Limba română. Un articol „soft” despre o problemă „hard”


La graniţa dintre secolele XVIII şi XIX, Ion Budai-Deleanu constata că limba română este „brudie” (imatură).  In multe dintre aspectele sale, limba română continuă să fie imatură şi astăzi. Care sunt simptomele imaturităţii ei? Printre altele, prea multele excepţii de la regulile gramaticale şi imunitatea scăzută la modernitate (în definitiv, francezii pot folosi pentru „mouse”, „souris” în vreme ce în română termenul nu poate fi nicidecum înlocuit cu „şoarece”). Noica a încercat să ridice limba română la nivel de limbă a filosofiei. Dacă a reuşit sau nu, e o chestiune mult prea delicată pentru a o pune în discuţie acum (eu personal cred că nu).

Că nu vorbim o limbă  „aşezată”, bine şi serios reglementată  e un fapt, nu o afirmaţie antipatriotică sau neromânească. De altfel, nici nu ne putem aştepta la altceva. Câteva date sunt semnificative: primul document scris (şi descoperit) în limba română (caracterele erau încă slavone) datează abia din 1521 („Scrisoarea lui Neacşu din Câmpulung”), prima lucrare solidă de gramatică a limbii române datează din 1828 (Ion Heliade Rădulescu), alfabetul latin este adoptat oficial prin 1860-1862, până prin secolul XX analfabetismul la români este fenomen de masă, în 2006 un studiu al Comisiei Europene spune că în România peste 50% dintre elevii de până la 15 ani au dificultăţi în a înţelege textele pe care le citesc.

În acest context, calcul lingvistic a găsit în 1989 un teren propice pentru a se instala solid în limba română. Am mai putea adăuga, fugitiv,la capitolul „cauze”, limba de lemn practicată de comunişti pe scară largă, faptul că nimeni nu se oboseşte să comercializeze desktopuri şi laptopuri cu tastaturi care să aibă caractere româneşti şi violarea sistematică a limbii române de către clasa politică actuală. Acesta este contextul.  Dex-ul defineşte calcul lingvistic drept „traducere dintr-o limbă într-altă limbă a elementelor de formare a unui cuvânt compus sau a unei expresii; preluarea de către un cuvânt a sensului sau a sensurilor unui cuvânt străin; împrumut semantic”.

De foarte multe ori, calcul se instalează pe fondul lipsei unei alternative. Cum ar trebui să spun pentru a evita „vizavi” (şi nu „vis-a-vis”, aşa cum se scrie adesea)? Ar trebui să spun „peste drum” poate, dar formularea este… peste mână. În loc de mot-a-mot, pot prefera „cuvânt cu cuvânt”, dar formula este în sine atât de cacofonică încât cu greu se poate impune. Cum ar trebui să spun în loc de „purtător de cuvânt”? Oricât de mult mi-ar displăcea „porte a parole”, oricât de mult aş dori să protejez limba română, mă tem că nu sunt alternative. Când există totuşi o sintagmă acceptabilă deja acreditată în limba română, ea e adesea de nefolosit pentru că intervine comoditatea vorbitorului. Cine preferă „fârşit de săptămână” în locul mult mai confortabilului „weekend”? Şi, în fine, cu ce pot înlocui summit-ul sau sommet-ul? Exemplele ar putea continua.

Regretabil este însă că se preferă calcul chiar şi atunci când limba română are la dispoziţie instrumente lingvistice corespunzătoare. Este cazul expresiei englezeşti „to make sense”, care devine astăzi din ce în ce mai mult „a face sens”, deşi avem alternativa „a avea sens”. Mai deunăzi, una dintre multele dive anonime din peisajul mediatic românesc vorbea despre un personaj al cărui nume îmi scapă, spunând: „este un sweet”. Exemplul, deşi singular, caracterizează o stare de fapt generalizată. Dacă în vorbirea tinerilor, romgleza este marca unui teribilism specific vârstei, atunci când ea devine practică în vorbirea persoanelor trecute de adolescenţă, ne aflăm în faţa unui snobism în cea mai pură accepţiune a termenului. Când nu poţi vorbi o română coerentă şi fluentă, ce altceva îţi rămâne de făcut? Umorul involuntar al situaţiei e că, de regulă, vorbitorii de romgleză adulţi nu sunt altceva decât… hibrizi, ei nu se pot exprima bine nici în română şi nici în engleză. De ce, însă, la urma urmei, e atât de important să vorbeşti corect limba în care te exprimi în mod curent? În primul rând pentru că modul în care verbalizăm are mare legătură cu modul în care gândim. Cu un vocabular restrâns nu se pot exprima prea multe idei.

Transmisiunile tv sunt adesea astăzi „live” şi nu „în direct”. Formulele de salut preferate astăzi sunt „ciao”, „mersi”, „goodbye” sau chiar „bye” şi nu „mulţumesc” sau „la revedere”. Nu pledez pentru eliminarea tuturor acestor tendinţe. Ar fi, oricum, inutil. Daca ele se insinuează organic în vocabularul nostru de zi cu zi, dacă vin pe fondul unei imaturităţi a limbii române, nimeni nu cred că se poate împotrivi altfel decât la nivel declarativ. Ceea ce, însă, trebuie şi poate fi combătut este snobismul lingvistic. Cum? Prin ridiculizarea perseverentă a  lui şi a tuturor celor care îl practică.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s