Ce mai face Omul Nou comunist?


Omul Nou nu e invenţia comunismului. Cu toate acestea, dintre toate tipologiile de Oameni Noi care umblă astăzi libere prin societatea românească, de departe cel care parazitează exasperant existenţa noastră de zi cu zi este Omul Nou comunist. În cartea sa, „Mitologia ştiinţifică a comunismului” (Bucureşti, Editura Humanitas, 2005), Lucian Boia desfăşoară o convingătoare şi pertinentă argumentaţie pe această temă. Omul Nou e multilateral dezvoltat, dispreţuieşte proprietatea privată şi nu crede în intelectuali.  Însă principala trăsătură care îl trădează oriunde şi în virtutea căreia se simte veşnic o victimă a celorlalţi (oricare ar fi ei) este impresia că statul e un fel se peştişor de aur a cărui singură datorie este să îi dea casă, să-i ofere o slujbă, să-i dea o primă de porc, haine sau miel şi să-l doteze eventual cu o butelie. Obişnuit să facă totul în colectivitate, Omul Nou comunist nu îşi poate asuma responsabilităţi. Singurele sale acţiuni individuale sunt cele legate de satisfacerea necesităţilor fiziologice (şi aici simte câteodată nevoia de a fi privit). Obişnuit cu fantezista idee că toţi suntem egali, Omul Nou comunist are şi câteva sloganuri care îi definesc evoluţia în postcomunism: „noi muncim, nu gândim” şi „nu ne vindem ţara”. Îi întâlneşti iarna prin crâşme infecte înjurând guverne, vara în faţa porţilor sau la mari întruniri electorale unde se dă (aceasta este sintagma care-i place: „se dă”) un mic şi o bere.

Vă imaginaţi cu ce zdruncinare interioară (uneori şi exterioară) a întâmpinat Omul Nou postcomunismul. Abia creat în laboratoarele comuniste, el intra complet inadaptat într-o lume pe care n-o putea înţelege. Ierarhiile cu care fusese obişnuit riscau şi ele să fie rediscutate. Omul Nou, însă, a găsit şi soluţia: negarea absolută, negarea a tot ceea ce nu făcea parte din adn-ul ideologic din care fusese zămislit. Şi astfel, s-au născut câteva clişee discursive al căror unic scop este să confere Omului Nou confortul interior de care are nevoie. De pildă, cei bogaţi sunt obligatoriu hoţi. În subtext, ideea se traduce în felul următor: „nu eu însumi sunt vinovat pentru că nu trăiesc mai bine, de vină este onestitatea care mă defineşte, eu nu fur şi tocmai de aceea nu sunt bogat”. Sau, elitele (medici, ingineri, profesori, magistraţi etc.) sunt inutile şi corupte, ele trăiesc din sudoare clasei muncitoare. Dispreţul pentru intelectuali este aici plenar. După ce zeci de ani a depăşit planuri cincinale, Omul Nou nu înţelege de multe ori „la ce e buna cartea”. Utilitatea unui individ se traduce pentru el în numărul de şuruburi pe care le poate produce într-un interval de timp dat.

O imensă nostalgie îl animă pe Omul Nou: nostalgia cozilor la pâine, nostalgia secretarului de partid care îţi putea repartiza oricând o garsonieră, nostalgia furatului de la locul de muncă, nostalgia zilelor de 1 mai şi 23 august… O, tempora! Unidimensional şi daltonist, el caută şi astăzi o coadă la care să se aşeze, vreun şef de stat căruia să-i strecoare în podul palmei o anonimă şi (tristă realitate!) uneori reuşeşte. Înghesuit în blocuri insalubre, obişnuit să-şi asculte vecinii cu paharul lipit de ziduri sau cu alte mijloace mai sofisticate, Omul Nou este invaziv. El nu cunoaşte noţiunea de „intimitate”, te agresează cu măruntele lui invidii, cu măruntele lui comploturi, cu măruntele lui convingeri. Îşi bârfeşte nevasta în crâşmă şi îşi caută vechii prieteni ajunşi în posturi-cheie pentru a asigura odraslelor – altfel competente, nu încape vorbă! – un viitor luminos.

Dacă discuţi despre ţară, Omul Nou ştie întotdeauna ce e în neregulă (cum ar putea să nu ştie?!). În primul rând, toţi tinerii din ziua de azi sunt „neieducaţi” (şi în timp ce îţi spune asta scuipă coji de seminţe), politicienii sunt cu toţii hoţi (cu excepţia zilei în care i-au bătut la poartă şi l-au târât la vot contra câtorva lei noi), „ruşii vrea să ne ia Moldova” şi – evident – „ungurii vrea sa ne ia Ardealul” .

Recunoaşteţi tipologia? Omul Nou nu poate să dispară prin decret şi nici nu e interesat de ce s-a întâmplat în 1989. El trece senin peste toate, votează atunci când i se cere şi ar fi în stare să colecţioneze şi capace de bere daca cineva i le-ar da gratis. Cum îl puteţi recunoaşte? Eu unul le recunosc privirea opacă, mai mereu plecată în pământ, îi recunosc după modul în care ţipă atunci când sunt în colectivitate şi după şoaptele umile de sclavi atunci când discuţia se poartă faţă în faţă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s