam până şi eu. Deci, aşa e cu inerţia… De atunci încolo, m-am gândit adesea la inerţie şi la câte lucruri pot fi explicate în România înţelegând acest concept, fie şi la nivelul minimal al unui neofit. De fiecare dată, în anii din urmă, când auzeam diverşi conaţionali deplângând o anumită stare de lucruri moştenită din comunism şi de care nu mai scăpăm odată, mă gândeam la autobuzul copilăriei mele şi la cum călătorii lui doreau să se mişte în aceeaşi direcţie, deşi mormanul acela de fiare vechi se oprea în urma unei frâne bruşte. În ştiinţă, calculând diferite variabile, se poate aproxima sau chiar şti cu siguranţă când un anume obiect, în anumite condiţii date, se va opri din mişcarea lui inerţială. De îndată ce, însă, transferăm inerţia din domeniul fizicii în domeniul socialului, variabilele sunt atât de multe şi mediul atât de imprevizibil, încât e imposibil a se poate aproxima fie şi deceniul în care o întreagă naţiune, un întreg corp social, se vor opri din mişcarea lor inerţială.

Isaac Asimov construieşte în ciclul Fundaţiilor o ştiinţă pe care o denumeşte psihoistorie. Ea se bazează pe teoria că orice comportament al unei mase poate fi previzionat, dacă analiza se referă la un număr suficient de mare de colectivităţi (la nivelul galaxiilor, în cărţile sale). Mai mult decât atât, acest comportament colectiv poate fi manipulat într-o direcţie sau alta. Deşi se întâmplă să îl consider pe Asimov cel mai important scriitor în materie de popularizare a ştiinţei, psihoistoria lui rămâne, totuşi, un experiment ficţional. Realitatea este că nimeni nu poate spune când anume va înceta influenţa forţelor inerţiale într-o ţară ca România, şi nici măcar dacă aceasta s-a produs sau nu deja. Important mi se pare, însă, ca în discuţiile noastre publice să se vorbească mai des despre inerţie. Despre cum atâtea decenii de comunism au destructurat această ţară, nu doar la nivel economic sau politic. Despre cum revenirea la normalitate e un proces îndelungat, atunci când memoria normalităţii nu mai există. Despre cum, în fiecare domeniu, o ţară ca România trebuie să lucreze metodic decenii, numai şi pentru a înlătura din minţile oamenilor (prin educaţie, nu vă gândiţi la altceva!) ceea ce alte decenii au aşezat acolo.

Asta nu înseamnă nicidecum acceptarea unei fatalităţi, ba, aş spune, dimpotrivă. Naţionalismele noastre deşănţate, protocronismele noastre, bigotismul nostru, provincialismul nostru… toate acestea, deşi nu atât de prezente ca în primii ani de după 1989, sunt încă reflexele unui corp care nu s-a oprit din mişcarea inerţială. Dacă România este un autobuz, dacă cetăţenii ei sunt călători, atunci deja frâna s-a produs: decembrie 1989. Numai că aceşti imaginari călători ai cestui imaginar autobuz continuă să meargă în aceeaşi direcţie. Unii se vor opri mai repede, alţii mai târziu. Depinde de starea în care i-a surprins frâna bruscă, depinde de viteza lor de reacţie de după frână, depinde de cei aflaţi în imediata lor apropiere, a căror mişcare îi influenţează. În primele momente de după, se va instaura poate panica, haosul, se vor elibera instincte de supravieţuire, călătorii vor începe să se lovească unii pe alţii, pentru a ajunge mai repede către ieşire, pentru a respira, fie şi cu o secundă înaintea celorlalţi, aerul de afară. Însă, marea frumuseţe a mişcării inerţiale e că ea nu poate ţine la nesfârşit. Poate fi, o vreme, întreţinută artificial de cine ştie ce factori imprevizibil.

    Lui Caragiale i se reproşa, deseori, că vorbeşte rău despre români, că ne înfăţişează străinilor într-o lumină proastă. El replica la toate astea, spunând că străinii ştiu şi ei cine suntem, că datoria lui e aceea de a critica, tocmai pentru că, în felul acesta, e mult mai folositor comunităţii. O fi avut sau nu dreptate, e o discuţie lungă, pe care n-o voi porni acum… Realitatea e că, abia în 1989 şi în anii de după, am realizat cât de adânc este comunismul implantat în noi. Câte false idei şi prejudecăţi avem despre noi înşine. Soluţia ar fi critica lor virulentă, toleranţa zero. Şi aici, însă, avem o problemă. Pamfletul e considerat la noi o specie la adăpostul căreia poţi scăpa de sancţiuni. Atacul la persoană, limbajul vulgar, toate sunt aşezate sub pălăria pamfletului. Mă tem că acesta e unul dintre factorii care prelungeşte nepermis inerţia. Când ne vom fi recăpătat, în discuţiile noastre publice, pe ecranele televizoarelor sau din difuzoarele radiourilor, tonul normal al vocii, inflexiunea firească a vocii unui om echilibrat, tolerant, capabil să asculte, atunci avem semnele revenirii către normalitate. Când vom fi capabili să vorbim despre noi (despre români) cu auto-ironie subtilă, cu degajare, fără încârncenare, fără sentimentul că avem neapărat de apărat sau construit o imagine, abia atunci deceniile de influenţă comunistă vor fi fost lăsate în urmă.

