Cui îi mai pasă de critica literară?


Literatura română trece astăzi printr-un acut proces de fărâmiţare. Din cauze economice şi nu numai, cărţile nu se bucură de tiraje consistente iar circulaţia lor este restrânsă. Dacă atunci când e vorba despre scriitorii deja intraţi în conştiinţa publică, acest proces aproape că nu are efecte, atunci când discutăm de literatura contemporană, apar şi complicaţiile. Cititorul, fie el specializat ori nu, are acces câteodată exclusiv la textele publicate în zona în care-şi desfăşoară activitatea, fiindu-i practic imposibil să fie cu adevărat conectat la fenomenul literar contemporan. E adevărat, inflaţia de texte contribuie şi ea la această stare de fapt. Într-un asemenea peisaj, critica literară ar putea face lumină dacă şi-ar propune să lucreze cu instrumente şi criterii estetice, dacă s-ar reinventa cumva sintezele, textele critice de largă respiraţie în care, vorba lui Kogălniceanu (da, ne întoarcem la 1840!) opera să fie importantă şi nu autorul. Ar fi, evident, nevoie de timp pentru a ordona vastul material beletristic postcomunist, însă finalmente ideea de canon literar ar putea limpezi apele. Cu câteva excepţii, însă, astăzi este preferată critica de întâmpinare, fără anvergură, în care tonurile şi conştiinţa critică sunt afectate de gradul de proximitate între critic şi autorul de text literar.

Este (evident) imposibilă întoarcerea la peisajul literar interbelic, unde se afirmă şcoli de gândire şi se imprimă direcţii (cu inevitabile exagerări într-o direcţie sau alta). Marele dezavantaj al criticii de întâmpinare, însă, ţine de o profundă decontextualizare a fenomenului literar. Cartea este privită ca obiect cultural independent, iar autorii, aproape fără excepţie, beneficiază de cronici pozitive. Aceasta este de altfel şi deficienţa majoră a unui asemenea tip de critică. El nu mai poate oferi repere pentru simplu motiv că supralicitează frecvent. În plus, critica de întâmpinare pune textul literar între paranteze. Pierre Bayard, un universitar francez, scrie o carte al cărei titlu vorbeşte de la sine: „Cum vorbim despre cărţile pe care nu le-am citit” (Iaşi, Editura Polirom, 2008). Ei bine, multe dintre textele critice pe care le citim pe copertele cărţilor sau în prefeţele lor nu sunt altceva decât platitudini aplicabile aproape oricărui text literar. Suspiciunea (eufemistic vorbind, pentru că în realitate e vorba despre certitudine) este că departe de a cultiva şi promova proprietatea termenilor, critica de întâmpinare ar contribui masiv – în cazul în care i s-ar acorda o atenţie sporită din partea cititorului – la standardizare, la difuzarea unui set de clişee literare.

Vorbind despre critica literară, nu putem ocoli cel puţin patru nume importante şi relevante prin prisma prezentei discuţii: Nicolae Manolescu, Alex Ştefănescu, Dan C. Mihăilescu şi Eugen Negrici. Primii doi, autori de istorii literare, se feresc să radiografieze în profunzime literatura contemporană, exercitându-şi opiniile critice asupra unor nume deja consacrate. Eugen Negrici, în excelenta sa carte „Iluziile literaturii române” (Bucureşti, Editura Cartea Românească, 2008) – excelentă ca abordare, altfel discutabilă la nivelul multor idei exprimate –  atinge zone tabu ale literaturii române, demolează clişee şi redefineşte fenomene literare. Aceeaşi problemă, însă… literatura contemporană nu intră în asemenea paradigme. Cel care, ajutat de o aproape supraomenească putere de a citi (cărţi proaste şi bune deopotrivă), se ocupă de jungla literaturii de azi este Dan C. Mihăilescu, în cele trei volume ale sale „Literatura română în postceauşism” (Iaşi, Editura Polirom, 2006). Deşi textele sunt, multe dintre ele, critică de întâmpinare, sunt salvate prin coerenţa pe care o capătă în cele trei volume şi prin verva stilistică a autorului lor.

Revenind, se pare că astăzi critica literară îşi este suficientă sieşi, există exclusiv prin sine însăşi şi nu face altceva decât să împlinească orgolii mărunte. În relaţia cu cititorul, critica literară este inofensivă şi ineficientă. Ea nu mai poate impune scriitori la fel cum nici nu îi mai poate demola. În literatura contemporană, textul îşi croieşte singur drum către cititor, ocolind instanţa critică şi ignorând-o în mod frecvent. Critica înţeleasă ca cenzură a non-valorilor a fost înlocuită de metode mult mai subtile de triere a textului literar. E adevărat, criteriile nu sunt întotdeauna estetice, cartea devenind astăzi un produs economic.

Întrebarea fundamentală este: cine mai citeşte astăzi critica literară? Cu excepţia unor cititori specializaţi, cu excepţia criticilor înşişi, cu excepţia unor elevi în mod absurd obligaţi să se aplece asupra textelor critice (uneori în dauna textului beletristic propriu-zis), mai nimeni nu găseşte în ele repere sau direcţii. Teoria literaturii, cea care şi-ar putea dovedi atractivitatea în faţa criticii de întâmpinare sau a istoriei literare, pare a fi şi ea într-un accentuat con de umbră.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s