RSS

Tag Archives: comunism

Gabriel Liiceanu, „Dragul meu turnător”,2013, București, Editura Humanitas, 424 de pagini


 

gabriel liiceanu dragul meu turnatorCartea este redactată ca o succesiune de optsprezece scrisori pe care Gabriel Liiceanu le adresează principalului turnător identificat în urma studierii dosarului personal la CNSAS, Octavian Chețan. Surprinde plăcut stilul ironic și, mai ales, umorul, atât de nespecific celorlalte texte semnate de Liiceanu. Textul ar putea oricând figura într-o programă obligatorie a studierii comunismului românesc. Cititorul participă la o lume populată de securiști și informatori analfabeți, o lume unde normalitatea e etichetată în fel și chip, o lume a imposturii și a răului gratuit, făcut în virtutea unui reflex tâmp, de slugă. În mod normal, aș spune că ne aflăm în fața unei cărți care vindecă iremediabil orice nostalgic al comunismului. În realitate, nostalgicii nu vor citi, cel mai probabil, cărți de genul acesta, preferând amintiri personale fracturate sau reportaje de propagandă la televizor. Postfața textului e aproape inutilă. În afară de faptul că acolo aflăm numele real al turnătorului, toate ideile expuse le reiau pe cele deja exprimate în corpul textului.

Nota mea: 9

 

 

Cărţi şi opinii subiective despre cărţi la: 

CE AM MAI (RE)CITIT ÎN ULTIMA VREME (AUGUST 2009-DECEMBRIE 2012),    

http://ovidiuivancu.wordpress.com/ce-am-mai-citit-in-ultima-vreme/

CE AM MAI (RE)CITIT ÎN ULTIMA VREME (IANUARIE 2013 – …)

http://ovidiuivancu.wordpress.com/ce-am-mai-recitit-in-ultima-vreme-ianuarie-2013/

 
Scrie un comentariu

Posted by pe 20 iulie 2014 în Uncategorized

 

Etichete: , , , , , , ,

Omul sfințește locul. Emisiune difuzată de Radio România Internațional


Un dialog cu Mihaela Dincă Băjenaru, pe marginea cărții Identitate culturală și mental colectiv românesc în postcomunism (1990-2007). Mituri, imagini, percepții, repoziționări, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2013

 

 

 

 

 
Scrie un comentariu

Posted by pe 15 mai 2014 în Uncategorized

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , ,

Înapoi la 10 Mai!


 

 

 

           download    Pe 10 Mai 1866, Carol I devine Domn al Principatelor Unite, la 10 Mai 1877, tot Carol I este cel care proclamă independența țării, iar pe 10 Mai 1881, România devine Regat. Acestea sunt faptele, enunțate sec, așa cum poate ar trebui, în mod normal, enunțate faptele. În spatele lor, însă, se află semnificații asupra cărora n-ar strica să ne aplecăm, mai ales într-o zi de 10 mai.

  1. Statul român de astăzi este profund ilegitim. Instaurarea Republicii, începând cu 30 decembrie 1947 (Republica Populară Română, transformată, în 1965, în Republica Socialistă România) nu s-a făcut pe cale naturală. Transformarea din Monarhie în Republică nu a fost o decizie colectivă, luată în urma vreunui referendum și cu acordul corpului social. După 1989, a fost înlăturat formal comunismul, dar nu și consecința primă și profundă a instaurării lui. Republica de astăzi continuă o formă de guvernământ impusă artificial, în urma unei lovituri de palat care nu s-a bucurat de adeziunea a ceea ce astăzi politicienii români numesc popor. O republică legitimă nu se poate construi acceptând tacit și perpetuând o lovitură de stat. O republică devine legitimă abia în momentul în care cetățenii ei își exprimă formal acordul pentru ca ea să existe.
  2. 10 Mai reprezintă pentru români opțiunea pentru un model statal. Un stat funcționează, dincolo de repere economice, cu simboluri. Ce oferă, în materie de simboluri, Republica Populară Română, Republica Socialistă România si, acum, România de azi? Corupție, dictatură, genocid, cumetrii… Care este, la nivel simbolic, modelul statal monarhic? Un simplu fapt merită menționat. Între 1932-1940, Carol al II-lea înființează o școală unde Mihai I avea să studieze. Este așa-numita „clasă palatină”. Viitorii colegi ai lui Mihai I au fost aleși din toate păturile sociale și regiunile istorice românești, pentru ca în felul acesta viitorul rege să priceapă în amănunt realitățile sociale ale țării peste care avea să guverneze. Gestul are o semnificație profund emoționantă. Ca să conduci, trebuie să înțelegi. Ca să legiferezi, trebuie să cunoști, trebuie să intri în dialog cu problemele fiecăreia dintre clasele sociale reprezentate în stat, trebuie să devii conștient că diferitele regiuni istorice care intră în componența unui stat au specificități, au tradiții diferite. Există în toată istoria republicilor române, oricum s-ar fi numit ele, un gest cel puțin egal ca semnificație? Nu cred…
  3. Ce înseamnă a fi român? Este român acela cu origini sănătoase, cel care etnic, descinde din generații succesive de români sau acela care, provenind dintr-o dinastie străină, își asumă de la zero crearea unui stat, ordonat în jurul unui set de valori? Este cumva român acela ce raționalizează mâncarea pentru populație, naționalizează proprietățile individuale, își aruncă propriii cetățeni în temniță pentru că gândesc diferit? Ce model de român oferă Republica, așa cum există ea din 1947? După 67 de ani de Republică neîntreruptă, nu avem astăzi nici măcar instituții ale căror atribuții să fie clar delimitate. Statul acesta profund defect nu a reușit nici astăzi să se umple de conținut; nu știm nici astăzi unde încep și unde se termină atribuțiile Parlamentului, unde încep și unde se termină atribuțiile Președinției, unde încep și se termină atribuțiile Guvernului. Ocupanții tuturor acestor funcții habar nu au ce pot și mai ales ce nu pot face. Se poate, deci, numi acesta un stat perfect funcțional?
  4. Democrațiile așezate au instituții care arbitrează. Mecanismele funcționează în așa fel încât ele să nu se poată bloca la nesfârșit. Cum noi numai democrație așezată nu suntem, modelul republican nu poate face altceva decât să creeze confuzii. Are Republica noastră astfel de mecanisme de arbitraj? Le-a avut vreodată?  Când, bunăoară, Președintele și Prim Ministrul își pierd vremea încercând să priceapă cine ar trebui să reprezinte statul în exterior, mai poate cineva spune că statul român funcționează?
  5. Monarhia impune un model etic. Nu știu cum se vor fi exprimat regii României în spatele ușilor închise, dar știu cu siguranță că eticheta ar fi interzis oricăruia dintre ei derapaje verbale grave. Când un reprezentant al Republicii îl face pe celălalt mincinos, iar acesta din urmă, pentru a nu rămâne dator, îl gratulează pe primul cu apelativul de paranoic, toate schimburile de replici desfășurându-se în spațiul public, ce spune asta despre Republica noastră?! Care este modelul etic al republicilor românești? Modelul etic este important pentru că el contaminează, el se diseminează în straturile profunde ale societății. Se spune adesea că elita noastră politică republicană nu poate fi altfel decât poporul pe care îl guvernează. Poate că e invers. Poporul nu va fi niciodată altfel decât conducătorii lui.

