Dialectica unei întrebări aparent naive: de ce trebuie să citesc ?


A intrat deja în limbajul comun ca un clişeu constatarea că nu există prea multe întrebări proaste, ci doar răspunsuri nesatisfăcătoare. Oricât de naivă ar fi o întrebare, ea este superioară prin însuşi faptul că, marcând o interogaţie, poate da măsura unui individ care nu se mărgineşte la a exista la modul pasiv. După ce am legitimat deliberat prin aceste rânduri Întrebarea, oricare ar fi ea şi oricum ar fi formulată, să încercăm un deloc obositor exerciţiu de imaginaţie. Ne aflăm în plin secol XXI (pentru asta nu e nevoie de imaginaţie) şi adolescenţii români nu mai înţeleg demult rostul (în sens noician) lecturii. Să ne înfrânăm accesele didactice care ne îndeamnă să recomandăm cărţi şi să aplicăm pedepse celor care nu citesc şi să încercăm să răspundem coerent la întrebarea: de ce trebuie să citesc? Ce anume din fiinţa mea, din lăuntrul meu se va împlini, va deveni (tot în sens noician) odată cu parcurgerea fiecărei cărţi? Literatura, în definitiv, nu înseamnă acumularea brută de informaţii, ea se desfăşoară pe un plan abstract, funcţia ei nu pare a fi una pragmatică, ci mai degrabă imaginativă. Care este sensul actului lecturii atunci când lectorul, după ce părăseşte cartea, este obligat să se întoarcă în dimensiunea reală a propriei sale existenţe? Şi, în fine, prin ce poate fi legitimat actul cititului atunci când, în competiţie cu celelalte mijloace de informare, el cere un timp fizic mai îndelungat şi reclamă o putere de concentrare deloc necesară atunci când accesezi site-urile sau mergi la cinematograf? Cea mai interesantă pledoarie în favoarea actului de a citi mi se pare cea a lui Umberto Eco (6 plimbări prin pădurea narativă). Dacă vorbim despre existenţa fiecărui individ, trebuie să acceptăm că deciziile noastre de zi cu zi, de la cele mai neînsemnate şi până la cele care ne solicită opţiuni dureroase, nu se bazează întotdeauna pe o experienţă trăită individual, ci mai degrabă pe o experienţă asumată; memoria noastră nu depozitează doar informaţii legate de experienţele noastre, ci şi pe acelea ale personajelor fictive pe care le cunoaştem prin actul lecturii. Cu alte cuvinte, deposedaţi de lectură, ne pierdem o parte din memorie, renunţăm la experienţe pe care nu le vom putea trăi individual şi ne asumăm riscul de a nu înţelege multe dintre resorturile care generează acţiuni dintre cele mai banale. Cu alte cuvinte, nu suntem compleţi fără actul lecturii şi, mai mult decât atât, devenim vulnerabili; lumea pe care o locuim este, dacă vreţi (la limită), o alcătuire de parabole: dacă ne uităm cu atenţie îl vedem şi pe Don Quijote, vedem paradigme ale lui Icar şi Dedal şi (dacă veţi observa atent) avem parte şi de tragediile teatrului grec. A cunoaşte toate acestea din cărţi înseamnă, înainte de toate, în termeni pragmatici (pentru că trebuie să ne adaptăm argumentaţia la realităţile capitalismului consumist) a economisi ca durată, dar mai ales ca intensitate. În definitiv, opţiunea e clară: refuzând actul lecturii suntem condamnaţi să compensăm golul cu experienţă personală; în acest caz, trebuie să avem în vedere că experienţele reale au (fără excepţie) aceste două trăsături distinctive: 1 ele consumă şi 2 nu pot fi niciodată repetate. Lumea pe care o traversăm reclamă de la noi poziţia de participanţi activi. Participanţi activi la ce? Păi, în esenţă, la aceeaşi evenimente care măcinau conştiinţa personajelor rusului Dostoievski, spre exemplu. Cine citeşte Crimă şi pedeapsă nu poate să nu perceapă o dimensiune emoţionantă a mântuirii,o dimensiune care îi va rămâne străină fără contribuţia lui Raskolnikov. Cine citeşte Răscoala lui Rebreanu sau Ţăranii lui Reymont percepe o nouă semantică a cuvântului pământ iar această înţelegere îl va ajuta în modul cel mai concret cu putinţă pentru că atât lumea lui Dostoievski cât şi cele ale lui Rebreanu sau Reymont încă există şi probabil că vor exista atâta vreme cât va exista şi Omul. Şi apoi, pe lângă toate acestea, trebuie să ne referim şi la ceea ce Tudor Vianu numea dubla intenţie a limbajului. Actul comunicării este, în condiţii fireşti, inevitabil. Cu mici excepţii, tot ceea ce suntem noi ca imagine publică (şi imaginea publică are importanţa ei, oricât s-ar strădui alţii să susţină contrariul) este reprezentat de faptul că, odată cu actul vorbirii, realizăm în acelaşi timp două lucruri: comunicăm şi ne comunicăm. Capacitatea de a reda subtilităţi ale propriei noastre trăiri sau capacitatea de a înţelege ţin aproape exclusiv de actul comunicării. Ori, între actul comunicării şi acela al lecturii, legătura este indisolubilă. Din înăuntrul nostru spre în afara noastră, nu există decât un mijloc de locomoţie: cuvântul. El poate fi stăpânit în limite rezonabile şi modelat fără a depăşi aceleaşi limite rezonabile prin actul permanent al lecturii. Limbajul de lemn, bâiguielile abia articulate şi exprimările ambigue nu ne vor recomanda niciodată ca oameni deplini. Sper ca cititorii acestui articol să nu fi găsit răspunsul la întrebarea: de ce trebuie să citim? Sper, mai mult decât atât, ca toată această dialectică să nu-i fi convins deloc. Pentru că numai aşa vor fi nevoiţi să îşi afle propriile răspunsuri. Cum? Citind

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s