O dilemă pentru secolul XXI: simboluri naţionale sau modele individuale?


A fost o dată ca niciodată… a fost o vreme în care pierderea drapelului de luptă în bătălie echivala cu pierderea onoarei, o vreme în care intonarea melodiei „Un răsunet” (textul avea să devină peste ani imnul de stat al României) genera o sinceră emoţie, o vreme în care cuvintele mari puteau mişca mari mase de oameni, o vreme în care se lăcrima onest de fiecare dată când drapelul românesc era arborat pe vreun stindard, o vreme în care creştea vizibil adrenalina cu ochii aţintiţi pe ecranul cinematografului pe care rula „Mihai Viteazul” sau alt film istoric, o vreme în care oamenii mureau pentru România, năşteau pentru România, făceau sacrificii pentru România, aplaudau pentru România, urau pentru România… A fost, într-adevăr, o dată ca niciodată. Astăzi e uşor să judecăm toate acele gesturi în termenii unui „bine” sau „rău” care ne-ar satisface poate micile noastre orgolii de a eticheta fenomene şi oameni.

Nu voi face asta… Nu voi înfiera elanul paşoptiştilor, nu voi minimaliza gesturile românilor care au murit pe parcursul anilor pentru ideea naţională în care într-adevăr credeau, nu voi cataloga discursurile oamenilor politici români de prin 1918 drept patetisme ieftine sau retorică goală. Un singur lucru vreau să pun în discuţie. Mai pot fi ele posibile azi? Sau, mai bine spus, în ce măsură ele mai sunt o soluţie pentru diversele crize pe care le traversează naţiunile astăzi? În momente de criză identitară, ce poate genera coeziune socială şi efort colectiv viabil? Nu cred că drapelul românesc, nu cred că imnul naţional, nu cred că Biblia… Astăzi, ele sunt privite ca prilej de inflamare patriotardă sau, în cealaltă extremă, ca simboluri inofensive şi atâta tot. În absenţa calităţii umane, versurile unui imn sau jurămintele în faţa justiţiei nu mai pot substitui valorile morale.

Consideraţi poate că e totuşi o exagerare să aşezi antinomic simbolurile naţionale şi modelele individuale. În parte, aveţi dreptate… Să ne gândim, însă, la cei născuţi – să zicem – după 1989. Pentru ei şi mai ales pentru încă nenăscuta generaţie de români (ca să-l parafrazăm pe Nichita Stănescu), naţiunea va fi un concept istoric iar luptele pentru instaurarea ei vor părea la un moment dat lipsite de sens. Vibrează astăzi cineva la arborarea drapelului albastru cu stele galbene al Uniunii Europene? Acesta e mai degrabă un semn distinctiv, o marcă şi atât. În plus, lejeritatea cu care sunt astăzi folosite simbolurile naţionale duce inevitabil la uzura lor din ce în ce mai avansată. Cel puţin acesta pare a fi cazul românesc. Când ajungi să pictezi tricolorul în cele mai nebănuite locuri (spre exemplu pe băncile din parcuri), când un post de televiziune cu un mult prea mare rating (PRO TV) difuzează imnul naţional pe ritm de manea, când pe aceeaşi Biblie jură deopotrivă ministrul care ia drept mită caltaboşi sau palincă (politicianul român, adesea mediocru în toate, a coborât în derizoriu până şi ideea de „mită”) şi infractori de duzină, poate ca nu ar trebui să ne mire prea tare daca într-o zi toate aceste simboluri naţionale vor deveni egale în mentalul colectiv cu mărci deja celebre gen „Adidas”, „Renault” sau „Coca-Cola”.

Ceea ce se poate aşeza în locul tuturor acestor simboluri care dau deja semne de slăbiciune este modelul individual al fiecăruia dintre noi (George Steiner are o carte excelentă pe această temă „Maeştri şi discipoli”). Am mai spus-o, nu mă simt niciodată pe deplin reprezentat de consuli, ambasadori sau sportivi. Şi aceasta pentru că nu cred în ideea reprezentării colective. Sunt competenţe care nu se pot delega. În micile noastre universuri, nu lozincile, imnurile (naţionale sau religioase) ori steagurile ne influenţează masiv, ci modelele individuale şi concrete. Când există o falie atât de mare între discurs şi faptă (şi acesta pare a fi cazul românesc) singura soluţie este să nu mai privim către amvon, ci doar în stânga şi în dreapta noastră. Când un preot sau un dascăl se ascunde comod în spatele predicii sau al discursului ei o pot face în primul rând pentru că de regulă comunitatea în care activează nu face niciun fel de presiune asupra lor. Aţi auzit adesea propoziţii de genul: „nu e uşă de biserică, dar vorbeşte bine” sau „are probleme de moralitate, dar e un profesor bun, ştie carte”. Lejeritatea cu care abordăm astăzi raportarea la modelele concrete a dus la ipocriziile şi mediocrităţile din spaţiul public românesc.

Ocupaţi cu privitul la televizor, pasionaţi până la frenezie de biografii obscure, hipnotizaţi de lideri naţionali pe care cei mai mulţi dintre noi nu îi vom întâlni vreodată, nu ne mai interesează ce se întâmplă pe strada noastră, în şcolile la care ne trimitem copiii sau în bisericile unde mergem adesea doar pentru că „aşa se face”. Mai toţi avem obsesia de a schimba mentalităţi şi, ocupaţi cu elaborarea unui plan universal, uităm să începem din propriile noastre case, ignorăm faptul că ipocriziile naţionale nu sunt altceva decât exacerbarea pe o altă scară a propriilor noastre fobii şi frustrări. Cred însă că generaţia tânără va schimba ceva… În primul rând pentru că ei nu mai par dispuşi la prosternare şi admiraţie sterilă, ei nu mai bat din palme în virtutea inerţiei şi nu mai respectă canoane rigide, ierarhii arbitrare sau epoleţi strălucitori.

    Lasă un răspuns

    Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

    Logo WordPress.com

    Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

    Poză Twitter

    Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

    Fotografie Facebook

    Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

    Fotografie Google+

    Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

    Conectare la %s