 
2 comentarii

Posted by pe 23 martie 2012 în Uncategorized

 

Etichete: , , , ,

Conspiraţii şi conspiratori. Sensibilităţi naţionale româneşti


                Teoria complotului şi a complotiştilor nu a bântuit nicicând mentalul nostru colectiv mai agresiv decât în anii comunismului şi deceniile de după. Era o vreme când comploturile se făceau, a venit acum timpul comploturilor care se imaginează. Rivalitatea dintre Brâncoveni şi Cantacuzini, tradusă prin nenumărate şi sângeroase comploturi, rivalităţile dintre alte nenumărate familii de boieri din Ţările Române, debarcarea lui Cuza, toate ar fi justificat atunci discuţii veritabile despre comploturi. Cum oamenii acelor epoci nu aveau internet şi nici televiziune prin cablu, cum ei nu erau excitaţi de discursuri naţionaliste furibunde, dezvoltate plenar cam după secolul XIX, cel mai probabil ideea complotului nu se afla atât de mult în discursurile şi discuţiile publice.  

Şi mai e ceva: un elementar exerciţiu de logică. Logica internă a unui complot este tocmai aceea de a rămâne secret. Cum se face, deci, astăzi, că marile comploturi antiromâneşti sunt atât de prost concepute, încât ele au ajuns subiecte de conversaţie pe băncile din Cişmigiu sau pe diferite bloguri?! Dacă toţi cei care complotează împotriva României ar complota cu adevărat, având, aşa cum ni se spune, la dispoziţie, resurse financiare şi umane considerabile, nu ar fi de presupus că înfricoşătorii complotişti ar putea păstra, cât de cât, secretul urzelilor lor? Cum de complotul ajunge aşa de repede la urechile internauţilor şi politicienilor naţionalişti? Apoi, înainte de a trece şi la câteva fapte, vă mai provoc la un exerciţiu de logică; dacă tot se complotează împotriva noastră, a românilor, de secole, de către mai marii lumii, de ce niciunul dintre comploturile acestea nu reuşeşte?! Mi se pare că suntem şi azi un stat suveran, membru al UE şi NATO, prin urmare, de secole, cei care ne-au dorit destructurarea, au eşuat. Aici, naţionaliştii mi-ar putea spune că românii s-au opus… De secole? Împotriva unor duşmani atât de numeroşi şi puternici? Am rezistat de secole turcilor, ruşilor, evreilor, americanilor, ungurilor etc.? Statistic vorbind, imposibil… Dacă am fi avut o asemenea abilitate, astăzi nu ne-am fi aflat într-o altă postură în Europa? Destul, însă, cu logica. Naţionalismul nu reacţionează bine la raţionamente, e o alergie pe care trebuie să o respectăm din lipsă de alternative.

Când, deci, a devenit atât de prezentă obsesia complotului la români? În momentul în care elita politică a avut nevoie de crearea unui sentiment de solidaritate naţională pentru a atrage atenţia de la problemele cotidiene. Ideologia comunistă a început să planteze teoria conspiraţiei pe orice căi aveau ei la dispoziţie (şi le aveau pe toate). Teoria a început să apară în cărţile de istorie şi în discursurile oficiale. Mecanismul era simplu: nu aveţi căldură în casă, nu aveţi electricitate, nu aveţi mâncare? E din cauza ruşilor, a evreilor, a ungurilor… trebuie să strângem cureaua ca să rezistăm. Trebuie să ne plătim datoriile externe ca să fim suverani, trebuie să întărim serviciile de securitate pentru că ne ameninţă capitaliştii. Evident, generaţia postcomunistă matură deja prin anii  `40 – `60 ai secolului XX, avea încă amintirea vie a normalităţii. Era o generaţie care, nu în integralitatea ei (minus politrucii vremii, evident), nu cumpăra atât de uşor teoriile conspiraţie vândute de comunişti. Până de curând, bunicii şi străbunicii noştri aveau (şi unii o mai au)  încă memoria regalităţii româneşti. În timp, însă, Omul Nou a fost creat şi aşezat în posturi de comandă. El nu are nici memorie istorică şi nici nu e dispus să meargă dincolo de istoriografia comunistă. Nu e dispus să citească nimic din ceea ce i-ar distruge irefutabilele convingeri. El, Omul Nou pe deplin încredinţat că România e ameninţată din toate punctele cardinale, a fost, aşadar, injectat în sistem. El a intrat în învăţământ, a intrat în structurile statului, s-a făcut jurnalist, e astăzi deţinătorul mesajului public. De acolo, propovăduieşte în neştire teoria conspiraţiei. Unii (prea puţini, ignoranţi, îndeobşte) din convingere, alţii pentru că vehicularea unei asemenea teorii le serveşte scopurile ideologice. Căci, ce ar mai fi naţionalismul român fără ideea comunistoidă a complotului? Cum ar mai exista ca om politic C.V Tudor dacă nu s-ar legitima permanent prin ideea că el e vreun Sfânt Arhanghel Gheorghe în luptă cu iudeo-masonii şi ungurii?

Ruptura de comunism, în decembrie 1989, s-a făcut tot sub zodia complotului. Vin teroriştii din Rusia, vin agenturile străine, ungurii se pregătesc să încarce în camioane Transilvania… Or fi fost, cu siguranţă, peste tot, voci plăpânde şi naive care s-or fi gândit la asta, dar nouă ni s-a vândut ideea că dimensiunea complotului e apocaliptică. Am tratat adesea exaltaţi maghiari ca şi când ar fi fost vocea oficială a vreunei mari puteri, am tratat ameninţări politicianiste, vorbe spuse în doi peri de cine ştie ce politician de mâna a doua, ca şi cum ar fi vorba de o cruciadă îndreptată împotriva României.

