Gonind în căutarea senzaţionalului


De prea multe ori astăzi percepţia literaturii coboară până în zona anecdoticului, a biografismului (deşi termenul nu este acreditat de DOOM2, el este frecvent folosit astăzi) excesiv. În relaţia autor-text-cititor, textul se află în regres vizibil în timp ce autorul stârneşte din ce în ce mai mult interesul publicului prin biografia sa, de multe ori romanţată, cu sau fără intenţia istoricului literar. Frecvent, cititorii tineri aflaţi în faţa unui text literar sunt interesaţi nu de ficţiune în sine, ci tocmai de marile adevăruri care sunt prezumate abuziv în spatele poveştii. Inofensivele romane ale irlandezului Bram Stoker, comercialele conspiraţii ale lui Dan Brown, fantezistele teorii protocroniste ale lui Pavel Coruţ, pseudo-misticismul lui Coelho, războiul văzut de Sven Hassel, terifiantele poveşti ale lui Stephen King (enumerarea este aleatorie) – toate sunt adesea citite astăzi într-o cheie deformată de apetenţa pentru tot ceea ce se plasează sub umbrela senzaţionalului. Cu greu mai acceptă cineva că între viaţa publică a unui scriitor şi ideile exprimate de el în text (beletristic sau de altă natură) se pot naşte falii majore. Autorul nu se poate sustrage, aşadar, acestei furibunde nevoi a cititorului de a trece dincolo de cortina vieţii private. Multe lecturi din Salman Rushdie se datorează tocmai aurei de mister care s-a conturat în jurul lui de când a fost condamnat la moarte de un tribunal islamic iranian (în 1988). Aceasta nu înseamnă câtuşi de puţin că Versetele satanice sau Copiii de la miezul nopţii ar fi texte lipsite de valoare. Doar că e profund injust şi uneori periculos ca biografia să se imprime cu atâta forţă asupra textului în sine, instaurând o grilă de lectură ideologică şi nu estetică. S-ar putea pune întrebarea: ce e rău în această tendinţă daca ea conduce finalmente către lectură? Nu e de preferat orice cale care ghidează cititorul tânăr către text? Cu siguranţă, da. Marea problemă este că din acest tip de lectură e greu de evadat. Într-o lume dominată de reality-show, într-o societate excesiv invazivă, este posibil ca textul literar să fie perceput nu ca ficţiune, ci ca mesaj subliminal, subversiv. Am încercat să văd care poate fi la noi originea unei asemenea abordări. Nu cred că trebuie să mergem foarte departe în istorie. În perioada comunistă scriitorii, neputându-şi transmite mesajele în forma lor brută, erau nevoiţi să apeleze la aluzie şi ambiguitate pentru a scăpa de ochiul vigilent al cenzurii. Fenomenul s-a transmis şi către cititor destul de repede. Într-o carte, se citea adesea printre rânduri şi în postcomunism s-a intrat cu această obişnuinţă. Când un text literar riscă să devină prea explicit, în primii ani de după 1989, cititorul român suplineşte prin propria sa intervenţie. Predarea literaturii române în licee şi universităţi nu ajută nici ea foarte mult. Când Luceafărul e interpretat în cheia biografiei eminesciene (Luceafărul-Eminescu, Cătălina-Veronica Micle) e foarte posibil ca poemul să câştige ca spectacol, dar tot la fel de posibil este ca el să nu mai poată fi perceput decât în această cheie. Încercăm un exemplu din imediata noastră contemporaneitate. Când Horia-Roman Patapievici a scris câteva pagini relativ dure despre români (publicate în Politice), i-a fost imediat reproşată (odată cu intrarea sa in viaţa publică) lipsa de patriotism. O vreme nicio altă idee nu a fost adusă în discuţie în afara acestor câteva fraze, multe dintre ele simplu exerciţiu retoric sau cel mult enunţuri ale unui om dezamăgit de ceea ce se întâmplă cu ţara sa. Iată un exemplu concret al contaminării produse între text şi viaţa reală. Istoria literaturii, ale cărei preocupări sunt tocmai scriitorul şi cartea privite ca obiecte istorice, ar trebui să interfereze cu ştiinţa interpretării unui text literar doar atunci când se poate proba fără nicio urmă de îndoială legătura între viaţa reală a unui scriitor şi textul său. În cazul romanului „Pădurea spânzuraţilor” al lui Rebreanu este important să înţelegem că personajul este un alter-ego al fratelui scriitorului (Emil Rebreanu) la fel cum lectura romanului eliadesc Maitreyi nu se poate face în absenţa informaţiilor despre perioada indiană a lui Mircea Eliade (1928-1931). A încerca s-o descoperim, însă, pe Veronica Micle în mai toată lirica de dragoste eminesciană este o exagerare. Din păcate, de prea multe ori, istoria literară şi apetenţa pentru biografism nu ne permit să citim textul ca exerciţiu retoric sau ca manifest estetic, uneori. Ficţiunea este în sine un univers independent care poate fi analizat de foarte multe ori fără instrumentele istoricului literar.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s