Așadar, în vreme ce Republica agonizează sub ochii noștri neputincioși, sper să fi venit timpul să ne recuperăm acel 10 Mai de care avem atâta nevoie. Atâta vreme cât avem o familie regală, mai avem și legătura cu ceea ce suntem noi. România nu a fost creată pentru a fi reprezentată de indivizi aleși cu din ce în ce mai puține voturi, România nu a fost creată pentru ca cetățenii ei să se întoarcă unii împotriva altora, salariați împotriva pensionarilor, lucrători împotriva bugetarilor, pacienți împotriva medicilor, părinți împotriva profesorilor, socialiști împotriva liberalilor, România nu a fost creată pentru ca minoritarii ei să rămână la marginea societății, nereprezentați și umiliți, România nu a fost creată pentru a fi condusă de la centru, ignorându-se permanent voința acelora care sunt considerați periferici, marginali. Pentru toate astea nu e nevoie de un stat. O republică ce funcționează cu reflexe imperiale nu-și justifică existența.

 
Scrie un comentariu

Posted by pe 10 mai 2014 în Uncategorized

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , ,

Câteva prezențe pe you tube


 
Scrie un comentariu

Posted by pe 16 martie 2014 în Uncategorized

 

Etichete: , , , , , , , ,

On Frontiers. An essay



 

  What does the frontier mean for the Romanians, or, in this respect, for any kind of community which was systematically and for a long period of time stopped from going across it? With how much fascination would the Romanians have regarded the frontiers during Communism? The frontier acquires new meanings in a world thrown by its own political system or by various ideologies to the peripheries of Europe and this happens because, as Alain Brossat notices, ‘the frontier is a territory of variable dimensions and depths, and whose property is less topological (a separation line) but rather political: a space governed by special rules – themselves variable – and whose relations with the territory are susceptible to alter according to circumstances’.[1]

            At the level of collective mentality, frontiers, especially those defined and shaped from 19thcentury (considered the Century of the Nations in Europe) onward preserve the myth of the fortress in a siege; they function starting from the idea of an unsecure space which needs to be continually defended. When the threat is not there, when the enemy neither exists nor has the desire to conquer he has to be invented in order to justify the mere necessity of the border to exist and to be protected at all costs. This scenario is brilliantly exposed in J.M Coetzee`s novel, “Waiting for the Barbarians”. There, an Empire prepares for war against an enemy never seen or known. The Barbarians, whose existence is barely proven, justify the abolition of human rights and turn the whole society into a sophisticated, cruel and cynical war machine.

            At the same time, a frontier creates and disseminates the sense of belonging; with the invention of the national border, local or regional identities artificially melt or are subordinated to a much heterogeneous and, consequently, conflict one: the national identity. The Communist ideology is perhaps the best example of annihilation of local identities through borders. One has to think just about the former Soviet Republics or the cases of Czechoslovakia or Yugoslavia to have a glimpse of how frontiers generate artificial identities which end up by antagonizing communities. 