În acest context, trebuie să discutăm şi nivelul de excitaţie colectivă când vreun post de radio sau vreun ziar occidental publică vreo satiră la adresa românilor. Evident, orice  exprimare publică, fie ea şi satirică, ce conţine elemente rasiste, trebuie condamnată din start. Din păcate, în multe locuri de pe planetă, asemenea manifestări sunt frecvente. Posturi de radio din Polonia permit exprimarea unor idei antisemite, televiziuni franceze includ în programele lor discursuri rasiste antiromâneşti sau împotriva magrebienilor, ziarele româneşti publică articole cu tentă rasistă despre romi. Este, deci, vorba de un flagel universal care trebuie mai bine reglementat. Nu vorbim, în niciun caz, de vreo conspiraţie antiromânească, ci de manifestări ale aceluiaşi fenomen în diferite ţări ale Globului Pământesc. Care ar fi diferenţa de substanţă între a-i asocia pe români cu ideea de hoţ (în Franţa, Italia sau Spania) şi a-i asocia pe romi cu aceeaşi idee (în România)? Cauza e acelaşi naţionalism deşănţat. În teoria literaturii, există o figură de stil numită sinecdocă. Sinecdoca foloseşte particularul pentru a sugera generalul. Extrasă din domeniul teoriei literare, sinecdoca se traduce în discursul ideologic prin folosirea unor exemple particulare pentru a ajunge, prin extrapolare, la generalităţi. Dacă un român violează, românii devin violatori, dacă un rom fură, romii devin hoţi. Împotriva acestui tip de gândire ar trebui să luptăm. El nu e specific, aşa cum credem, doar acelor occidentali care ne etichetează cu atribute deloc măgulitoare, ci ne caracterizează şi pe aceia dintre noi care se referă, în aceiaşi termeni, la romi, maghiari, moldoveni, ucraineni etc. Nu vorbim, deci, de niciun complot, în sensul deplin al termenului, ci de manifestări, mai mult sau mai puţin insulare, ale unor stereotipii de gândire.

Pe parcursul istoriei, nenumărate popoare au avut parte de reprezentări negative. Nu a fost vorba, nici acolo, de conspiraţii împotriva respectivelor popoare, ci de contexte. Gândiţi-vă la imaginea italienilor în America prohibiţiei, la problemele Poloniei şi la sindromul „instalatorului polonez”, la percepţiile despre chinezi în India sau la cele din Pakistan despre indieni. Omenirea are încă de rezolvat această problemă a stereotipiilor naţionale, dar ele sunt, cel mai adesea, expresia unor situaţii punctuale, a ignoranţei sau a unor discursuri ideologice motivate politic (în an electoral, naţionaliştii de pretutindeni se vor aleşi, prin urmare îşi intensifică discursurile rasiste). Nu e vorba, în niciun caz, aşa cum se încearcă a ni se spune, adeseori, astăzi, de comploturi. Politicianul ucrainean Igor Bergut spunea că România, Polonia, Rusia şi Turcia conspiră la destrămarea Ucrainei. Orice om de bun-simţ ştie că România nu e parte a niciunui complot de acest gen. Numai acest exemplu ne arată cât de superficiali suntem atunci când ne imaginăm că fiecare declaraţie, fiecare emisiune satirică, fiece caricatură în care sunt reprezentaţi românii în ipostaze negative sunt musai dovada intangibilă a unui complot antiromânesc.    

Aşadar, minima logică şi faptele concrete ne duc toate la ideea că în România secolului XXI teoria conspiraţiei e o marotă fluturată la intervale regulate în scopuri ideologice. Ţine numai de noi să nu fim parte a acestui vetust joc ideologic.

 
Un comentariu

Posted by pe 2 februarie 2012 în Uncategorized

 

Etichete: , , , ,

Despre profesorul de ieri şi de azi


Demult, mileniul trecut, pe când eram elev de şcoală generală şi, mai apoi, de liceu, obişnuiam să mă gândesc la profesorii mei ca la oameni care nu aveau nimic în comun cu lumea din care veneam eu însumi. Printr-o bizară deficienţă de imaginaţie, nu mi i-am putut imagina niciodată în posturi casnice, făcând mâncare în bucătărie, curăţând praful de pe mobilă sau certându-se cu instalatorii şi vecinii. Mai târziu, am realizat că nu eram singurul… foarte mulţi dintre congenerii mei aveau cam aceleaşi sentimente. Erau anii ultimi ai comunismului şi apoi primii ani ai postcomunismului românesc. Astăzi, constat cu oarecare surprindere că există o nostalgie a acelor vremuri în care statutul profesorului era altul, în care şcoala era pentru cei mai mulţi (excepţie făcând copiii de nomenclaturişti şi elitele locale) o instituţie militarizată.

