„Noi muncim, nu gândim”, deci… Ţară, Ţară, vrem… ospătari!


De curând, preşedintele unui stat numit România (stat situat în sud-estul Europei, capitala sa fiind Bucureştiul) spunea că nu are nevoie de „filozofi”, ca sistemul românesc de educaţie trebuie să pregătească mecanici auto şi ospătari, că cine vrea sa ştie ceva despre Herodot sau păpădie poate căuta pe Google. Prin „filozofi”, domnia sa înţelegea tot ceea ce ţine de spectrul larg al ştiinţelor umaniste. Mai mult decât atât, discursul respectiv nu făcea altceva decât să ne arunce cu ceva decenii în urmă, în epoca în care intelectualul şi teoreticianul erau arătaţi cu degetul pentru că nu produceau practic nimic concret, ceea ce, (nu-i aşa?) e aproape o crimă.

Mai este vorba însă şi de un derapaj logic care m-a stupefiat. Păi dacă despre Herodot afli căutând pe Google (aşa cum respectuos ne-a informat preşedintele), de ce n-ai putea afla cu ajutorul aceluiaşi motor de căutare cum trebuie serviţi clienţii diferitelor localuri publice mai mari sau mai mici? Pe internet afli şi cum poţi fabrica un avion, cu toate astea mă îndoiesc că cineva l-ar putea face fără studii teoretice. În plus, nici nu e nevoie de foarte multe informaţii pentru a afla că piaţa muncii din acea ţară sud-est europeană are nevoie nu de ospătari, ci de medici, spre exemplu. Or, înainte de a intra într-o sală de operaţie, îţi trebuie ani de pregătire teoretică. Ascultând discursul despre care vă vorbesc am înţeles că anii de studiu ai medicului sunt inutili. În definitiv, despre corpul uman afli nu numai pe Google, ci şi urmărind diverse documentare pe canalele tv specializate. Dacă mă gândesc mai bine şi magistraţii sunt şcoliţi în mod inutil. Păi mergi la Monitorul Oficial, citeşti legile, îţi cumperi codurile, te uiţi la ceva seriale cu justiţiabili şi… cam atât. Nici cunoaşterea limbilor străine nu e atât de importantă. Există softuri din ce în ce mai performante care traduc şi interpretează. Mergând mai departe, am putea reforma sistemul de educaţie românesc scoţând din programa şcolară tot ceea ce s-ar putea găsi cu uşurinţă pe Google. Dascălul însuşi devine inutil de vreme ce consumă banii contribuabililor oferind cunoştinţe uşor accesibile oricărui internaut capabil să folosească o tastatură şi un mouse. N-ar trebui să mai avem în ţara aceasta decât politicieni, pentru că un asemenea amestec de specimene umane nu poate fi suplinit de vreun motor de căutare.

Altceva e însă şi mai îngrijorător. E uşor de observat că într-un discurs public, fiecare individ aduce în discuţie inevitabil argumente din sfera de competenţe pe care o stăpâneşte mai bine. Mai mereu filologul îţi va vorbi despre literatură şi fenomene lingvistice, matematicianul despre cifre, astronomul despre Univers şi arheologul despre monumente funerare. E un fel de… sindrom profesional. Dedicându-ţi viaţa unui domeniu anume, fiind pasionat de ceea ce faci, e firesc să vorbeşti despre pasiunea ta. Ce aş putea înţelege despre un preşedinte de stat care compară Uniunea Europeană cu un restaurant de lux şi consideră că una dintre problemele majore  ale turismului românesc este calitatea îndoielnică a ospătarilor? În repetate rânduri, în discursurile publice ale personajului despre care vă vorbesc, apar metafore culinare şi paralele care vizează acelaşi vast domeniu al serviciilor publice.

Semnalul pare a fi acela de spargere a României în caste profesionale. Intelectualii inutili vs. oamenii muncii, bugetari vs. salariaţi în domeniul privat etc. Mesajele publice ale unui şef de stat contează; ele distorsionează percepţii şi poate instaura domnia lui „noi muncim, nu gândim”. Care este esenţa acestei aporii? Gânditul este o manifestare a trândăvelii, o inutilitate costisitoare. Dascălii, filozofii, teoreticienii de tot felul sunt paraziţii unei societăţi care munceşte în fabrici şi uzine, pe schele şi macarale, la maşina de cusut sau la menghină. Nu vă sună cunoscut?

Raţional vorbind, m-aş aştepta la mesaje publice care să reinstaureze o necesară normalitate: o societate, şi cu atât mai mult cea românească, are nevoie de şuruburi în egală măsură în care are nevoie de creiere. Există o simbioză între cultura materială şi cea spirituală. Ele evoluează în relaţie directă, nu defazat, aşa cum îşi închipuie unii. În spatele oricărui şurub se ascunde ideea de şurub, în spatele oricărui comandant de navă se află proiectanţii, oamenii care au viziuni şi cunoştinţele teoretice pentru a le pune pe hârtie. E o observaţie atât de banală încât bunul-simţ comun ar trebui să ne facă să respingem din start orice mesaj public ce încearcă să ne convingă de contrariul.

Patria are nevoie de tinichigii, de sculeri-matriţeri, de şoferi şi nu de oameni care au o solidă cultură generală, care îşi vorbesc corect limba, care scriu, citesc, pictează şi cântă. Aceasta pare a fi ideea care se insinuează nociv în mentalul colectiv românesc. Mă grăbesc deci să trimit acest articol redacţiei în speranţa că el va fi publicat cât încă în ţara asta va mai şti cineva să citească în limba română.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s