            First and above all, the frontier is a limit, both physical and imaginary; ‘The frontier is the physical proof of the human race’s divided self’[2]. And this happens because, as it is already a well-known fact, the more secured the frontier is, the more mythical becomes what lies within. On 15th of August, 2013 the Mexican newspaper Zocalo published an article about the relations between Nicolae Ceaușescu and… aliens. The reader finds out about the numerous encounters between the Romanian dictator and various outer space creatures, descending from UFO`s. The Aliens apparently conducted experiments on children provided by the Romanian shoe-maker, temporarily President of Romania. Since Ceaușescu was barely speaking decent Romanian, it is still a mystery how the communication was established.              When looking over the fence – which is so specific for Romanians – it becomes impossible, when news from outside the border are filtered, censured and distorted by propaganda the frustration increases and, together with it, a whole range of mythical elements and symbols. This range has two functions and, as paradoxically as it may seem, they cohabitate dialectically: on the one hand, it generates the fascination towards the foreigner, and on the other, it contributes to stirring a feeling of susceptibility toward the foreigner.

            The existence of a frontier defined as such raises another challenge and opens an entirely new debate about… freedom. There is a certain matrix, a paradigm inside which freedom is perceived. For Romanians, freedom is a synonym, in Post-Communism of the freedom of movement, i.e. the movement of ideas and the mobility of individuals.

            The signals received from beyond the border in Communism (letters from abroad, football games watched on the Bulgarian channels, listening to the Radio Free Europe, etc.) acquire the significances of a miracle in miniature. These represent the almost mystical joy of a secluded person who, all of a sudden and for a short time, feels himself or herself part of a world he or she only presumes, of which he or she dreams and which he infuses with his or her own hopes.

            We might say then, rightfully, that Romanians have never had a special desire to travel. ‘We should not forget that, at the beginning of the 19th century, for 90% of the Romanians, the world’s margins were the margins of the village or the town they lived in. The horizon was the place where stories started.[3] Nevertheless, as Salman Rushdie puts it (Rushdie himself being someone who has experienced limits and frontiers all his life) `in our deepest natures, we are frontier-crossing beings`.[4]

            If, before 1989, just a few Romanians could aspire to see any other space except for the one inside the Iron Curtain, just a few years after the collapse of the Romanian Communism, the initial contact with the outer world was facilitated, initially, by movies and books. Years later, the first waves of Romanian immigration faced the cultural clash between East and West, with consequences to be seen even today. For almost half millennia, without even being fully aware, Europe was defined by two completely different realities. Inside each of them, the cultural paradigms and the collective mentalities were shaped so divergently, then, when finally the communication became formally possible, it was undermined by a certain cultural memory, by a certain gap between the New Man created by Communism and the Capitalist World. This antinomy is not, as one might think, an abstract concept; it manifested itself visibly. One just has to look around nowadays to observe it on the streets of Paris, London or Madrid. The Georgian writer Lasha Bugadze (whose book I discovered recently while on a trip to Georgia) describes it in his novel “The Literature Express”: “I guess the Europeans don’t suspect such complexes exist. One has to come from the former Soviet Union or be a survivor of the `80-ies in order to understand these fears. The fear of making a mistake. The fear of misdemeanor. The fear of pissing in Vienna airport toilet design for handicapped and being obliged to pay the fine out of the miserable amount you managed to save for your trip abroad.Why have you urinated in the toilet for handicapped, citizen?

            Ultimately, the Romanians’ prostration in front of the foreigners, specific for the first years after 1990, arises also from this frustration. They come from beyond the frontier, from a new forbidden world. We do not know them but we have imagined them all in the nights when the Romanian Communists left us in the dark in order to cut the electricity expenses. And, in the dark, the border becomes even more mysterious.

            The Communists are no pioneers here either. The fear of foreigners and the need to protect oneself through frontiers dates back to even the dawns of the Romanian state. On April 4th, 1881, when it turned out that Romania had become a refuge for the so called second rate foreigners, a new law was adopted, through which ‘the foreigner who through his or her behaviour might compromise the inner or outer security of the country could be forced to leave the place he or she inhabited or to be transferred in another region or simply thrown out of the country. An expelled foreigner, who entered Romania again would be arrested, and submitted to the correctional police, which would condemn him to prison from 5 days to 6 months, and after this period, he would be taken to the border without having the right to be shown the exit point.’[5]With such history, there is no question why our relations with the Others are defined by permanent suspicions. In fact, the contact with the Other and the danger it represents to an allegedly national specificity was the recurrent theme of every nationalistic speech in Romania and throughout the world. It is so easy to hate and to feel in peril in the presence of frontiers because the frontiers feed themselves with this antinomy: inside, the pure, outside the pagans, the conspirators!

            Immediately after 1989, the foreigners who came to Romania did not come from France, Germany, Italy or Spain, but from beyond the border. Consequently, we have here ’a radical dissociation of two destinies: that of the cast of the world, who have the possibility to move around without any obstacle and thus live in time, and that of those who are prisoners within a certain space, who do not start moving unless they have to, unless they have no other choice and who face the inhospitality of the world’[6]. Consequently, the border is also a qualitative delimitation, a fracture between two categories of citizens (the Romanian public discourse will frequently use the syntagma a second rate European citizen).

            The desire for integration into Europe (which still today means for Romanians  Western Europe) is manifested simultaneously with a tendency of diminishing if not removing any legacy which seems incompatible with the new world we want to integrate in. In Freudian terms one can label this attitude as denial. Romanians have always treated their neighbours with condescendence and irony (especially the Bulgarians and the Moldavians beyond the Prut) as well as everything that could have reminded them of their Oriental antecedents. The Romanian historian Marius Oprea says that ‘the Turks entered Romanian history through the football gate, the Bulgarians through the jokes Romanians tell about them, as for the Serbs or the Russians, we hardly like to mention them at all. Today we admire or despise the French, the Germans, the English or the Americans. The mentality and the behaviour have changed in the past two hundred years because then, more than two hundred years ago new models were produced”.[7]The imaginary does not register any deep change of perspective after Romania’s joining the European Union either (on the contrary).