 Înţeleg nostalgiile… m-aş simţi câteodată eu însumi foarte bine ştiindu-mă  intangibil, separat de propriii mei elevi şi studenţi de un halou care să-mi ascundă imperfecţiunile şi să-mi suprime inerentele  slăbiciuni umane. Întrebare e, însă, cât de sănătos este un asemenea climat? Mi se pare important să discutăm despre asta azi pentru că problemele sistemului românesc de învăţământ vin şi de aici. Profesorul tânăr trebuie să se redefinească şi nu ştie cum. Singurele modele pe care le are, singurele modele pe care le avem, sunt acelea ale propriilor noştri profesori, ipostaze pământene ale lui Zeus. Profesorul este încă, din păcate, pentru generaţii întregi de oameni ajunşi acum la maturitate, un depozitar universal de informaţii. Or, astăzi, mi se pare că nu informaţia în sine generează putere, ci capacitatea de a o selecta şi folosi. Informaţia e azi accesibilă oricărui ţânc ce descoperă internetul şi motoarele de căutare. S-a schimbat, deci, din temelii, paradigma societăţii româneşti. Profesorul nu mai e membrul unei caste exclusiviste, el nu mai are aură mitică, e o fiinţă umană pe care o întâlneşti seara în cluburi, care îşi bea cafeaua dimineaţa, care stă la coadă pentru a-şi plăti impozitele ş.a.m.d.

Se spune în zilele noastre frecvent că ceea ce a dispărut în relaţia profesor-elev e respectul. Fac din nou apel la primele mele amintiri despre şcoală. Eram profund convins de două adevăruri universale: a. profesorii mei ştiu absolut totul despre materia pe care o predau şi b. profesorii mei au întotdeauna dreptate. Mi-au trebuit ani de zile ca să înţeleg că ambele premize sunt eminamente false. Aproape până în momentul în care am intrat în clasă pentru prima mea oră (într-o şcoală mică, de ţară, din munţii Apuseni), mi s-a părut că nu pot fi niciodată profesor. Mă cuprindea o panică teribilă de fiecare dată când mă gândeam că predau literatură şi sunt atâtea cărţi pe care nu le-am citit, sunt atâţia autori despre care nu ştiu nimic, sunt atâtea lucruri care ţin de limba română, limba mea natală, pe care nu le stăpânesc suficient de bine. Ani de zile bibliotecile mi s-au părut a fi locuri în care sistematic îmi dovedeam ignoranţa. Rafturile întregi cu cărţi şi autori, sute de mii de pagini pe care nici măcar nu voi avea timp să le răsfoiesc, darămite să le si citesc riguros. De unde venea această fobie? Acum ştiu… ea descindea direct din ideile preconcepute pe care le aveam despre şcoală şi profesorii mei. Aceasta era natura respectului pe care ne plângem că l-am pierdut astăzi. Era teama faţă de un sistem care ni se livra ca fiind unul infailibil.

Îmi aduc perfect aminte de unii dintre profesorii mei, care se aşezau la catedră, deschideau o carte sau un caiet cu notiţe şi îmi vorbeau despre vieţile scriitorilor, despre subiectele romanelor… Nu mi-a trecut niciodată prin minte până atunci să mă întreb la ce anume ar fi fost reduşi mulţi dintre profesorii mei dacă într-o bună zi şi-ar fi uitat cărţile şi caietele acasă. Sau, la ce anume îmi folosea să aflu în şcoală lucruri pe care aş fi putut să le aflu de unul singur. În primul meu an de învăţământ, m-am surprins făcând acelaşi lucru după care, la un moment dat, am realizat că toate cărţile şi notiţele care-mi stăteau în faţă erau în acelaşi timp accesibile şi propriilor mei elevi. Nu făceam, deci, altceva, decât să citesc cu voce tare un text pe care l-ar fi putut citi oricine. Descoperirea m-a făcut să mă întreb la ce mai e bună şcoala şi ce ar trebui să facă un profesor pentru a continua să rămână profesor în epoca internetului. Am înţeles atunci, din spatele catedrei, privindu-mi cei şase-şapte elevi, copii de ţărani treziţi la ora cinci pentru a ajunge la şcoală la opt, cu cizme murdare şi mirosind a fân şi balegă de vacă, că ceea ce se aşteaptă de la mine e un efort de sinteză şi o permanentă încercare de a oferi coerenţă informaţiilor, de a le aşeza într-un anume sistem, de a face conexiuni între ceea ce ştiu. Misiune imposibilă… nici elevii mei, nici părinţii lor, nici eu şi nici sistemul în sine nu eram pregătiţi pentru asta. Mi se cerea să-i pregătesc pe copii pentru examene, nu să îi învăţ să decodeze informaţii, ci doar să le posede mecanic. Teoretic, la nivelul discursului, desigur, nu era aşa. La cercurile pedagogice se vorbea frumos, se prezentau metode revoluţionare de predare, se invocau nume grele ale pedagogiei apusene moderne… Realitatea nu avea, însă, nimic de a face cu discursurile.

