Despre limita dintre ficţiune şi realitate


Întrebarea care face încă obiectul diferitelor dezbateri în teoria literaturii se referă la raporturile dintre ficţiune şi realitate ; când anume ficţiunea încetează să fie doar ficţiune şi devine realitate ? Sunt, îndeobşte cunoscute două cazuri în care avem de a face cu grave confuzii de acest fel. Primul, mai aproape de epoca noastră, se referă la isteria generată de ficţiunile radiofonice ale lui Orson Wells, ficţiuni în care se imagina o confruntare la nivel planetar. Ceea ce nu era decât o poveste a devenit, datorită atributului veridicităţii de care se bucură literatura bine scrisă, realitate. Povestea a fost tratată de public ca fapt autentic. Al doilea exemplu are o mai strânsă legătură cu noi, cu românii, pentru că se referă la celebra istorioară a lui Bram Stoker, text care a contribuit decisiv la conturarea unui mit Dracula. Dacă ar fi să ne gândim doar la impactul celor două exemple şi tot ar trebui să tratăm cu interes această problemă care de multă vreme nu mai este apanajul exclusiv al teoriei literaturii. Prima eroare frecventă e răspunsul mai mult decât simplist al celor care consideră că realitatea unui text literar rezidă în însăşi povestea, fabula sa ; cu alte cuvinte, dacă într-un text se vorbeşte despre evenimente sau persoane a căror existenţă pot fi probate prin fapte istorice, atunci textul cu pricina devine adevărat, trebuie să crezi în el pentru simplul motiv că multe dintre faptele prezentate acolo sunt atestate istoric, sunt (într-o terminologie incertă şi confuză) adevărate. Acest mecanism bazat în întregime pe o eroare care vine mai degrabă din naivitate a permis existenţa fenomenului Codul lui Da Vinci. Cartea lui Dan Brown nu este altceva decât ficţiune, dar o ficţiune atât de veridică, în a cărei structură intră atâtea fapte posibile, rezonabile la nivel abstract, încât romanul a devenit repede o sursă de adevăruri absolute. Eroarea ţine de fapt de o incapacitate crasă a cititorului contemporan ; vorbesc de incapacitatea de a percepe literatura nu ca producător de adevăr, ci ca producător de catharsis. Frumuseţea estetică a unui text nu are programatic ceva în comun cu realitatea. În fapt, un text literar nu evadează niciodată din sfera ficţionalului. Nici măcar jurnalul nu este o specie literară care să ne dovedească în mod credibil contrariul (în definitiv, Jurnalul fericirii nu este un jurnal în adevăratul sens al cuvântului iar jurnalul lui Maiorescu, aparent lucid şi impasibil, este şi el rod al unei trăiri). Ca un semn maxim de concesie făcut realităţii, beletristica poate face referire la realitate, dar (nota bene !) la o realitate mereu la mâna a doua, filtrată de conştiinţa estetică a autorului. Şi aceasta pentru că literatura încalcă sistematic (şi bine face) regula de bază a lumii reale : în timp ce în lumea reală totul are o durată finită şi o istorie (oricare ar fi ea), în lumea textului literar personajul sau povestea nu sunt niciodată complete, nu au o biografie integrală. Aceia care au citit programele estetice ale scriitorilor realişti ar putea afirma că romanul realist (cel balzacian cu precădere) este o transpunere fidelă a realităţii în ficţiune. Nimic mai fals. Oriunde într-un text apare un adjectiv calificativ, textul respectiv încetează a mai fi indestructibil conectat la realitate, căci adjectivul calificativ exprimă o opţiune (e adevărat, stilistică) a autorului, o imixtiune în realitatea obiectivă. Iar Balzac, asemenea oricărui autor de text literar, nu poate ocoli adjectivul calificativ. Beletristica este forţată să se desfăşoare pe un palier distinct de cel al realităţii şi dintr-un alt motiv, unul care ţine de umanitatea noastră. Închipuiţi-vă un scriitor autentic în faţa colii albe de hârtie : vrea să istorisească ceva real, personajele vor fi oameni apropiaţi lui, pe care intenţionează să îi descrie exact aşa cum sunt. Ce şanse are să reziste tentaţiei de re-crea permanent, de a face mici retuşuri personajelor care iniţial erau reale, de a introduce detalii care să ofere poveştii lui un grad mai mare de spectaculozitate (în sensul bun al cuvântului) ? Vor putea dialogurile lui să fie o reproducere fidelă a celor reale (chiar şi tehnic este imposibil pentru simplul motiv că limba vorbită are trăsături distincte faţă de cea scrisă)? Şi, în fine, dacă reuşeşte să facă faţă tentaţiei credeţi că el este un creator veritabil ?Poate fi actul creaţiei (oricare ar fi ea) amputat de acela al imaginaţiei ? V-ar plăcea să citiţi un text literar în care totul se petrece conform legilor reale ? Ceea ce vreau să afirm este că, uman şi estetic, e imposibil ca un text literar, ficţional, să fie în acelaşi timp şi real în sensul în care prin real înţelegem adevărat. Afirmaţia este desigur dezamăgitoare pentru toţi acei adepţi ai teoriei conspiraţiei care văd în romanul lui Dan Brown sau în producţiile literare ale lui Pavel Coruţ (dezamăgitoare sub aspect estetic) adevărate oracole, surse ale unor adevăruri incontestabile. Însă orice dezamăgire, de orice proporţii ar fi ea, este preferabilă erorii.

Un gând despre „Despre limita dintre ficţiune şi realitate

  1. Acest mesaj poate fi considerat si spam, numai daca asa considera boierul. Exista multi oameni ca mine… Ce sa-i faci? Suntem nevorbiti si nebagati in seama, analfabeti pe alocuri, ne mai cizelam pe parcurs… Un week-end excelent… O bomboana, un piscot???

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s