            In an article published in the Romanian edition of the magazine Le Monde Diplomatique, Victor Negrescu states that ‘the Romanian person goes through a deep feeling of complexity towards the other European citizens, for different reasons whose source lies in the acute lack of knowledge regarding the European matter and of the Romanian-centrism promoted by politicians.’[8] The complex of which Victor Negrescu speaks about (and not only he) is in itself the expression of a border.

            For the Romanians, borders multiplied in an alarming way. In Communism not only were people not allowed to cross the border, but also the simple trip from one county to another, from one city or town to another became an adventure. For economic reasons and not only, in weekends, cars were allowed to run only according to a very precise timetable (according to the vehicle registration plate which was either even or uneven) the citizens who happened to be out after a certain hour were asked their IDs, it was difficult to get residency in a city or town (it was so difficult to get residency in Bucharest that Romanians had to offer huge bribes or even to get married there). It is important to run back over all these limits whose proximity increased to such extent that the individual found himself or herself to lead his or her existence in almost claustrophobic spaces. Forced to live in ever more restrictive reservations, people felt acutely that everything in Communism developed under the paradigm of frontier. Speaking about his leaving for the USA, the Romanian priest and writer, Valeriu Anania, describes the moment when the stairs of the plane were lifting indicating in the end the taking-off to another space. The fragment is relevant for the way in which the collective mentality relates to the frontier: ‘The fascinating stairs which a Romanian nowadays represent the first steps to freedom, the scary stairs which, at a simple sign of the finger, could turn you back from the door of the plane to humiliation and fright’[9].

            Beyond the village, beyond the city, beyond the area in which everything could be controlled rigorously, existence became an adventure. In a book of memoirs about the resistance in the mountains, one of the leaders of the Romanian anti-Communist movement Ion Gavrilă Ogoranu describes this world as follows: “The entrance into the woods was guarded as a frontier. The people in the village were not allowed to leave the village in the evening”[10].

            The discursive frontier could not be avoided either. Never before Communism had euphemism been so present in discourses. The allusion, the parable, the ambiguity – all of them represented supplementary frontiers, verbal disguises of ideas always repressed, always forced to adjust to an official discourse which (confusingly indeed) modified itself. In Communism ‘everything urged towards interpretation, urged you to search for meanings carefully, and more and more courageously to give new meanings sprung from the world of your ideas’[11]. The effect was, on the one hand, the idealisation of literature, its consideration as a symbol of anti-communist resistance, and on the other hand, the freezing, the robotisation of the Romanian society. Another paradigm was created; any discourse was regarded, even after 1989, in terms of double language. Beyond the written or uttered word there was a true delirium of interpretations going on. Censorship functioned as border in this case as well. Each supplementary frontier added, with generosity, a new frustration.

            Not being exclusively a simple physical obstacle, the frontier could not simply disappear all of a sudden. The isolation produced by the imaginary barrier between us and the Others continues to produce its effects. Some attitudes towards Romanian exiles are emblematic for our present discussion. The exiled is, quite often, denied from expressing his or her views on Romania due to the fact that, living abroad, apparently he or she lost any right to act as a Romanian citizen. Those who stayed, who, and this was a commonly used expression, ate salami with soy, are always morally superior. They suffered, and suffering inside the border is seen as a criterion for a better understanding of life itself.

            During Communism, life inside the borders was never easy. Similarly to any life fact at identity level, it has its own symptoms. Which are these? First of all, the exacerbation of the myth of the anti-Romanian conspiracies. The lack of real contact with the world across the border raises suspicions. Then, the excessive valorisation of Romanian spirituality or, on the contrary, the minimisation of the national identity…even though they are antagonist processes, they are generated by the same type of identity isolation.

            The frontier not only prevents us from accessing the other side, but for Romanians, it also prevents the free circulation of culture. The lack of accordance with the today’s spirit also generates feeling of identity insecurity or, on the contrary, sufficiency. In a compensatory manner, any imprisoned person (whether we talk about the physical prison or not) develops an irresistible desire to travel. Travelling is, as I already stated, a metaphor for freedom itself. Valeriu Anania confesses in his Memoirs that ‘this longing became stronger along the years spent in prison, the reclusion itself making the starving people dream only about food, and the enchained of journeys’[12].

            The removal of frontiers seems to be a much harder task then imposing them. When the frontier disappears, those who were inside and outside feel equally threatened by the contact with the Aliens. The human beings, all over the globe, communicate with a code which transcends the linguistic barrier; it is a cultural code, it is the habit of doing things in more or less the same manner. When the code is broken by the existence of ideologies, when these ideologies have a lot of time at their disposal to mutilate, distort and replace, the conflict is inherent. Then, the easiest solution seems to be idealizing the time when the frontier existed and trying to reset everything or, in Plato`s terms, to go back to the caves. But, on a long run, this attitude does nothing more than postponing the problem, freezing it for the next generations to solve it.  In the end, sooner or later, the cave will not be enough, especially for those who are now aware of the existence of another reality outside.