Mai târziu am constatat că experienţa din acea şcoală de ţară, undeva în munte, trebuie multiplicată la nesfârşit. Am predat în şcoli bune în care presiunea era mai mare, dar în acelaşi sens. Informaţii, informaţii, informaţii… Marele pericol este că ceea ce se cere e mult mai uşor de făcut decât ceea ce trebuie făcut. E atât de comod să lecturezi cu o voce baritonală din spatele catedrei, să dictezi şi să-ţi asculţi elevii reproducând ceea ce le-a fost dictat încât, chiar animat de cele mai bune intenţii, admit că este foarte posibil să te transformi la un moment dat într-un tonomat de vorbe golite de sens. Cine poate lupta benevol împotriva confortului, a lenei, a blazării?! Este aici, cred şi cauza pentru care nenumăratele reforme din învăţământul românesc au eşuat lamentabil. Ceea ce trebuie schimbat la noi este însăşi fişa postului de profesor. În paralel cu noi metodologii, noi manuale, noi programe, noi cerinţe la examen. Dar cine să facă asta? Majoritatea comunităţii academice româneşti e încă tributară unei anumite idei preconcepute despre ce înseamnă să fii profesor. Apoi, destinatarul educaţiei e şi el profund alterat. Elevii şi studenţii sunt plictisiţi (acesta pare să fie noul mal de siècle). Părinţii au crescut în şcoli în care dascălul era şi gardian, şi procuror, şi judecător. Şcoala era o mini-republică discreţionară. Şi… părinţilor noştri le-a plăcut. Au nostalgia acestei şcoli, au impresia că acesta e secretul, că de aceea ei sunt în multe cazuri mult mai educaţi decât propriii lor copii. Profesorii înşişi visează la reinstaurarea unei Vârste de Aur în care sa fie respectaţi ca pe vremuri. Ceea ce nimeni nu pare să realizeze cu adevărat este gradul în care societatea românească s-a schimbat în ultimii, să zicem, treizeci de ani. E, deci, un cerc vicios. În istorie, din cercurile vicioase se iese de fiecare dată când o elită minoritară decide să schimbe ceva, plătind, evident, un preţ (riscul de a deveni extrem de impopular). Aşa cum societatea românească s-a obişnuit cu un anume tip de şcoală, ea se poate obişnui şi cu altceva. După iniţialele ezitări, rezistenţe şi proteste. Şi după renunţarea la idealizarea învăţământului comunist. Ca în atâtea alte domenii, comunismul a plantat adânc în mintea multora dintre noi o imagine deformată pe care, creduli şi naivi, o luăm drept realitate.

Tot de la comunişti am învăţat să facem totul astăzi şi să aşteptăm rezultatele mâine la prima oră. Iluzii… Poate că dacă am fi început să schimbăm ceva ieri, am fi avut rezultate într-o generaţie-două. Cum ieri nu am făcut nimic şi se pare că şi ziua de astăzi e pierdută, ne rămâne să sperăm că poate începem să ne trezim mâine. Iar dacă ne vom trezi mâine dis-de-dimineaţă, poate că vom avea un sistem de educaţie funcţional în vreo jumătate de secol. Asta dacă, repet, începem să lucrăm de mâine… Ceea ce e cu totul şi cu totul improbabil…

 
3 comentarii

Posted by pe 21 august 2011 în Uncategorized

 

Etichete: , , ,

Al şaselea simţ în literatură


            Comuniştii (români şi nu numai ei) erau obsedaţi de ideea că literatura trebuie să reflecte marile realizări ale societăţii. Nicolae Ceauşescu, în celebrul său discurs rostit la Mangalia în 1983, declama convins şi patetic: Avem nevoie de artă, de o cinematografie, de un teatru care să prezinte esenţa, să prezinte modelul omului pe care trebuie să-l construim. Urmează, desigur, aplauze furibunde. Discursul de la malul Mării Negre era o reiterare peste timp a tezelor din iulie 1971, ceea ce trădează nu absurditatea unui gest singular, ci anomalia unei aproape obsesii. Anvergura intelectuală cu totul neglijabilă a personajului ce avea să conducă România până la finalul lui 1989 ne-ar putea face să trecem mai departe fără a acorda o prea mare atenţie celor spuse de el. Ar fi, însă, o eroare… Dacă privim cu atenţie la istoricul relaţiei dintre politic şi literatură (căci, da, oricât ne-ar plăcea să credem contrariul, există o asemenea relaţie!) constatăm că Ceauşescu nu e nicidecum un caz singular. Toate marile dictaturi ale omenirii au trăit obsesia anexării literaturii la un car triumfal propagandistic, însă, (explicabil, aş zice!) odată cu timpurile moderne tentaţia abuzării textului literar a crescut. Şi aceasta s-a întâmplat din cel puţin două motive: în primul rând, literatura a fost considerată subversivă şi influentă. În al doilea rând, şi abia de aici se deschide o dezbatere cu adevărat fecundă cred, literaturii i-a fost presupusă o funcţie utilitaristă, social-militantă.

Dacă o societate trăieşte momente reale sau imaginare de transformare profundă, e imoral ca textul literar să stea deoparte, izolându-se eventual în estetism… cam acesta pare a fi mesajul. Cum poate literatura să fie contemporană cu Nero şi să nu îl preaslăvească?! Cum de îşi imaginau scriitorii români sub comunism că pot fi contemporanii clădirii Omului Nou fără să participe activ la făurirea lui?! Toate aceste judecăţi profund defecte, ale căror urmări se mai văd şi astăzi, pornesc de la prejudecata că actul de a face literatură nu e exclusiv individual, nu e adică o problemă între emiţătorul de mesaj (scriitorul) şi propria lui conştiinţă, ci o unealtă, un soi de gadget ce asigură diseminarea în interiorul unei colectivităţi a unor transformări sociale sau politice pe care ea, colectivitatea, nu le poate percepe altfel.

Nu era de aşteptat ca tocmai literatura română să se sustragă unor asemenea excese. S-ar putea spune că o literatură puternică, rezultantă directă a unei culturi şi a unei civilizaţii tot atât de puternice, găseşte în timpuri de criză doza de maturitate care o face să se retragă în  sine însăşi, sub forma samizdatului, a estetismului sau a parabolei-protest. În ce măsură ele au fost practicate la noi ca fenomen, e discutabil… Nu mă opresc asupra acestei discuţii pentru că ea ne-ar duce în zone sensibile ce reclamă pentru a fi clarificate spaţii tipografice ample şi cu siguranţă polemici interminabile.

