Literatură română tânără. Caut scriitori dispăruţi


Care ar fi fost primul reflex firesc al literaturii române odată cu ieşirea din comunism? Un necesar şi susţinut efort de recuperare a unor scriitori pe care deceniile de comunism îi plasaseră în rafturile din spate ale unei imaginare biblioteci reprezentative pentru întreaga literatură română. Proletcultismul şi realismul ştiinţific au avut grijă ca şi în acest domeniu să inverseze ierarhii şi să instituie false valori. Afirmăm din start că un asemenea proces de recuperare nu trebuie să vizeze autorul şi modul în care el, forţat sau voluntar, a colaborat cu pseudo-elita comunistă, ci textul literar în sine. Oamenii, aşa cum s-a întâmplat dintotdeauna, au micile sau marile lor slăbiciuni şi o rezistenţă la suferinţă şi presiuni care diferă de la caz la caz. Nu neapărat o ierarhizare morala se impunea în literatură imediat după 1989, ci una estetica. Nimeni nu poate contesta… au fost readuse în prim-planul conştiinţei publice câteva nume şi texte esenţiale: Lucian Blaga, Vasile Voiculescu, Nichifor Crainic sau Marin Preda. Însă mulţi alţii au rămas în afara manualelor de literatură şi a listei de autori canonici, accesibili doar celor care se interesează de fenomenul literar din postura de specialist. Nume precum (enunţarea lor este aleatorie) Mateiu Caragiale, Max Blecher, Panait Istrati, Mihail Sebastian, Ion Marin Sadoveanu, Tudor Muşatescu, George Bălăiţă, Laurenţiu Fulga sau Vintilă Horia (şi mulţi alţii) au rămas în continuare departe de marele public. S-ar putea spune că cititorul îi poate găsi astăzi în librării şi biblioteci, deci problema ridicată aici este una falsă. Ştim cu toţii, însă, că cititorul tânăr lecturează cu mare greutate scriitori români al căror nume nu este vehiculat în spaţiul public.

Ar mai fi o problemă. Deşi unii autori se regăsesc în manuale, sunt citaţi cu texte nu întotdeauna semnificative. Începem chiar cu Eminescu, din care nu se mai reţin astăzi texte precum Rugăciunea unui dac, Odă (în metru antic) sau ciclul Scrisorilor (cu excepţia Scrisorii III, intrată în conştiinţa publică datorită primei părţi, ce relatează lupta lui Mircea cel Bătrân şi Baiazid). Apoi, nuvelele fantastice ale lui Vasile Voiculescu şi romanul său Zahei Orbul, romanele Arhanghelii (Ion Agârbiceanu), Craii de Curtea-Veche (Mateiu Caragiale), Adam şi Eva şi Ciuleandra (Liviu Rebreanu) se adaugă textelor peste care se aşază tăcerea. Evident, este o dovadă de naivitate să ne imaginam că tot ceea ce a produs literatura română poate intra pe uşa din faţă a conştiinţei publice. Cu toate acestea, nu avem o literatură atât de importantă încât să ne putem permite să ignoram cu atâta lejeritate nume şi texte care ar trece oricând de rigorile oricărei grile estetice.

Care ar fi cauzele unei asemenea omisiuni? În primul rând, ignoranţa (oricât de dur ar fi termenul) celor care au înţeles prin reforma în educaţie exclusiv o reformă birocratică, administrativă. În interbelic, Eugen Lovinescu vorbea despre necesitatea punerii în acord a literaturii cu spiritul veacului. Teoriile sale rămân valide şi astăzi. Un echilibru se impune totuşi: nicio literatură nu se poate abandona cu totul modernităţii pentru simplul motiv că aceasta este instabilă şi multe dintre trăsăturile ei se vor dovedi experiment inutil, criză adolescentină (căci, asemenea indivizilor, şi culturile trec prin astfel de crize). Cu toate acestea, a impune cititorului tânăr un set de texte care nu mai sunt ancorate în modernitate implică riscul inevitabil de a transforma literatura în corpus de lucrări parcurs din obligaţie. Odată înlăturată presiunea şcolii, lectorul nu se va mai întoarce niciodată la text în mod voluntar pentru că nu îl va putea asocia vreodată ideii de catharsis.

O altă cauză a întârzierii recuperărilor de texte şi autori este lipsa de viziune. În domeniul literar, viziune ar însemna în primul rând reinstaurarea canonului literar. Avem o literatură (aşa cum este ea)… ar trebui sa despărţim apele şi să vedem ce merită promovat şi ce nu. În schimb, ne abandonam ocupaţiilor minore, traducem cărţi ale unor autori români obscuri, pe criterii subiective, trimiţând către lume o literatură care nu ne reprezintă. S-ar putea riposta că piaţa este liberă şi că ea reglează mecanismul traducerilor. Perfect adevărat, dar atunci când este vorba despre bani publici, nu piaţa trebuie să regleze mecanismele, ci valoarea estetică. Oricine poate traduce şi publica orice, cu condiţia ca fondurile pe care le implică un asemenea demers să fie private. Când însă, cu banii tuturor se finanţează un program de traduceri, nu ne mai interesează piaţa şi nici marketingul cărţii, ci valoarea textului si capacitatea lui de a transmite celorlalţi mesaje semnificative.

Soluţii? Una singură. S-ar părea că, în ciuda tuturor încercărilor de a face tabula rasa cultura, ea găseşte mereu o modalitate prin care să triumfe. Nu ştim momentan cum, dar ştim că se va întâmpla. În definitiv, există situaţii în care avionul ajunge la destinaţie setat pe pilot automat.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s