 

 

 

 

 

 

 

Bibliography:

 

 

ANANIA, Valeriu.Memorii, Iaşi: Polirom Publishing House, 2008.

BROSSAT, Alain.Frontiera ca muzeu şi laborator al exceptării, in Teritorii (Scrieri, dez-scrieri). Coordinator: Octavian Groza, Bucureşti: Paideia Publishing House, 2003.

MIHĂILESCU, Dan C.Literatura română în postceauşism, (3 vol.), Iaşi: Polirom Publishing House, 2006.

NEGRESCU, Victor.Sunt românii cetăţeni de categoria a doua?, in „Le Monde Diplomatique”, Romanian language edition, nr. 4, aprilie 2007.

NEGRICI, Eugen.Iluziile literaturii române, Bucureşti: Cartea Românească Publishing House, 2008.

OGORANU, Ion Gavrilă.Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc, Timişoara: Marineasa Publishing House, 1993.

OPREA, Marius.Zorba şi Catedrala. 59 de povestiri de la frontieră, Bucureşti: Humanitas Publishing House, 2006.

RUSHDIE, Salman.Step Across this Line, Colected Non-Fiction 1992-2002,London: Vintage, 2003.

STAN, Apostol.Putere politică şi democraţie în România, 1859 – 1918, Bucureşti: Albatros Publishing House, 1995.

 


[1]Alain Brossat, Frontiera ca muzeu şi laborator al exceptării, in Teritorii (Scrieri, dez-scrieri). Coordinator:  Octavian Groza, Bucureşti: Paideia Publishing House, 2003, pp. 101-102.

[2] Salman Rushdie, Step Across This Line, Collected Non-Fiction 1992-2002,London: Vintage, 2003, p. 412.

[3] Marius Oprea, Zorba şi Catedrala. 59 de povestiri de la frontieră, Bucureşti: Humanitas Publishing House, 2006, p. 17.

[4] Salman Rushdie, Step Across this Line, p. 408.

[5] Apostol Stan, Putere politică şi democraţie în România, 1859 – 1918, Bucureşti: Albatros Publishing House, 1995, p. 138.

[6] Alain Brossat, Frontiera ca muzeu şi laborator al exceptării, p. 107.

[7] Marius Oprea, Zorba şi Catedrala. 59 de povestiri de la frontieră, pp. 22-23.

[8] Victor Negrescu, Sunt românii cetăţeni de categoria a doua?, in ”Le Monde Diplomatique”, Romanian language edition, no. 4, April 2007.

[9] Valeriu Anania, Memorii, Iaşi: Polirom Publishing House, 2008, p. 345.

[10] Ion Gavrilă Ogoranu, Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc, vol. 2, Timişoara: Marineasa Publishing House, 1993, p. 108.

[11] Eugen Negrici, Iluziile literaturii române, p. 30.

[12] Valeriu Anania, op. cit., p. 455.

 
Scrie un comentariu

Posted by pe 29 august 2013 în Uncategorized

 

Etichete: , , ,

Când se privesc în ochi, călăul şi victima…


Cât timp îi trebuie unui om să-şi strige durerea şi cât timp îi trebuie celuilalt să i-o provoace… M-am trezit astăzi cu acest gând, după ce ieri, până la ore târzii din noapte, am citit din Cartea şoaptelor, a lui Varujan Vosganian. Genocidul împotriva armenilor şi suferinţele lor atroce, rezistenţele celor din Vadu Roşca la colectivizare, mărturiile celor care au supravieţuit Gulagului comunist, ale evreilor care au supravieţuit Holocaustului, ale hinduşilor şi musulmanilor care au supravieţuit măcelului din timpul partiţiei indiene, suferinţe colective sau individuale, uitate sau consemnate, toate îmi apar în acest moment ca expresii ale unei întâlniri de gradul zero, a umanităţii cu ea însăşi: întâlnirea dintre victimă şi călău.

Îmi spunea tatăl meu, cu câteva luni în urmă, atunci când deja trecuseră suficiente decenii pentru a putea povesti, că, după momentul în care Ceauşescu interzisese avorturile, mama, ca atâtea alte femei românce, făcuse, totuşi unul, ilegal, aşa cum se proceda pe atunci. Se terminase prost şi, în cele din urmă, amândoi au trebuit să ajungă la spital. El, lucid şi sănătos, mama, aproape de moarte. Spitalul avea, unde altundeva decât la subsol, o cameră din care privea ochiul vigilent al Securităţii. În timp ce pe ea au dus-o undeva sus, pe targă, pe el l-au chemat acolo jos, în infern. Un securist despre care el nu mai ştie astăzi nimic i-a spus că nu va autoriza nicio intervenţie a medicilor. Tata trebuie să fi insistat, nu ştiu cum şi în ce fel (nu-l voi întreba niciodată!), iar securistul a devenit, dintr-o dată poetic, spunându-i: îi voi lăsa pe medici să intervină atunci când sângele ei se va scurge până aici, la noi, la subsol. Când voi vedea sângele ajungând până la pereţii acestei camere, de abia atunci îi voi lăsa pe medici să facă ceva. Aceasta este, pentru mine, esenţa cruzimii umane: întâlnirea, faţă în faţă, a celui strivit şi a celui care striveşte. Ambii, animale sociale aparţinând aceleiaşi specii. Singura diferenţă dintre ei, atunci când se vor fi privit ochi în ochi, va fi fost aceea că unul putea face orice, în vreme ce al doilea nu putea face nimic. Aici nu mai e vorba de sisteme politice, opresive, nu mai e vorba de dictaturi şi istorie, ci de esenţa naturii umane. De violenţa gratuită care poate fi oprită oricând, fără ca cel care-o opreşte să aibă de suferit, dar care continuă ca urmare a unei decizii exclusiv personale. E vorba de sălbăticia care îmbracă forme lirice, în sensul că-şi este suficientă sieşi, apărând celui care o practică aproape ca o metaforă, de sălbăticia care nu e justificată de altceva decât de nevoia de sânge.

Călăii umanităţii, spintecând burţile femeilor însărcinate din goana calului sau izolaţi în subsolurile spitalelor, aveau acasă mame şi soţii iubitoare, copii pe care îi strângeau în braţe, odată ce-şi vor fi spălat mâinile de sânge, animale de companie pe care le îngrijeau cu evlavie, unii vor fi fost credincioşi, mergând în fiecare duminică la biserică şi aşezându-se în primele rânduri. Unde s-a produs, deci, marea eroare, marea fisură? Ce se întâmplă atunci când, privindu-se ochi în ochi, o fiinţă umană se hrăneşte cu spaimele, cu urletele, cu durerea celeilalte? Explicaţii mi se pot oferi… pe toate le găsesc, însă, insuficiente. În cheie religioasă, mi s-ar spune că e vorba despre continua bătălie între Dumnezeu şi Diavol. Alţii îmi vor vorbi despre condiţionări sociale, psihanaliştii mă vor întreba ce fel de copilărie va fi avut securistul cu pricina, reflectând asupra naturii relaţiei lui cu propria mamă, scepticii mă vor asigura că natura umană însăşi, oricum ar fi clădită, rezistă cu greu tentaţiei, atunci când dispune de putere absolută, de viaţă şi de moarte. Pe mine, însă, mă interesează un singur lucru… ce se întâmplă exact în mintea călăului arunci când îşi priveşte, ochi în ochi, victima… În secunda aceea am impresia că asist la eşecul umanităţii însăşi. Aproape că îmi doresc o lume în care deciziile să fie luate de computere, pe baza unor algoritmi previzibili, aproape că visez cu ochii deschişi la ziua în care oamenii vor juca şah, în parc, în vreme ce roboţi din ce în ce mai sofisticaţi vor decide asupra  destinelor jucătorilor de şah, aproape că exult de fiecare dată când, în loc să întâlnesc în spatele unui ghişeu o fiinţă umană, mă confrunt cu propriul meu laptop, cu o conexiune bună la internet şi cu posibilitatea de a rezolva din ce în ce mai multe lucruri stând în faţa unui ecran care se hrăneşte nu cu energia propriei lui puteri, aplicată discreţionar, ci cu electricitate.   

Nimic nu e mai iluzoriu decât să îţi imaginezi că, astăzi, nimic din toate astea nu s-ar mai putea întâmpla, în special în Europa democrată. La fel se vor fi gândit şi mulţi dintre cei care, ajungând în temniţele comuniste, erau torturaţi, refuzându-li-se, totuşi, dreptul la moarte. În libertate fiind, unii dintre ei se vor fi hrănit cu iluzia că ceea ce avea să li se întâmple ţine de un Ev Mediu întunecat, că, între timp, societatea umană a atins un alt stadiu de evoluţie. Până în clipa în care, întâlnindu-şi faţă în faţă călăii, oameni bonomi şi, poate, vecini cu simţ civic în viaţa lor civilă, nu vor fi văzut în ochii lor că nu mai există scăpare, că se află în faţa unor indivizi care nu se hrănesc cu pâine şi apă, ci cu spaimele şi durerile pe care le pot provoca, cu zgomotul de oase zdrobite şi gemetele dezarticulate ale oamenilor care cădeau în genunchi.

Există încă prejudecata că, mergând pe stradă, îi poţi recunoaşte. E imposibil, părem a crede, ca un om capabil să producă atâta suferinţă fizică, să treacă neobservat printre noi. Aşa cum recunoaştem animalele agresive şi ne apărăm împotriva lor, avem uneori senzaţia că putem identifica, în cele mai multe dintre cazuri, călăul. Ne sprijinim convingerea, chiar dacă neexprimată, pe ideea că o asemenea sete de sânge, un dezechilibru interior de o asemenea magnitudine se revarsă în exterior, prin gesturi, priviri, mers, discurs. Cultural, am fost educaţi să credem că fiecare reprezentant al speciei noastre e dotat, de la naştere, cu o formă de conştiinţă care lui îi provoacă remuşcări, iar nouă ne permite să îi citim în ochi cruzimea şi nevoia de a se hrăni, canibalic, cu urletele celorlalţi. Că nu e aşa ne-ar putea-o spune fiecare dintre miliardele de victime care, de la începutul umanităţii, şi-au întâlnit călăii, într-o relaţie de unu la unu. Unii dintre ei nu mai pot vorbi, alţii mărturisesc, dar mărturia lor, pentru că depăşeşte capacitatea noastră de a imagina şi de a accepta consecinţele ultime ale confesiunii lor, e considerată, mai mereu, o excepţie şi prin urmare, ca tot ce e excepţional, irepetabilă.

