Confesiunile incomplete ale unui fost proletar


În decembrie 1989 aveam 11 ani. Afirm asta de la bun început pentru a oferi un argument solid celor care vor sa îşi exprime indignarea faţă de ceea ce voi spune în continuare. Veţi putea declara oricând, aşadar, că vorbesc din cărţi, că în definitiv eram prea tânăr ca să văd marile realizări ale patriei.

Îmi amintesc totuşi sticlele de lapte aşezate în şir indian în aşteptarea posesorilor care apăreau spre dimineaţă, îmi amintesc maşina cu pâine pe care o descărcam alături de alţi tovarăşi mai mari şi mai mici pentru ca astfel să nu mai stăm la coadă, îmi amintesc Scorniceşti-ul (oraşul în care am fost făcut pionier) şi celebra şcoală în care s-a prefăcut că învaţă preşedintele meu analfabet, îmi amintesc gustul de margarină apoasă întinsă îndelung pe pâine dimineaţa, îmi amintesc că dumnezeii micului meu univers erau vânzătoarea de la magazinul „Gospodina” şi lucrătorii de la abator… Şi aveam doar 11 ani… Mă întreb câteodată ce s-ar fi întâmplat cu amintirile mele dacă ele ar fi fost în şi mai mare măsură afectate de comunism. Cred că orice vieţuire într-un sistem totalitar creează reacţii dintre cele mai bizare. Spre exemplu, pentru că nu am mâncat banane decât de două ori înainte de 1989, ele rămân şi astăzi fructele mele preferate. Şi asta pentru că le consum având în minte gustul lor de atunci, ca într-un soi de reiterare ritualică a unui gest pe care nu l-am putut face niciodată până la capăt.

De aceea şi din multe alte motive, nu pot înţelege nostalgia faţă de Epoca de Aur. Da, ştiu… orice tovarăş apt de muncă avea unde munci, orice familie de tovarăşi primea prin repartiţie de la stat un apartament, orice absolvent de facultate era integrat imediat în câmpul muncii cu ajutorul unui mecanism în care intervenea frecvent câte un secretar de partid… Rezultatul a fost dezastruos pentru mentalul colectiv românesc. Furtul masiv de la locul de muncă, treaba făcută de mântuială erau şi rezultantele directe ale unei asemenea politici. Când ştiu că, indiferent de calificare şi performanţă, locul meu de muncă e asigurat prin decizie politică, ce m-ar putea motiva să lucrez eficient şi onest? Cât despre locuinţele repartizate „generos” de comunişti, ele au înlăturat din memoria noastră ideea de proprietate. Când sunt conştient că oricând, în funcţie de capriciile celui care repartizează şi relaţiile celui repartizat, garsoniera se poate transforma în apartament cu trei camere fără vreun merit personal, respectul faţă de proprietate e condamnat. Să nu uităm apoi că toată această afacere imobiliară a fost clădită pe demolarea masivă a caselor.

Şi atunci pe ce anume concret se poate baza nostalgia faţă de Epoca de Aur? Unii şi-au trăit tinereţea acolo şi regretul nu se manifestă faţă de comunism în sine, ci faţă de un topos personal. Alţii pur şi simplu nu se pot adapta. Nu de puţine ori am văzut în anii de după 1989 cozi la magazine pentru produse care se găseau din abundenţă la cel puţin alte două-trei magazine aflate la cincizeci de metri depărtare. Nu de puţine ori am asistat în trenuri sau gări la discuţii kafkiene de genul: „ce bine era în comunism… Furam toţi. Acum fură numai politicienii”. Comunismul a extirpat memoria normalităţii, iar recuperarea ei e o chestiune care poate fi restaurată cu mare greutate. Şi asta pentru că, în complexitatea lui diabolică, tumora comunistă nu s-a mulţumit cu puţin: ea a instaurat mituri false, zei falşi şi valori mutilante.

Ni se spune astăzi, pe bună dreptate poate, că în comunism se citea mai mult şi se învăţa mai bine. Statistica susţine această idee. Se citea mai mult din lipsă de alternative şi nu pentru că „poporul” era însetat de cultură. Oricând putem construi închisori imense în care deţinuţii, pentru că nu au altceva mai bun de făcut, citesc. Numai că actul de a citi nu este suficient prin sine însuşi, el trebuie să ducă la emanciparea fiinţei umane, la atingerea unor standarde, la instaurarea unor valori. Cititul ca formă de evadare dintr-un sistem discreţionar este la fel de eficient ca ultima ţigară acordată unui condamnat la moarte. Ni se mai spune frecvent că în comunism „nu ne-am vândut ţara”. Uităm că în sine comunismul este un sistem ideologic care, cel puţin în faza lui teoretică, este internaţionalist. Citind „Manifestul comunist” din 1848, constatăm că el propune nu idei naţionale, ci tocmai instaurarea unei Vârste de Aur a omenirii. Că s-a virat la noi şi în alte părţi către naţionalism, e doar una dintre multele renunţări la o doctrină al cărei eşafodaj nu avea cum să reziste.

Şi chiar de-ar fi aşa, nu e cumva schizoid să idealizăm statul chiar şi atunci când acesta funcţionează împotriva cetăţenilor săi? Care e scopul în definitiv? Să ne sacrificăm inutil pentru structuri statale vădit inumane sau să găsim o soluţie pentru ca viaţa noastră de zi cu zi să devină mai bună? Dacă libertatea mea individuală nu mai poate fi asigurată de o ideologie, oricare ar fi ea, ar trebui să lupt pentru păstrarea ei doar pentru că e… românească? Nostalgicii vor spune invariabil că Ceauşescu a fost… un bun român. Ce înseamnă însă a fi „un bun român”? Dacă am cetăţenie română, dacă declar că îmi iubesc ţara şi în numele acestei iubiri ucid, înseamnă că sunt bun român? Pentru mine cel puţin, Carol a fost un român cu mult mai bun decât Ceauşescu. Chiar dacă numele său, Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen, nu avea nimic din bonomia unui „Nicolae”. Nu sunt dispus să iert oricui orice doar pentru simplul motiv că soarta, genetica sau alte accidente au hotărât să fim parte a aceluiaşi popor.

2 gânduri despre „Confesiunile incomplete ale unui fost proletar

  1. Mi-a placut mult “povestea” ta. Imi amintesc si eu ca acum cateva luni, la un gratar, am inceput sa am un discurs in genul celui al tau. Cum poate cineva sa fie nostalgic dupa un sistem in care era suficient sa nu taci ca sa dai de belea ? Morala e ca daca oamenii au de ales intre libertate pe stomacul gol si frica pe stomacul plin, aleg a doua varianta. Ma intreb in acelasi timp, ce naiba era asa grozav atunci? Ca pentru lapte trebuia sa te scoli cu noaptea in cap asa cum ai spus si tu, painea era pe cartela, untul il luai daca aveai pile, salamul la fel…ulei mai gaseai, creveti erau peste tot dar iti era greata, mai gaseai un Brifcor (dar cu ala nu poti trai la infinit). Eu aveam 10 ani atunci si sunt gata in orice moment sa dau replica oricui care ar putea sa puna sub semnul intrebarii memoria unui copil de 10 ani.
    Eu inteleg ca nu se putea face mare lucru, nu e un erou in fiecare dintre noi, dar de acolo pana la a fi nostalgic dupa asa ceva e drum lung…un drum pe care acum incerc sa il pricep.
    Eu mai inteleg si frustrarea generatiei parintilor nostri, oameni decenti, cu bun simt, care au dus-o bine in epoca de aur (eu scriu fara litera mare, nu merita nici macar ironic) si care si-au vazut toate reperele secerate dupa 89. Ce puteau ei sa faca? Comnismul nu te lasa sa iti alegi numarul de copii, trebuia sa torni la infinit, iar cei care au crezut in sistem chiar asta au si facut. Problema e ca nu au mai avut cu ce sa ii hraneasca dupa 89..Ei…cum sa nu fie nostalgici? Incerc sa ii inteleg. Ei au avut o viata, iar dupa 89 nu au mai avut nimic. Decat disponibilizari, salarii de mizerie si tot tacamul pe care il cunoasteti. E suficient sa va uitati in jur…e la fel de greu ca acum 20 de ani. Ei bine da, ei pot fi nostalgici. Oricat de condamnabila ar parea chestia asta.
    Doamne, nimic pe planeta asta nu imi inspira o mai mare scarba decat perioada in care mi-am irosit primii 10 ani din viata. Dar in acelasi timp trebuie sa judec la rece si sa imi dau seama ca oamenii cumsecade, milioanele de oameni cumsecade, niste copii xerox ale parintilor mei, nu sunt nostalgici dupa comunismul in sine, ci dupa o perioada in care le-a fost mai bine decat acum. Asta e trist…dupa comuinsm o ducem mai rau. Stomacul e mai gol pentru multi dintre noi. Dar macar avem libertatea sa spunem asta. Si nu e putin…Doamne iti multumesc macar pentru atat!…

    Apreciază

  2. Paul, noi am discutat de cateva ori despre toate astea.Totusi, comentariul tau mi-a inspirat un alt articol si pentru asta iti multumesc. Incerc sa vorbesc acolo tocmai despre acei „milioane de oameni cumsecade”… Nu cumva stomacul gol de acum e si o consecinta a „stomacului plin” de atunci? Nu e o solutie sa culpabilizam o intreaga tara pentru ceea ce s-a intamplat pana in 1989, dar nici nu cred ca e o solutie sa credem ca am fost cu totii niste inocenti peste care s-a abatut, asa ca un traznet, istoria.

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s