Ceea ce trebuie spus e că, până la un punct, categoric nu putem vorbi despre un decalaj de metodă între textele româneşti şi cele europene. Cronicarii erau plătiţi de domnitori pentru a scrie cronicile glorioaselor lor domnii. Miron Costin îl preaslăveşte pe Iordache Cantacuzino, Radu Greceanu e vocea oficială a lui Constantin Brâncoveanu, Radu Popescu slujea la curtea lui Nicolae Mavrocordat etc. Renaşterea europeană manifestă şi ea aceeaşi apetenţă pentru amestecul în treburile cetăţii. Nimeni nu cred că are ceva de obiectat aici. Era o epocă pe care numai ignoranţii o pot judeca aplicându-i arsenalul metodologic al teoriilor moderne. A nu se înţelege că orice pagină de literatură renascentistă are în spate interese politice ale vremii. Nicidecum. Vorbesc aici doar despre… tendinţe. Mai târziu, elita politică era în acelaşi timp şi elită literară (a se vedea cazul paşoptiştilor şi junimiştilor români), deci apele erau greu de despărţit. Era secolul naţiunilor şi nici Kogălniceanu, nici Bălcescu şi nici Russo nu-şi puteau imagina literatura ca pe un soi de limbaj universal ca adresabilitate şi individual ca alcătuire, transnaţional, dacă vreţi.

Interbelicul românesc e prima încercare de trezire. Moderniştii lui Lovinescu, însă, nu sunt întotdeauna suficient de vocali (căci încă nu se punea problema argumentelor, ci a forţei brute a discursului) pentru a se impune asupra tradiţionaliştilor lui Iorga. În esenţă, putem reduce polemica Lovinescu-Iorga, din pure raţiuni didactice, la discuţia în jurul importanţei specificului naţional în aprecierea unui text literar. Acela era momentul popice al despărţirii apelor, al afirmării unui principiu care ar fi diminuat ulterior din confuziile etnic-estetic. Fiecare cultură are momentele ei de răscruce, iar deciziile şi opţiunile acelor momente au un impact covârşitor asupra evoluţiilor ulterioare. Ce s-ar fi întâmplat dacă Lovinescu nu ar fi întâmpinat o atât de încăpăţânată rezistenţă, dacă el ar fi reuşit atunci să impună lumii literelor ideile sale europeniste? Cu siguranţă nu ar fi putut fi evitat proletcultismul, Nicolae Ceauşescu ar fi spus aceleaşi lucruri la Mangalia în 1983, Corneliu Vadim Tudor ar fi scris aceleaşi ode patetice la adresa regimului, Blaga ar fi avut acelaşi destin literar, dar climatul general, conştiinţa critică scriitoricească şi, mai ales, cea a cititorului, ar fi urmat un alt traseu. Farsa naţionalistă a comunismului românesc nu ar fi prins la fel de bine pe un sol deja impregnat de europenismul lovinescian, posibilităţile reale de rezistenţă prin cultură ar fi fost cu totul altele. Şi, mai ales, postcomunismul românesc ar fi arătat altfel, poate mai aproape de cel polonez.  

În interbelic, premisele favorabile erau create: aveam parte de un context istoric relativ stabil, literatura română ajunsese la o oarecare maturitate, puteam profita de existenţa unei personalităţi prolifice şi nu de puţine ori vizionare precum Eugen Lovinescu iar racordarea la Occident părea mai aproape ca oricând. Ratarea şansei, auto-boicotul practicat de tradiţionalismul românesc, fie că vorbim de poporanism, gândirism sau sămănătorism, au avut consecinţe pe termen lung. Au legitimat într-un fel întoarcerea la viziunea unei literaturi utilitariste. În mod pervers s-a considerat că un text… mai românesc (oare ce-o fi însemnând asta?!) e, pe cale de consecinţă, mai valoros.

După interbelic, istoria a început să decidă peste capul nostru. Succesiunea devastatoare a celor patru dictaturi (cea carlistă, cea legionară, cea a Mareşalului Antonescu şi, în fine, cea comunistă) au împlinit dorinţele din păcate profetice ale tradiţionaliştilor români: depărtarea de Occident şi apropierea de Orient. Nepregătiţi intelectualiceşte, confuzi în privinţa unor valori care nu avuseseră timpul necesar pentru a se impune, cu o imunitate culturală scăzută, am primit şi suportat comunismul într-o manieră… românească, să zicem. Deşi pare forţat, un rol important l-a avut şi influenţa tradiţionalistă interbelică.

Privind la istoria noastră culturală, constatăm că am petrecut atât de mult timp în proximitatea Orientului, încât inadecvările noastre postcomuniste, ezitările, provincialismele de tot felul sunt cum nu se poate mai explicabile. Şi aceasta constatare ne face să ne întoarcem la exerciţiul de imaginaţie pe care vi-l propuneam: ce s-ar fi întâmplat dacă Lovinescu ar fi reuşit? Istoria nu se face cu dacă, însă îndrăznesc a crede că istoria culturii are nevoie de asemenea exerciţii de imaginaţie tocmai pentru că ele ne pregătesc pentru eventualele situaţii similare ulterioare şi ne familiarizează cu ideea că opţiunile culturale ale elitei noastre nu rămân niciodată fără consecinţe. Să nu zăbovim, însă, prea mult în fatalism: şansa a fost ratată, dar ceva tot mai rămâne de făcut. Şi anume recuperarea lui Eugen Lovinescu şi a teoriilor lui şi eliberarea de complexul Iorga (vorbesc aici exclusiv despre contribuţiile marelui istoric în câmpul literaturii). Aici nu văd de ce am mai da greş.

