Despre poezie si statutul ei de cenuşăreasă la început de secol XXI


Nu ştiu dacă există sau nu o relaţie directă între dezvoltarea economică a unei societăţi şi apetitul cititorului pentru poezie; probabil că există doar în măsura în care lipsa unui confort material te împiedică să aloci suficient timp şi bani actului lecturii. Poezia, însă, are marele privilegiu că se poate citi gratis (graţie nenumăratelor siteuri care găzduiesc poezie de bună calitate şi, mai ales, graţie existenţei bibliotecilor publice); aşadar, nu neapărat lipsurile materiale justifică lipsa de entuziasm a cititorului de poezie. E mai degrabă vorba despre ceea ce s-ar putea numi spiritul epocii. Poezia are a înfrunta la acest început de secol XXI câteva clişee pe care şi le-a asociat probabil din perioada romantismului. Pentru mulţi poezia înseamnă exclusiv lirism şi sentiment; poezia este percepută ca preocupare puţin serioasă, ca rod deopotrivă al unei imaginaţii de sorginte feminină şi al unei oarecare frustrări. Nu poate nega nimeni că aceste trăsături distinctive fac parte din constituţia poeziei, însă este o exagerare să reduci totul la asta. Poezia înseamnă deopotrivă subtilitatea emoţională a versului stănescian „A venit toamna, acopere-mi inima cu ceva”, dar şi luciditatea ideatică a versului blagian „Sunt mai bătrân decât tine, mamă”. Poezia (chiar şi cea românească) a depăşit demult faza ohtăturilor fraţilor Văcăreşti, ajungând să-şi însuşească trăsături precum dezinhibarea lingvistică promovată de Arghezi sau ironia soresciană; poezia românească a trecut de perioada eminesciană a invocaţiilor retorice şi a exclamaţiilor ample. Deşi toate aceste vârste au fost parcurse, ele au rămas actuale în mentalul colectiv, mental ce continuă să asocieze poezia exclusiv cu pasivitatea contemplaţiei sau lentoarea sterilă a descrierilor. Un alt clişeu care îndepărtează cititorul de versul secolului XXI este prejudecata că limbajul poetic este exagerat neologic, voit confuz şi forţat abstract. Secvenţial, aceste constatări rezistă, dar ele nu pot fi asociate integral cu versul modern. Versuri cărtăresciene precum „Peste Bucureştiul cu ziduri şi glorii/ răsăriseră sorii:/ era câte un soare de jasp şi zăpadă/ pe fiecare fantomatică stradă” sunt dacă nu accesibile (pentru că acest termen a dobândit conotaţii peiorative), atunci cel puţin simplu de decodat la un prim nivel de înţelegere. În aceeaşi situaţie ne găsim şi dacă ne hotărâm să citim din lirica lui Mircea Dinescu sau a Anei Blandiana; există poezie de bună calitate scrisă într-un limbaj poetic uşor inteligibil la nivel lexical la fel cum există şi poezie care îşi selectează de la bun început cititorul (vezi poezia lui Ion Barbu). Nu putem generaliza, deci, aruncând întregii poezii un calificativ, oricare ar fi acela. Şi, în fine, în toată această pledoarie a întoarcerii către poezie, este important să ştim că ea, poezia, are o calitate unică între celelalte tipuri de discurs beletristic; reuşeşte să concentreze în minimum de cuvinte un maximum de mesaj. Cuvinte puţine, idei multe; densitatea ideilor e atât de mare într-o poezie de bună calitate încât aproape că trăieşti ca cititor senzaţia unei mari economii de timp: Şi pleacă omul cu toate ale lui/ în somn ameţit de dorul călătoriei (Marin Mincu, Vine frigul! ). Un soi de retorică interzis oricărei alte opere literare face din vers un catalizator necesar al imaginaţiei moderne. Nu ştiu exact care sunt marile pericole culturale într-o societate globalizată; cu certitudine, însă, fără poezie imaginaţia omului post-postmodern se atrofiază permanent şi asta în ciuda libertăţii cvasi-totale pe care acesta o reclamă obsesiv. O altă realitate care îndepărtează cititorul de textul poetic este maniera în care acesta e mediatizat. Pe ecranele televizoarelor sau în difuzoarele radiourilor auzim recitatori patetici, care declamă versuri cu gesturi largi, teatrale, care ţin de o logică gestuală anacronică. Evident că privitorul sau ascultătorul ce va auzi Glossa lui Eminescu interpretată într-o asemenea manieră nu va simţi nevoia de a citi Eminescu; asistăm şi aici, deci, la un soi de manipulare uneori involuntară, dar la fel de periculoasă prin efecte ca şi cea asumată. Poezia trebuie interpretată lucid şi uşor ironic (Glossă), cu forţă lipsită de patetism (Epigonii), rece şi detaşat (Odă în metru antic) sau oricum altcumva numai nu caricatural şi grotesc, cu exces de elemente nonverbale şi paraverbale. Pornim, însă, de la premisa că orice gen literar îşi trăieşte periodic momentul lui de glorie şi asta se va întâmpla şi cu poezia. Odată. Cine ştie, poate mai curând decât ne aşteptăm.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s