Profesia: suporter


Pe vremea când eram cu mult mai naiv decât astăzi, îmi închipuiam că etimologia unui cuvânt trebuie să aibă neapărat de a face cu realitatea pe care o presupune respectivul cuvânt. Bunăoară, cum „to support” sau „supporter”, înseamnă a „susţine”, „a încuraja”, îmi imaginasem că suporterii sunt oamenii pe care, aşa cum se spune, te poţi baza la bine, dar mai ales la rău. Căci, a susţine pe cineva sau ceva presupune în primul rând a fi acolo atunci când acel ceva sau cineva traversează momente mai puţin faste  (succesul poate fi gestionat fără a avea nevoie de susţinere).

Într-o vreme, din câte ştiu din puţinele lecturi pe marginea subiectului, chiar aşa se şi întâmpla. Oamenii veneau pe stadioane, scandau, şi apoi, după ritualica trecere pe la crâşmă (nevinovata si ea), se retrăgeau în case, continuându-şi viaţa de zi cu zi. Astăzi, însă, cei mai mulţi dintre suporteri („fani”, „ultraşi” – şi seria sinonimică probabil că ar putea continua) nu au o meserie anume şi nici ceea ce cu o fraza mai sus numeam „viaţă de zi cu zi”. Ei reprezintă o tipologie umană la limita absurdului, dezvoltându-se în paralel cu jocul sportiv pe care clamează că îl susţin. Cei mai mulţi dintre ei ajung pe stadioane nu pentru că acolo s-ar desfăşura vreo competiţie sportivă care îi interesează, ci pentru că stadionul este scena confruntărilor care constituie însăşi raţiunea lor de a exista.

Din timp în timp, atunci când ţin cu tot dinadinsul să mă conving de absurdul total al anumitor situaţii, obişnuiesc să fac un nevinovat exerciţiu de imaginaţie: îmi imaginez ziua în care un extraterestru oarecare, fără vreun fel de cunoştinţe privitoare la minunata planetă pe care cu onoare şi orgoliu o populăm, ar asista întâmplător la micile noastre activităţi cotidiene. Extraterestrul nostru ar vedea o gloată de indivizi transfiguraţi, într-o arenă ovală, preocupaţi de ceea ce se întâmplă în imediata lor vecinătate. Jos, undeva în plan secund, nebăgaţi de nimeni în seamă, alte fiinţe bipede aleargă in jurul unui balon… Nu pot decât să sper că nu vom fi vizitaţi prea curând de extratereştri.

Transportaţi dintr-un colţ în altul al ţării cel mai adesea pe banii cluburilor, suporterii acumulează în viaţa de zi cu zi atâtea frustrări încât, eliberaţi de teama că violenţa lor ar putea să cadă sub incidenţa legii, distrug, înjura, urlă, vomează sau defechează la întâmplare, în felul acesta răzbunându-se pentru toate acele zile dintre meciuri când ei, suporterii, nu sunt decât nişte grobieni obişnuiţi, fără serviciu, fără viaţă socială şi fără prieteni. Având un coeficient de inteligenţă redus până aproape de limita de pericol, suporterul preia de la televizor, de la radio sau din ziare câteva clişee pe care le strigă mândru nevoie mare pe stadioane.

Spre exemplu, dacă jucăm cu o echipa din Ungaria, suporterul român îşi va aduce aminte de Horthy şi de Ardeal, deşi nu prea are habar cine este Hothy sau unde exact se găseşte Ardealul; dacă jucăm cu o echipă turcească, specimenul îl invocă pe Ştefan cel Mare, deşi, evident, nu are habar de ceea ce se întâmpla prin Evul Mediu românesc. Cum tipologia nu e naţionala, aşa vor proceda şi suporterii maghiari, turci, britanici etc… doar recuzita diferă; nu va mai fi invocat Ştefan cel Mare sau Horthy, ci alte nume-fetiş. Şi asta pentru că, paradoxal, suporterul nu are etnie. Deşi lui ii place să se considere naţionalist (cu varianta, adesea preferată, „bun român”), lipsa de cultură şi comportamentul animalic îl uneşte cu un suporter din cealaltă parte a globului pământesc. Niciodată, de altfel, prostia şi comportamentul animalic nu au etnie. Intre un prost român si un prost american, german sau francez nu e nicio diferenţă de substanţă, ci doar de amănunt.

Îngrijorătoare este atitudinea publică pe care o avem faţă de suporteri. În primul rând, ei nu sunt întotdeauna trataţi drept ceea ce sunt: marginali şi nesemnificativi pentru mentalul colectiv al unui popor, oricare ar fi el. La televiziune, câteva sute de fani maghiari care agită steaguri cu Ardealul înglobat Ungariei devin dintr-o dată reprezentanţii vreunei conspiraţii subtile sau – şi mai rău – purtătorii de cuvânt ai unui neam vecin şi ostil. Ştirea e prezentata cu seriozitate, ca şi cum el, suporterul, poate declanşa o adevărată criză diplomatică, daca nu cumva un al Treilea Război Mondial. Generalizările sunt la ele acasă: „Fanii maghiari au strigat lozinci antiromâneşti”. Care fani maghiari? Ca si cei români, ei sunt doar gloate zgomotoase de iresponsabili, a căror cultura generala nu le permite nici măcar să ajungă până în Ardeal fără hartă sau GPS.

Dintr-o dată, oameni pe care nici măcar vecinii de bloc nu-i iau în seamă (cu excepţia deselor cazuri în care se întorc acasă sub influenţa alcoolului) devin veritabili complotişti, o ameninţare la adresa suveranităţii statului. Cum vara televiziunile noastre rămân fără ştiri şi cum e total neinteresant să îi prezinţi pe suporteri drept ceea ce sunt, boala aceasta a generalizărilor excesive se răspândeşte an de an în progresie geometrica. Marea problemă este că suporterul, asemenea oricărui prost veritabil, îşi modifică  radical comportamentul atunci când se află în lumina reflectorului: cu cât va apărea mai mult prin presa, cu cât i se va mediatiza mai tare comportamentul, cu atât mai mult se va simţi încurajat în tot ceea ce face.

Vă scriu dintr-un oraş cu o abia promovată echipă de fotbal. Pe lângă amănuntul că se irosesc foarte mulţi bani pentru a întreţine o astfel de echipa (care, e clar pentru toată lumea, nu va face performanţă), mă gândesc cu groază la cum va arăta oraşul acesta o dată pe săptămână. Soluţii ar fi. În primul rând, o serioasă presiune publică. Poate că în felul acesta s-ar aplica legile care, în cazuri individuale pare-se funcţionează mai bine decât în cazul în care trebuie aplicate unei entităţi colective şi zgomotoase. Apoi, poate si presa românească ar trebui să îşi găsească alte subiecte de atracţie. În limbajul-clişeu al cronicarilor sportivi, suporterii echipelor de fotbal sunt al „12-lea jucător”. Eu vin si va întreb: n-ar fi bine ca echipele să joace totuşi cu 11 jucători?

Acest articol nu îi vizează în niciun caz pe toţi aceia care sunt pasionaţi de sport şi îl urmăresc paşnic pe stadioane sau în arenele sportive. Cu siguranţă şi ei se simt incomodaţi de cei pentru care a fi suporter este o profesie.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s