Totuşi, dincolo de regretul că Iorga nu a înţeles cum se cuvine mecanismele interioare ale literaturii şi că şi-a irosit energiile într-un domeniu pe care l-a îndreptat într-o direcţie greşită, întrebarea formulată la începutul acestui text rămâne şi ar fi cazul să-i găsim un răspuns: de ce mai de fiecare dată când literatura încearcă să coboare într-o zonă a clipei, a momentului (căci e, într-adevăr o coborâre!), ţinându-le isonul (sau hangul), ea eşuează lamentabil? Stau la noi mărturie puzderia de texte proletcultiste. Răspunsul imediat ar fi că ontologic, funciar, există o inadecvare între natura intimă, intrinsecă a literaturii şi arena publică. Dacă sursa ei ar fi fost înţeleasă de tradiţionaliştii români interbelici, cine ştie cum ar fi arătat cultura română astăzi?! Să ieşim, însă, din zona lui dacă şi să vedem care ar fi elementele acestei inadecvări?

Nu a scrie despre azi este problema, ci a angaja textul în slujba unei cauze efemere sau a nu fi capabil să laşi deoparte balastul prezentului, operând o selecţie a evenimentelor, atitudinilor, personajelor care vor avea relevanţa lor peste timp. În definitiv, prezentul e întotdeauna ambivalent. El are doza lui de nulitate şi de substanţă care, bine articulată, poate genera literatură.  Nu există, desigur, subiecte despre care nu se poate scrie, dar există cu siguranţă atitudini pe care textul nu le poate adopta fără a se auto-submina. Cum s-ar putea face o analiză serioasă a unui poem de Mihai Beniuc ce debutează astfel: Noi ăştia sîntem prea comunişti/ Ca să mai fim, de soarta ce ne pîndeşte, trişti (Ce să vă spun)?! Chiar dacă sub aspectul tehnicii literare ne-am afla în faţa unui poem genial (nu e cazul, desigur!), atitudinea eului liric, tonul interior al vocii poemului te îndemnă să nu îl iei în serios. Scriitorul de talent, cel care mizează pe propria sa posteritate şi nu doar pe confortul conjunctural, este tocmai acela care, pe lângă talent şi cultură, pe lângă lecturi vaste şi o permanentă racordare la ceea ce se întâmplă în literaturile din jurul său, mai are şi acest fler al refuzului coborârii către insignifiant. Orice discuţie serioasă despre valoare literară cred că începe după ce scriitorul şi-a exersat acest al şaselea simţ. Abia după aceea putem discuta despre talent literar, despre scriitură, despre personaje, despre strategii narative. Puteţi numi acest al şaselea simţ şi conştiinţă critică dacă doriţi, deşi eu cred că e mai mult. E, în primul rând, un refuz al prostituării, al compromisului care compromite, un soi de grijă faţă de modul în care textul tău va înfrunta viitorul. E în ultimă instanţă, înţelegerea adevărului fundamental că literatura nu are şi nu poate avea funcţii utilitariste. Nu se poate face literatură în absenţa a două componente fundamentale: componenta mitologică şi acest al şaselea simţ. Ambele sunt a-temporale, aproape anistorice şi de aici provine inadecvarea de care vorbeam. De aceea Iorga greşea fundamental: literatura nu poate avea un exclusiv specific naţional. Ea e doar, în accepţiunea ei cea mai înaltă, un produs al excepţionalismului fiinţei umane. E vorba de excepţionalismul individual şi nu de cel colectiv, teoretizat de Herder şi preluat de atâţia alţi intelectuali ai secolului XIX. Or, excepţionalismul nu are nici graniţe şi nici nu vorbeşte o limbă anume…    

 
Scrie un comentariu

Posted by pe 29 mai 2011 în Uncategorized

 

Etichete: , , , , , ,

O formă de terapie: asumarea vinovăţiei


Ţin minte că una dintre marile mele uimiri – trăită la câţiva ani după momentul decembrie 1989 – era legată de paradoxul supravieţuirii comunismului atâta vreme în ciuda evidentei sale putrefacţii. Mai mult, mă întrebam cum de a putut supravieţui un asemenea sistem în ciuda opoziţiei înverşunate a atâtor dizidenţi care au umplut ecranele televizoarelor imediat după 1989? Judecând după ferocitatea clamată a opoziţiei lor, dictatura ceauşistă n-ar fi avut nicio şansă. Uimirile mele de atunci se regăsesc de fiecare dată exprimate de elevii mei, oameni născuţi în libertate. De multe ori ei se uită la generaţia părinţilor mei cu o uluire abia disimulată, ca la specimenele unei alte lumi. Vorbesc, desigur, despre tinerii care mai au habar despre ceea ce s-a întâmplat în România atunci şi nu despre aceia care, ignoranţi şi dispreţuitori, îşi transformă câteodată ignoranţa în nostalgie tâmpă faţă de vremuri pe care nu le-au trăit (nimeni nu le poate imputa asta) şi despre care nu au citit suficient (asta le poate fi imputat).