Soluţia comodă e memoria. Clişeul prin care ea se exprimă: trebuie să ne amintim istoria pentru a nu o repeta. Numai că, în pofida faptului că ne tot amintim, că există cărţi, fotografii, filme şi oameni care mărturisesc constant, că avem mecanisme din ce în ce mai sofisticate pentru a transmite informaţii, nimic fundamental nu pare a se fi schimbat. Memoria nu ajută la nimic în secunda aceea fatidică, a întâlnirii dintre călăul care produce suferinţă şi victima care o suportă. Secunda aceea e guvernată de alte reguli, de instincte nemărturisite, de porniri viscerale, imune la orice formă de cultură, fie ea şi cea a memoriei. Soluţia radicală ar fi ca, de fiecare dată când se decide, într-un fel sau altul, asupra destinului unui individ, decizia să nu stea sub semnul factorului uman. După atâtea experienţe, e timpul ca aroganţa speciei noastre, ca pretinsa ei superioritate să intre într-o stare de repaus. Radical şi utopic… nu s-a găsit încă vreo specie extraterestră care să-şi asume rolul de a ne guverna şi, chiar dacă s-ar găsi, prea mult am fost educaţi în spiritul superiorităţii noastre ca specie pentru a ne accepta eşecurile, degradarea şi fisurile diferitelor tipuri de etică, multe dintre ele existând doar pentru a justifica.   

 

 
2 comentarii

Posted by pe 25 iunie 2013 în Uncategorized

 

Etichete: , , , , , , , ,

Învăţăturile lui Mahatma Gandhi către poporul român


În 1927 şi, mai apoi, în 1929 apar cele două volume ale autobiografiei lui Mahatma Gandhi. Scrisă iniţial în gujarati, cartea a fost apoi tradusă în engleză şi revizuită de autor însuşi. Dincolo de nenumăratele referinţe strict locale, care pentru cititorul european rămân confuze şi ambigue, dincolo de trimiterile acestui text la o lume categoric incompatibilă cu sistemul social şi politic european, regăsim aici un pasaj a cărui înţelegere deschide perspective noi pentru priceperea convulsiilor prin care trecem astăzi, în anul de graţie 2012. Gandhi vorbeşte despre o eroare fundamentală pe care el, atunci, a avut puterea de a o recunoaşte, şi pe care noi, astăzi, riscăm să o repetăm: Hymalayan miscalculation. Când Gandhi îi invită pe indieni la nesupunere civică în sprijinul unei cauze altfel oneste, mişcarea ia proporţii şi se transformă într-una violentă, de necontrolat. Ceea ce, iniţial, deci, nu era altceva decât o luptă nonviolentă în sprijinul unor idei absolut onorabile, se transformă în chiar opusul ei, în băi de sânge şi confruntări directe, fizice, cu autorităţile.

Până aici, nimic nou. E, îndeobşte, cunoscut că masele, odată pornite masiv către mişcări de stradă, se abat de la scopurile iniţiale şi sfârşesc, nu de puţine ori, în huliganism. Ceea ce, însă, trebuie să fie subiect de reflecţie pentru noi sunt motivele pentru care Gandhi crede că acest lucru se întâmplă. Nu poţi îndemna către nesupunere civică decât acele mase care, înainte, au fost obişnuite cu respectul legii, spune el. Cu alte cuvinte, pentru a lupta împotriva unei ordini strâmbe, a unei legi strâmbe, trebuie ca luptătorul să fie, în prealabil, educat în respectul faţă de lege. Şi nu e vorba aici despre legi care implică valori morale. Ele sunt respectate în virtutea diferitelor forme de autocenzură (religie, morală etc.). Un om bine construit sau, de ce nu, bigot,  nu va fura, indiferent daca va avea sau nu o lege de respectat. Există, însă, legi care nu implică puternice elemente morale. La acelea se referă Gandhi. La capacitatea unei comunităţi de a se construi în jurul unor norme, unde regula e nu discutarea legii, odată promulgată, ci respectarea ei. Într-o ţară ca România (nu e, desigur, un exemplu singular), în care eşti întrebat la orice pas dacă vrei sau nu factură sau bon fiscal pentru cine ştie ce bun achiziţionat, în care regulile de circulaţie sunt încălcate fără a avea nici măcar cel mai mic sentiment al vinovăţiei, într-o astfel de ţară, nesupunerea civică nu e altceva decât o catastrofă. Nostalgia pe care o au unii şi alţii la gândul că în nu ştiu ce spaţiu al Europei sunt posibile mişcări de protest de amploare pe când la noi nu, enervarea altora pe incapacitatea mişcării sindicale româneşti de a se articula în marşuri stradale semnificative, măcar cantitativ dacă nu şi calitativ, sunt, cred, fără temei. A avea în stradă oameni educaţi în spiritul descurcăroşeniei, al compromisului minor generalizat cu legea sau reprezentanţii ei echivalează cu o eroare de proporţii hymalayene, dacă ar fi să ne întoarcem la terminologia folosită de Gandhi.

Aşadar, când lideri politici sau sindicali, jurnalişti sau diverşi membri ai societăţii civile invită populaţia la acte de nesupunere civică, ar trebui poate să aibă în minte eroarea care, în cazul indian, a dus la victime şi violenţe: nesupunerea civică poate fi practicată numai în cazul în care cei care o practică sunt pregătiţi pentru ea. Altfel, boicoturile democratice fireşti în orice democraţie aşezată, adunările stradale şi protestele legitime pot trezi în societate impulsuri şi instincte incontrolabile. În zilele noastre, ele generează în mod direct apetenţa către naţionalism, xenofobie şi rasism. Pentru ca o societate să se revolte eficient, ea trebuie, în prealabil, să aibă conştiinţa respectului faţă de lege şi autoritate, altfel, excrescenţele mişcărilor stradale sunt de neevitat.

Obiecţia majoră  care s-ar putea ridica este următoarea: dacă s-ar fi aşteptat ca societatea să fie pregătită în sensul celor afirmate de mine până acum, atunci nu ar fi fost posibile nici revoluţiile anticomuniste din Estul Europei şi nici cele din lumea arabă! Este, totuşi, aici vorba despre o cu totul altă paradigmă. A protesta împotriva unui regim care violează flagrant libertăţile fundamentale şi Drepturile Omului este o lege naturală a istoriei. Magma se acumulează şi erupe, aici nu sunt multe de spus. România, astăzi, ca şi Europa în ansamblul ei, nu se regăsesc în această situaţie. Ştiu că se vorbeşte la noi despre genocid comis de cine ştie ce guvern sau şef de stat, ştiu că se deplânge dictatura şi se folosesc cuvinte dure de fiecare dată când se descriu performanţele mediocre ale clasei politice conducătoare, oricare ar fi ea. Dar acesta nu e decât un abuz terminologic; bănuiesc că, la o analiză lucidă şi neviscerală, e destul de evident că nimic din ceea ce ni s-a întâmplat după 1989 nu poate fi aşezat sub umbrela genocidului. Aşadar, avântul revoluţionar de secol XIX sau cel de sfârşit de secol XX din ţările foste comuniste nu-şi mai găsesc astăzi justificare. Nu mai suntem acum în perioada în care revoluţiile, fie ele haotice şi violente, să fie mai necesare decât păstrarea status-quo-ului.  

România nu are, astăzi, un suficient de îndelungat exerciţiu al democraţiei, încât să fie pregătită pentru mişcări stradale masive. Inevitabil, fie protestatarii, fie cei care vor trebui să respecte ordinea publică, vor aluneca spre exces. În recenta noastră istorie, nu s-au produs maturizările necesare, aşezările fireşti în matca normalităţii. Cu siguranţă, nu suntem la stadiul moral şi cultural la care se aflau indienii înainte de partiţia din 1946-1947, dar nici nu ne-am însuşit, în spiritul lor, mecanismele democratice ale lumii apusene. Dacă în state cu mult mai avansate pe acest drum, precum Marea Britanie sau Spania, excesul e încă posibil, nu e greu de imaginat cam care ar fi proporţiile sale în cazul României. Tocmai aici găsesc eu un important semn al inteligenţei colective româneşti postdecembriste; la nivelul maselor, nu s-a produs înflăcărarea, avântul revoluţionar la care incită de ani buni mulţi dintre formatorii noştri de opinie. În absenteismul la vot sau în lipsa apetenţei pentru importante marşuri stradale nu disting semnele unui imobilism civic condamnabil, ci, dimpotrivă, tocmai simptomul unei normalităţi pe care o redescoperim, încetul cu încetul. Iluzia că cetăţeanul e posesorul puterii absolute atunci când are în mână o ştampilă de vot, masivă la primele alegeri (86% prezenţă la vot în 1990), s-a risipit astăzi (58,93% prezenţă la vot la alegerile prezidenţiale din 2004). Ea a fost înlocuită de prezenţa în viaţa cetăţii în momente punctuale, precise (a se vedea mitingul de la Târgu Mureş, în sprijinul doctorului Arafat sau cel de la Bârlad, împotriva exploatării gazelor de şist printr-o anumită metodă discutabilă). Marile adunări cetăţeneşti din anii `90, în sprijinul unei forţe politice sau al alteia, nu mai pot fi posibile în zilele noastre. Comunistoidele coagulări de castă (mineri vs. intelectuali, spre exemplu), forme ale stupidei lupte de clasă ridicată la rang de instrument social, nu mai au nici ele aderenţii de altă dată. Şi toate acestea în condiţiile în care cei care ne vorbesc azi de pe ecrane, din paginile ziarelor sau din difuzoarele radiourilor şi le-ar dori din nou, confundându-le cu ceea ce ei numesc implicarea cetăţeanului în treburile cetăţii.

În aceeaşi logică bizară se înscrie şi admiraţia nedisimulată, aproape reverenţioasă, faţă de amplele mişcări stradale ale grecilor. Ni se dau, adesea, drept exemplu, fraţii noştri într-ale ortodoxiei, de parcă modelul lor de protest ar fi vreo culme de atitudine civică. Doar trecerea timpului ne va spune cu cât anume gestul lor a întârziat readucerea Greciei pe linia de plutire. Până atunci, îl avem pe Gandhi şi constatarea lui, aparent paradoxală, în esenţă de bun simţ: protestul împotriva unei legi strâmbe se exercită eficient doar atunci când  protestatarul este crescut în spiritul respectării legii.

 
Scrie un comentariu

Posted by pe 15 aprilie 2012 în Uncategorized

 

Etichete: , , , , , ,

 
Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 1,055 other followers

%d bloggers like this: