Bacaloriatul şi alte egzamene…care este!


În fiecare an de o vreme încoace, în vară, are loc un eveniment care implică un număr relativ mare de cetăţeni români de toate vârstele, sexele, categoriile sociale şi convingerile politice: bacalaureatul. Şi tot de la an la an mă conving că forma aceasta de evaluare, aşa cum este ea aplicată în sistemul românesc, nu e decât o glumă. O glumă costisitoare, sinistră, o glumă în care actorii se iau în serios, o şaradă în care se folosesc mai mereu cuvinte mari: performanţă, procent de promovabilitate, itemi ş.a. Atât de concentraţi asupra evenimentului în sine, nu mai putem vedea care sunt urmările lui. Dincolo de miile de pagini acoperite cu platitudini, dincolo de sutele de ore petrecute de profesorii-corectori cu ochii aţintiţi în foile de concurs, dincolo de butaforie aşadar, nu se află nimic.

Ca formă de evaluare bacalaureatul actual nu îşi atinge niciuna dintre ţintele pe care ar trebui să le atingă un examen de maturitate. Sunt frecvente cazurile în care elevi de media 5 în toţi cei patru ani de liceu obţin 10 la examinarea orală şi între 7 şi 8 la examinarea scrisă. În mod normal, dacă ne-ar preocupa cu adevărat învăţământul românesc, ar trebui să investigăm fenomenul, căci (e clar!) cineva greşeşte: ori profesorul de liceu, ori corectorul de la bac. Mai există, e adevărat şi ipoteza ca, în chiar ziua bacalaureatului, în masă elevii români să primească inspiraţie direct de la duhul sfânt şi în felul acesta performanţele lor şcolare să crească brusc cu mult peste capacităţile demonstrate în cei patru ani de liceu. În definitiv, de ce ar trebui să ne pese? Pe noi ne interesează cifrele; ca şi în alte cazuri, învăţământul de la noi e o… afacere contabilă. Ne uităm pe cifre, ne consolăm privind statisticile şi o luăm în fiecare an de la capăt.

De când variantele de subiecte apar pe internet, cei mai mulţi dintre elevii români îşi procură una dintre multele culegerile care oferă răspunsurile de-a gata şi, în funcţie de vigilenţa supraveghetorilor, le folosesc transcriind răspunsurile pe foile de concurs. Sau, în cazul cel mai fericit, se memorează fraze cu un mare caracter de generalitate, aplicabile fără scrupul oricărui text literar. Să luăm un exemplu: „Poezia lui X surprinde în peisajul epocii prin originalitate şi prospeţimea limbajului poetic”… În locul acelui X puteţi aşeza orice nume de poet român sau de aiurea. În felul acesta, tinerii absolvenţi pierd proprietatea termenilor, cuvintele nu mai înseamnă pentru ei decât simboluri grafice transcrise de pe o pagină pe alta. Literatura se transformă în sumă de texte poetice sau epice lipsite de sens autonom.

Şi acesta este doar vârful icebergului. Din ce în ce mai mult astăzi în licee, literatura se predă fragmentar. Dincolo de adevărul banal al sintagmei „se citeşte din ce în ce mai puţin”, se ascunde adevărul unei alte sintagme „se înţelege din ce în ce mai puţin”. În timp ce reforma în învăţământ se reduce la aspecte administrative, manualele se tabuizează, romanele se citesc „pe fragmente” iar critica literară are întâietate asupra literaturii înseşi. Devine în felul acesta mai important ce crede George Călinescu despre Eminescu decât poezia eminesciană în sine. Elevii posedă sentinţe critice, le rostesc axiomatic şi… cam atât. Manualele însele ilustrează un principiu de predare absurd: cronologia evenimentelor literare este înlocuită de literatura predată… tematic. Nu mai avem nevoie de o prezentare a culturii române de la, să zicem, umanism la postmodernism, ci de un amalgam indistinct de texte ordonate după teme precum iubirea, natura sau moartea. Rezultatul? Incapacitatea celor mai mulţi dintre elevi de a încadra corect textul literar într-un context cultural.

Proba orală a bacalaureatului la Limba şi Literatura Română este şi ea birocratizată. Răspunsuri-standard, clişee şi cuvinte mari rostite dezinvolt. În vreme ce întreaga energie reformatoare a ministerului se concentrează asupra sistemelor macro, la nivel „micro” totul se degradează iremediabil. Soluţia ar fi renunţarea la reforma de sus în jos. Înainte de a schimba aproape anual metodologii şi calendare de examen, înainte de a asuma pachete legislative masive cu viziuni de ansamblu şi propuneri grandioase, ar trebui să vedem ce se poate reforma la nivelul primar al relaţiei dintre dascăl şi elev. Va deveni în curând prea târziu. Liceenii de ieri au devenit licenţiaţii de astăzi şi vor deveni cu siguranţă profesorii de mâine.

Am aflat de curând că la un examen de licenţă, o studentă la Filologie i-a confundat pe Ion Heliade-Rădulescu şi Mircea Eliade. Evident, studenta a devenit licenţiată. Mi-a fost teamă să vad unde anume a fost repartizată după examenul de titularizare. Mă aştept însă ca în curând să fim colegi, să ne întâlnim în pauze prin cancelarie şi să discutăm afabil despre banii de vacanţă, sporurile de dirigenţie şi revendicările sindicatelor din învăţământ. Între timp, vremea se va fi scurs şi apoi, sincer vorbind, îi mai pasă cuiva că între Heliade-Rădulescu şi Mircea Eliade se află un secol de cultură şi literatură română? Astea sunt amănunte…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s