Eu unul mi-am depăşit uimirile de acum câţiva ani. Comunismul ne-a prins fără anticorpi; o societate încă infantilă, cu scurte şi insuficiente momente de libertate şi luciditate, strivită de un context geo-politic cu mult peste posibilităţile sale de ripostă. O societate atacată de un cancer al coloanei vertebrale în etapă terminală, o societate cu elite mult prea rarefiate pentru a face faţă provocării. Spun asta fără încrâncenare şi fără a căuta cu tot dinadinsul vinovaţi. Sunt convins că atât eu cât şi mulţi dintre campionii democraţiei de astăzi am fi procedat atunci la fel. Nu aveam şi nu avem nici astăzi o istorie culturală suficient de puternică încât să ne facă să ne revoltăm şi altfel decât la nivelul micilor şuete şi al minorelor proteste în şoaptă. Astăzi, însă, spre deosebire de momentul acela, avem un context (vorbesc în primul rând de Uniunea Europeană) care ne salvează uneori în ciuda micilor noastre nostalgii de revitalizare a statului autocratic.

Altceva, însă, mă contrariază astăzi: incapacitatea de a ne asuma vinovăţii. E ca şi cum, odată cu executarea celor doi Ceauşeşti pe 25 decembrie 1989, am ieşit cu toţii curaţi ca lacrima dintr-un regim care ne place să credem că a fost instaurat şi impus în exclusivitate de aceşti doi indivizi: Elena şi Nicolae Ceauşescu. Odată cu executarea lor, cei care şi-au turnat vecinii de bloc pentru a le ocupa apartamentele, cei care au torturat şi ucis oameni în puşcăriile comuniste, cei care şi-au folosit carnetele de partid pentru a obţine privilegii, cei care au scris la superlativ despre imbecilităţile verbale cu pretenţii de discurs filozofic ale cuplului prezidenţial au fost brusc absolviţi de orice vină. Nimeni nu le cere acestora sinuciderea în piaţa publică… şi totuşi faptul că nimeni (sau oricum foarte puţini) nu se simte vinovat e cel puţin o bizarerie greu de înţeles. Repet, nu avem certitudinea că noi am fi procedat altfel… Când, însă, evidenţa îţi arată că te-ai înşelat, măcar conştiinţa propriei tale vinovăţii ar trebui să existe.

De ce e aşa de important, veţi întreba?! Cel care vă vorbeşte are 32 de ani, în curând generaţia celor care au slujit sau beneficiat de regimul comunist va fi istorie… De ce e, deci, atât de important? Clişeul atât de vehiculat la noi şi prin alte părţi m-ar îndreptăţi să spun: pentru a nu repeta istoria… Nu cred că e aşa de simplu. Istoriile vor fi repetate fie că cineva îşi asumă vinovăţiile fie că nu… Mai important, însă, ar fi să înţelegem că asumarea vinovăţiei, cu calm şi decenţă e o formă de terapie. Vina, neasumată, creşte asemenea unei tumori şi degenerează în metastaze. Avem exemplul lui Raskolnikov din „Crimă şi pedeapsă” (Dostoievski). Şi nu numai al lui… Greşeala e mai mult decât firească; ea face parte din fiinţa umană încă imatură. Excesul, violenţa, ura, de asemenea… Când, însă, toate acestea nu sunt asumate nu mai vorbim de simple erori, ci de vicii sistemice. Sunt convins că nu frica de Ceauşescu îi făcea pe torţionari să tortureze. Ceauşescu nu era acolo pentru a le spune câţi pumni trebuie să dea sau ce metode noi de tortură trebuie să inventeze. Toate astea le-au făcut din proprie iniţiativă. Toţi aceşti oameni aveau nevoie doar de un sistem care să le permită să se desfăşoare. Când sistemul a existat, ei l-au folosit şi atâta tot. De ce??? Asta e întrebarea fundamentală. De ce atâta violenţă gratuită, de ce excesul de zel? Cei mai mulţi erau doar brute lipsite de educaţie, alţii erau de-a dreptul psihopaţi. Unde au dispărut toţi aceşti oameni după decembrie 1989?!

Generaţia mea a avut bunici (sau străbunici) legionari şi părinţi comunişti. Este de o evidenţă inconfortabilă că unii dintre bunicii şi părinţii noştri au ucis… E la fel de evident că unii dintre noi, a căror copilărie a fost într-adevăr lipsită de griji, am băut Pepsi şi am mâncat portocale pentru că în propria noastră familie era cineva integrat în „sistem”. Pe de altă parte, e clar că unii dintre noi am rămas orfani pentru că părinţii şi bunicii altora au umplut puşcăriile cu părinţii şi bunicii noştri. Nu doar ruşii sau bătrânul Churchill (care ne-a „abandonat” la Yalta) se fac vinovaţi. Nu Lenin, nu Stalin, nu Churchill au pus în practică „experimentul Piteşti”… Acesta nu e doar un scenariu sau un joc nevinovat de cuvinte. E un fapt. Nu avem nevoie de procese publice şi de stâlpi ai infamiei instalaţi în orice oraş reşedinţă de judeţ. Avem nevoie doar de conştientizarea acestor realităţi. O brumă de vinovăţie asumată ne-ar face ceva mai lucizi, mai puţin încrâncenaţi, mai puţin „patrioţi”. Ne-ar face să înţelegem că nu suntem încă în stare să mergem pe propriile noastre picioare, că avem nevoie încă de asistenţa tuturor acelora care, trecând prin istorie, au reacţionat altfel. Fie că ei se numesc evrei, maghiari, polonezi, americani etc. Asumarea propriilor noastre vinovăţii ar fi astăzi unul dintre supremele acte de patriotism naţional. Haideţi să fim, deci, patrioţi!!!

 
3 comentarii

Posted by pe 30 martie 2010 în Uncategorized

 

Etichete: , , ,

 
Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 1,047 other followers

%d bloggers like this: