Cum se poate discuta cu proştii?


Liiceanu definea în volumul său „Despre limită” (Bucureşti, Editura Humanitas, 2007) prostia ca încremenire în proiect. În această accepţiune a termenului cu toţii putem deveni proşti. Nu înţeleg prin prostie lipsa de cultură sau educaţie, ci un lucru cu mult mai periculos. În definitiv, un ignorant poate fi onest în ignoranţa lui şi cel mai adesea nu ajunge în poziţii suficient de puternice pentru a deveni periculos. Un grobian trezeşte dezgustul celorlalţi, dar, la limită, poate fi şi el suportat. Pericolul apare când prostul are diplomă şi se insinuează ca un virus înalt patogen în sistem. Dacă îl vom regăsi la ghişee, la administraţiile financiare, în primării şi prefecturi, în şcoli şi biserici, de-abia atunci ar putea începe adevăratele noastre probleme.

Două trăsături fundamentale definesc prostul: el are doar certitudini şi, neputând fi dubitativ, are un discurs limitat care vehiculează (indiferent de subiect) aceleaşi idei-fetiş. Prostia este, de asemenea, de multe ori agresivă. Tonul înalt şi nu puterea argumentului este cea care guvernează orice conversaţie cu un prost. Mai adăugaţi la toate acestea şi o evidentă lipsă a coloanei vertebrale; negândind cu propria sa minte, specimenul despre care vă vorbesc este gata oricând să bată din palme, să preia teorii de-a gata şi să şi le însuşească rapid. Prostul se simte cel mai bine în colectivitate. Acolo are curaj; altfel, dacă se regăseşte vreodată singur în faţa vreunei decizii pe care trebuie să o ia, preferă strategia personajelor lui Caragiale, adică scrie o reclamaţie pe care „o dă anonimă” sau răspândeşte cu un ton de James Bond zvonuri despre conspiraţii şi strategii oculte; la emisiunile tv şi pe forumuri, prostul îşi exprimă întotdeauna opiniile sub protecţia anonimatului.

Două exemple personale vin să ilustreze ceea ce am teoretizat până acum. Într-o bună dimineaţă (era destul de bună iniţial) am ajuns la oficiul poştal şi am constatat că mi se returnase o scrisoare din vina Poştei Române care considerase eronat că nu o timbrasem corespunzător. Am întrebat calm cum poate rezolva Poşta problema pe care tot ea o generase. Funcţionara, o tânără plăcută la vedere (şi atât!), ridică brusc tonul: „Când aţi timbrat scrisoarea, aţi venit la mine? Eu am greşit? Au greşit colegele de la biroul… (nu mai ştiu exact numele biroului care încurcase borcanele)”. Am răspuns cu acelaşi ton (recunosc!): „Domnişoară, dvs. nu mă interesaţi absolut deloc. Eu mă adresez prin dvs. unei instituţii”. Restul poveştii aproape că nu mai contează. Important e ceea ce am înţeles atunci… că prostul confundă adesea instituţia în care lucrează cu propria lui persoană. El vine la slujbă cu senzaţia că face un serviciu întregii omeniri aşezându-se în spatele ghişeului. Şi acum, cel de-al doilea exemplu. A revenit de la un timp în România vremea grevelor şi a protestelor colective de tot felul. Urmărindu-le cu atenţie, m-a surprins fizionomia participanţilor. Sunt veseli… da, uluitor, mulţi dintre ei sunt veseli. Grefierii zâmbesc frumos camerelor de filmat care le imortalizează protestul, susţinătorii semianalfabeţi ai lui Gigi Becali îşi strigă lozincile zâmbind de asemenea, greviştii intervievaţi au într-adevăr figuri grave şi discurs apocaliptic, dar în spate, pe fundal, colegii lor într-ale mărşăluirii au aerul de a fi ieşit la picnic într-o zi frumoasă de primăvară. Greva profesorilor… acelaşi peisaj. Dascăli cu fluiere în gură, lozinci infantile, un lider încruntat dă declaraţii belicoase şi în plan secund câteva dăscăliţe cu gesturi de majorete şi părul proaspăt vopsit protestează şi ele în felul lor, după posibilităţi. În plină epocă paşoptistă, Costache Negruzzi scrie o nuvelă istorică, „Alexandru Lăpuşneanul” (publicată în 1840). Acolo există o scenă similară: ţăranii vin protestând către curtea domnitorului. Lăpuşneanu trimite pe cineva să întrebe care este rostul întregului protest, care sunt adică (într-o terminologie modernă), revendicările… Uluire totală, oamenii nu îşi puseseră asemenea întrebări. Se uită unul la altul şi finalmente strigă: „Capul lui Moţoc vrem!”

Şi acum, întrebarea din titlul acestui articol: cum discutăm cu proştii? Nu există soluţii universale. Bănuiesc că totul depinde de „calitatea” prostului (căci există o ierarhie şi aici) şi de situaţiile concrete în care trebuie să interacţionăm cu el. Eu unul, atunci când se poate, prefer să evit dialogul. El este inutil şi nici măcar nu e vorba despre un dialog în adevăratul sens al cuvântului, ci de o suma de monoloage inutile. E ca în „Căldură mare” (I.L Caragiale)… conversaţia cu un prost va deveni repede kafkiană, finalmente (şi fatalmente) te vei pierde în volutele craniene ale prostului, vei încerca să îţi dezvolţi în mod logic argumentele şi discursul dar mai mereu te vei trezi prizonier al unei logici primitive, care se întoarce mereu la aceleaşi enunţuri. Ceea ce, însă, îţi va nărui toată retorica este întrebarea infantilă a prostului: „dar de unde ştii?”. Exemplificare: „- Există o legătură între mitologia creştină biblică şi mitologiile precreştine, între Iisus şi Ra sau Horus, de exemplu. – Dar de unde ştii, ai fost tu acolo? – Nu, dar exista cărţi şi dovezi… – A…asta e propaganda masonică, domnule!”… Ce să faci? Să îi vorbeşti despre cercetări, despre cărţi, despre dovezi arheologice şi nu numai? Inutil.

Decât să interacţionez inutil cu un prost, prefer să mă concentrez asupra lucrurilor pe care trebuie să le fac pentru a nu deveni eu însumi unul dintre ei. Graniţa e destul de fragilă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s