Madlena lui Proust. O scurtă şi deprimantă istorie a ideilor primite de-a gata


Madlena lui Proust. O scurtă şi deprimantă istorie a ideilor primite de-a gata Marcel Proust construieşte în ciclul său de romane „În căutarea timpului pierdut” un personaj deja celebru (Swann) care, mâncând o madlenă, îşi aduce aminte de foarte multe lucruri care aşteptaseră până atunci cuminţi undeva în cotloanele memoriei sale. Ele existau ca latenţă pentru simplul motiv că se întâmplaseră, erau fapte trăite şi depozitate, aşteptând doar să fie reactivate. Mecanismul acesta, identificabil în orice tip de cultură umană, se traduce în mentalul colectiv românesc printr-o serie de cuvinte-catalizator care trezesc invariabil aceleaşi discursuri, aceleaşi clişee de gândire şi verbalizare. Bunăoară, mulţi dintre noi ştiu cu certitudine că în Evul Mediu i-am bătut pe turci pe unde i-am prins, că Ştefan cel Mare a apărat Europa creştină aproape de unul singur, că Mihai Viteazul îşi dorea cu tot dinadinsul unitatea naţională, că Regele Mihai a părăsit România cu nu ştiu câte trenuri doldora cu aur şi alte valori, că Ceauşescu era băiat bun (patriot de-al nostru!), dar că soţia şi restul aparatului represiv îl induceau permanent în eroare, că învăţământul românesc e unul dintre cele mai bune din Europa (avem o grămadă de olimpici doar!), că am fi ajuns departe la fotbal dacă nu ne furau arbitrii ş.a. Toate aceste certitudini se reactivează de fiecare dată când într-un fel sau altul cineva ne atrage atenţia că nu prea există naţiune cu un raport atât de prost între calităţi şi realizări concrete. Personal, m-aş aştepta la ceva mai mult de la o naţiune care a înspăimântat Europa din perioada romană şi până recent (vă reamintesc – există teorii protocroniste care ne spun ca dacii sunt întemeietorii Romei). Nimeni nu mă poate lămuri, însă, cum de pe parcursul atâtor secole, tot ceea ce putea conspira pe această planetă şi-a concentrat efortul asupra noastră. Eu unul cred cu tărie că România e o ţară normală. Ce înseamnă asta? Că nu avem vocaţie mesianică, că nu suntem nici buni nici răi, nici înalţi nici scunzi, nici blonzi nici şateni, nici grobieni nici educaţi, nici ospitalieri nici taciturni. Nu ştiu dacă în mod serios mai poate afirma cineva în plin secol XXI că există o virtute sau un defect (oricare ar fi ele) care să poată fi extrapolate la nivelul corpului social al unei întregi naţiuni. Dacă sunt bun, înalt, blond, educat sau ospitalier sunt în virtutea calităţii mele umane şi nu pentru că toate astea ar fi un dat etnic, primit din moşi-strămoşi şi transmis cu stricteţe. Nici nu văd cu ce ar schimba lucrurile dacă aş admite că turcii ne-au mai şi bătut prin Evul Mediu, că Mihai Viteazul nu dorea unitatea naţională, ci urmărea pragmatic alte interese (deloc blamabile, de altfel), că echipa naţională de fotbal joacă prost ş.a.m.d. Profilul moral al unei naţiuni, oricare ar fi ea, este întotdeauna suma eterogenă a profilurilor tuturor indivizilor care o compun şi nu un set de calităţi şi defecte rămas acelaşi pe parcursul secolelor. Există, desigur, şi particularităţi naţionale, dar acestea sunt cu mult mai puţine decât ne imaginăm şi nu vizează trăsături de caracter sau norme morale absolute. Cele mai multe dintre ideile primite de-a gata au fost acumulate în anii lungi petrecuţi în şcolile comuniste, când învăţam fără niciun fel de entuziasm din manuale anoste (cu fotografii alb-negru) totul despre faptele de vitejie ale strămoşilor. De la prima filă şi până la ultima totul era victorie, triumf naţional, curaj aproape nebunesc. Am aflat în anii aceia cum îi lăuda Herodot pe traci, ni se cerea în subtext să trăim un fior de mândrie aproape mistic citindu-l pe Cantemir. Ceea ce nimeni nu ne-a spus şi ceea ce, mai târziu, nu am avut curiozitatea de a descoperi de unii singuri este că Herodot spunea şi că „la ei, la traci, trândăvia este un lucru foarte ales, în vreme ce munca câmpului e îndeletnicirea cea mai umilitoare; a trăi de pe urma jafului este pentru ei cel mai frumos fel de viaţă”. Nici Cantemir nu lăuda întotdeauna. Acesta este, de altfel, procesul de (etno)geneză al oricărei idei primite de-a gata. Se ia un autor important, cu un nume sonor, se caută cu atenţie pasaje care, citate fragmentar, să poată fi pe gustul oricărui patriotard, de regulă se memorează pasajul pentru a putea fi invocat patetic de fiecare dată când este nevoie şi mai apoi se caută un ton potrivit (imprecaţii, vocative stridente, imperative din abundenţă). Rolul madlenei lui Proust mai este jucat şi de câteva cuvinte-tabu. Ele singure sunt suficiente pentru a dezlănţui reacţii violente pentru că adepţii ideilor primite de-a gata nu cred în polisemia cuvintelor. Exemple: vorbiţi despre „autonomie” (estetică, energetică sau de orice altă natură) şi veţi vedea ce urmează, procedaţi în acelaşi fel plasând în contexte diferite cuvinte inofensive precum „unitate”, „minorităţi”, „maghiar”, „musulman” ş.a. Reflexul va fi mai mereu pavlovian. Cred, însă, că vremea ideilor primite de-a gata se apropie de sfârşit. Dispariţia lor e sinonimă cu evoluţia către normalitate a întregii societăţi româneşti.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s