Cred într-o Românie subterană


Nu am aşteptat niciodată prea mult de la ţara mea pentru simplul motiv că am aflat de ceva vreme că suntem cam tineri prin istoria asta, tineri în termenii continuităţii. Oricât de curajoşi vor fi fost tracii sau dacii, oricât de bravi vor fi fost domnitorii Evului Mediu românesc, oricât de rezistenţi vor fi fost corifeii Şcolii Ardelene în faţa presiunilor imperiale, oricâtă viziune vor fi avut paşoptiştii sau junimiştii români, cu greu se poate vorbi despre o continuitate neîntreruptă între toţi aceştia şi România de azi.

Cu toate astea, sunt realmente optimist în legătură cu viitorul. Şi optimismul meu vine tocmai din multitudinea de momente în care elita noastră politică a condus haotic, optimismul meu e generat tocmai de zecile de ani în care am fost conduşi fără viziune. Dacă în ciuda tuturor acestor lucruri eu şi alţii ca mine mai putem sta în faţa unui laptop, scriindu-ne articolele, mai putem respira într-un climat în mare parte normal, înseamnă că societatea românească are mecanisme care funcţionează indiferent de clasa politică sau chiar împotriva ei.

Dacă în ciuda tuturor amatorismelor care respiră prin toţi porii televiziunilor noastre naţionale sau locale, a ziarelor sau radiourilor noastre, încă mai există lucruri care funcţionează în ţara asta (şi există), înseamnă că vorbim de cel puţin două paliere, două nivele de comandă: unul oficial, cu ministere arborescente, cu trocuri politice şi compromisuri, cu oameni mici ajunşi dintr-o dată mari şi un al doilea nivel, al micilor întreprinzători care cer statului doar să nu-i încurce, al indivizilor anonimi care contribuie însă decisiv la funcţionarea mecanismului numit România. Dacă atunci când vorbesc de ministere, funcţionari publici de rang înalt, ambasadori sau consuli aproape că sunt tentat să renunţ la political correctness şi să îmi manifest o nemulţumire vecină cu furia câteodată, calmul îmi revine brusc atunci când mă gândesc la nu ştiu ce medici anonimi, la nu ştiu ce dascăli anonimi, la nu ştiu ce mici patroni de fabrici (anonimi şi ei)… oameni care, în micul lor univers, funcţionează în parametri calitativi rezonabili. Există, deci, o dată în plus, un hiatus între elitele care conduc şi masa critică a indivizilor care se lasă conduşi din lipsă de alternative.

Da… există două Românii. Nu însă o Românie care votează într-un fel şi o Românie care votează în alt fel, ci o Românie a oamenilor mici ce poartă haine de oameni mari şi alta a oamenilor care evoluează debranşaţi de multe dintre angrenajele puse în mişcare de statul român de azi. Dacă sunt optimist în legătură cu ţara în care trăiesc, optimismul meu vine, deci, tocmai din zona oamenilor care nu interacţionează cu statul decât la nivel minimal. Nu promovez anarhismul: statul e necesar cel puţin pană la apariţia unor forme de organizare dovedit superioare (dacă vor apărea vreodată); şi, în definitiv nu conceptul de „stat” e de vină că noi nu ştim sau nu putem să îl umplem cum se cuvine. Plata impozitelor, sistemul de educaţie, sistemul juridic, toate sunt componente statale de neevitat, însă a doua Românie despre care vorbesc e România care alege să ignore statul atunci când această atitudine este posibilă.

Am crezut întotdeauna că statistic este imposibil ca într-o naţiune de peste 20 de milioane de indivizi să nu găseşti oameni în spatele cărora să se ascundă caractere. M-am săturat de profesionişti, tehnocraţi, retorică şi elite politice. M-am săturat de proiecte macro făcute pe genunchi, de branduri de ţară sau de promovarea turismului românesc. Trăiesc cu ferma convingere că dincolo de toate aceste anti-modele publice, se ascunde altceva. Dan Puric, de exemplu, vorbeşte aproape în fiecare apariţie publică despre această realitate alternativă; el o cunoaşte în mod direct, dincolo de ecranele televizoarelor sau de coloanele ziarelor.

Mă veţi acuza de naivitate şi apoi mă veţi întreba, cu un abia disimulat aer de superioritate: dacă există această a doua Românie, responsabilă şi profund morală, unde se ascunde ea? România despre care vă vorbesc nu se ascunde nicăieri, doar că, până în momentul în care îşi va găsi liderul care să o reprezinte, ea stă într-o pasivitate de înţeles, de recomandat chiar. Îşi conservă energiile asemenea magmei; îşi duce existenţa într-un anonimat tradus chiar şi prin absenteismul de la vot. Ar fi inutil să procedeze altfel, pentru că, asemenea magmei, forţa colectivă a acestei Românii constă în acumularea ei şi în erupţia bruscă, atunci când scoarţa terestră (în cazul nostru elita politică şi nu numai) va putea fi penetrată substanţial. Pentru istoricii culturii, e o banalitate faptul că revoluţiile culturale au o oarecare ciclicitate. Prin revoluţie nu înţeleg aici proteste stradale, revendicări sindicale sau marşuri. Toate acestea se desfăşoară în gamă minoră.

Argumentul meu e unul pragmatic: dacă această întreagă ţară ar arăta aşa cum o vedem pe la televizor, n-am mai  exista pe harta Europei. Atât de iresponsabili am putut fi câteodată încât este inexplicabilă însăşi existenţa acestei ţări. Totul capătă sens doar dacă intuim dincolo de apariţiile publice ale nevertebratelor politice o masă critică de indivizi pe care nu îi vom vedea pe ecran, care nu ţipă în piaţa publică, ci îşi fac onest treaba zi de zi. Ei reprezintă România subterană… restul e simplu zgomot de fond.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s