Despre ipocrizia mişcărilor antiglobaliste


Puţine lucruri care aparţin indubitabil modernităţii au generat o asemenea adversitate precum globalizarea. Ea a fost şi este încă privită ca o perpetuă ameninţare la adresa specificului naţional. În acelaşi timp, însă, puţine discursuri au fost marcate într-o asemenea măsură de ipocrizie precum cele care vituperează visceral împotriva globalizării. De multe ori aceia care ne vorbesc despre efectele nocive ale globalizării poartă costume italiene, mănâncă frecvent în restaurante mediteraneene şi îşi fac vacanţele în diferite zone ale mapamondului. Cu toţii simţim că a ne mişca liberi în societatea de azi este fără îndoială un fapt pozitiv, dar părem a nu considera că acest privilegiu este indisolubil legat de ideea de globalizare. De fiecare dată când ne folosim telefoanele Nokia, laptopurile Asus, frigiderele Siemens sau internetul nu facem altceva decât să recunoaştem tacit beneficiile globalizării. În acelaşi timp, tot datorită globalizării, informaţiile vitale circulă în timp real între state, sistemele de alertă în diferite domenii ajutând la preîntâmpinarea diferitelor probleme. Se va spune că nu împotriva acestui tip de globalizare se revoltă protestatarii antiglobalizare. Se va spune, de asemenea, că marile culturi le înghit pe cele mici, că toate specificităţile naţionale dispar înghiţite de un corporatism nemilos. Ca enunţ, admit că asta sună ameninţător… Eu însă, cunosc personal oameni care au fost fascinaţi de România ascultând pe diverse scene ale lumii muzica lui Gheorghe Zamfir; există în lumea aceasta oameni pentru care România ar fi rămas veşnic necunoscută dacă nu s-ar fi întâmplat ca într-o zi, într-un colţ de continent, să fi participat la o expoziţie Brâncuşi. Apoi, care este scopul în sine al unei culturi? Nu acela de a se disemina, de a transmite valori? Cu alte cuvinte, scopul unei culturi nu e acela de a aspira către globalizare? Ce valori culturale continuă să rămână valori fără o necesară deschidere către universalitate? Îşi imaginează cineva că o cultură poate fi susţinută în viaţă conectată la aparate care să o ajute permanent să respire artificial? Globalizarea obligă valorile să intre în competiţie, nu într-o competiţie seacă, desfăşurată după reguli sterile, contabile, ci într-una în care, la final, identităţile nu ies slăbite, ci dimpotrivă. E adevărat că globalizarea presupune inevitabil şi dispariţia unor „tradiţii”. Însă tradiţia nu este prin sine însăşi, pozitivă. Nu tot ceea ce poartă atributul de „tradiţional” merită prezervat. Evoluţia însăşi presupune renunţarea la o parte a trecutului şi racordarea la o parte a prezentului. Nu înţeleg desigur prin asta instaurarea unui veşnic punct zero al evoluţiei umane, dar orice continuitate presupune dispariţii şi, aşa cum spuneam, renunţări. Or, globalizarea tocmai asta face: triază valorile în funcţie de un zeitgeist implacabil. Superficialitatea de care ne plângem cu toţii şi care este fără îndoială marele pericol al lumii contemporane nu e rodul globalizării, ci al opoziţiei din ce în ce mai acute între cultură şi civilizaţie, între valorile materiale şi spirituale. Mai mult decât atât, opunându-ne globalizării nu facem altceva decât să netezim drumul superficialităţii: împiedicând valorile să circule, încurajăm naţionalismele de tot felul şi orgoliile mărunte ale unor politicieni blocaţi în trecut. În 2009, europarlamentarul danez Mogens Camre declara că inteligenţa popoarelor din Balcani este mult inferioară celei pe care o posedă nord-europenii. Stupiditatea acestei afirmaţii nici măcar nu mai trebuie probată. De ce? Pentru că, ajutaţi de globalizare, înţelegem astăzi că nu există popoare „in corpore” inteligente sau mai puţin inteligente. Domnul Mogens (al cărui nume mărturisesc că l-am căutat folosind motorul de căutare globalizat Google) este un politician ridicol, specie pe care o regăsim nu numai în Danemarca, ci şi în România, Canada sau oriunde altundeva în lume. Dacă domnia-sa ar fi făcut această declaraţie într-o lume mai puţin globalizată, poate că efectele ei ar fi fost mai mari. Aşa, însă, îl privim cu amuzament, tratându-l cu indiferenţa cu care trebuie tratată orice declaraţie de acest fel. Vă propun să vă uitaţi cu atenţie la tipologia protestatarilor antiglobalizare. Mulţi dintre ei sunt tineri furioşi care află din timp unde se desfăşoară summiturile NATO (posibil folosind tot internetul) şi care se folosesc de prilej pentru a-şi exhiba pornirile violente. Cocktailuri Molotov, cagule, pancarte… toate fac parte din arsenalul unor indivizi adesea neinformaţi. Ce putem aşeza în locul globalizării? Naţionalisme de genul celor promovate de Mussolini, Castro sau Ceauşescu? Bine, dar am încercat deja toate aceste aşa-zise „soluţii”. Ce fac toţi aceşti activişti antiglobalizare după ce îşi termină protestul? Nu cumva merg acasă, beau cafea turcească, fumează trabucuri cubaneze, scriu mailuri folosind sistemul de operare dezvoltat de Microsoft, se uită la un film american, îşi încălzesc locuinţele cu gaz rusesc, îşi plătesc utilităţile cu un card Visa, circulă prin Europa către următorul summit NATO cu Air France? Este sau nu aceasta o dovadă suficientă de ipocrizie?

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s