Morfologia urii. Patologia lucrurilor absurde


Am vorbit pe parcursul anilor de nenumărate ori cu prieteni sau doar cunoştinţe care au fost să viziteze Auschwitzul. Ceea ce m-a frapat la fiecare dintre ei a fost registrul emoţional în care descriau ceea ce au văzut acolo. Indiferent de educaţie, de vârstă, sex sau profesie au fost cu toţii şocaţi de ceea ce poate face, în condiţiile în care nu se teme de nicio lege, fiinţa umană. Există o întreagă literatură de specialitate care vorbeşte despre derapajele la care poate ajunge un individ atunci când statul, prin sistemele lui juridice sau societatea prin normele ei morale, nu taxează exagerările exact în momentul în care ele se produc. Când generalul Pleşiţă, un dovedit torţionar comunist, îşi trăieşte liniştit bătrâneţea beneficiind de o pensie la care victimele lui nici măcar nu visează, se mai miră cineva că subiecte sensibile oriunde în Europa trec la noi aproape neobservate (Primarul Constanţei arborează svastica în public, internetul este impregnat de siteuri neolegionare)?

Veţi spune poate că amestec în mod nefericit evenimente fără prea mare legătură unele cu altele. Ei bine, legătura există. Lipsa de reacţie instituţională transmite către întreaga societate românească un mesaj: că în România nu există distincţia netă între victimă şi călău, că totul este permis la nivel de reacţie publică. La noi, sub incidenţa legii intră hoţii, violatorii, evazioniştii, în niciun caz torţionarii sau neolegionarii. La noi, oricine poate declara orice, poate arbora orice, poate avea orice fel de atitudine fără să se teamă de nimic. Şi mesajul a fost înţeles. Nimeni nu se mai simte responsabil pentru ceea ce declară, nimeni nu mai are proprietatea termenilor pe care îi foloseşte. De la elita politică şi până la presa cu pretenţii, cu toţii  se folosesc de limba română fără a înţelege că, în mod firesc, cuvintele ascund în spatele lor o realitate bine determinată, cu care nu se poate jongla oricum.

Şi noi, ceilalţi, cei din tribune, ne amuzăm copios. Ce distracţie teribilă să îţi auzi preşedintele folosind cuvântul „găozar”, ce distracţie să vezi un primar îmbrăcat în uniforma Wermachtului, ce distracţie să citeşti că preşedintele Colegiului Medicilor, Vasile Astărăstoaie declară: „Ceea ce au făcut medicii de la Sabyc este comparabil cu practicile medicilor de la Auscwitz”… În arenă se aruncă în stânga şi în dreapta cu tot felul de cuvinte, iar în tribune, publicul aplaudă în delir.

Aşa debutează, doamnelor şi domnilor, URA. Cu aparent nevinovate declaraţii. În 1998, Philip Roth scrie un roman intitulat „M-am măritat cu un comunist”. Personajul principal, Ira Ringold, este un biet individ fără educaţie care se lasă sedus de comunism. Dar nu de comunismul real, ci de ceea ce bietul om aude despre comunism. Ideile îl fascinează, teoriile îi înfierbântă mintea, întreaga sa existenţă va fi ruinată de propria sa naivitate. Aşa se întâmplă mai mereu când alti Ira Ringold, prea puţin educaţi, se lasă atraşi în delirul discursiv al oamenilor care vorbesc la televizor sau care scriu în presă. Pericolul e cu atât mai mare în secolul XXI, când mulţi dintre noi îşi fundamentează convingerile nu pe ceea ce au citit ori au experimentat, ci pe ceea ce aud clamându-se în stânga şi în dreapta. Consiliul Naţional al Audiovizualului amendează drastic pornografia sau violenţa la ore de maximă audienţă, dar manifestă o de neînţeles clemenţă faţă de tot felul de aberante declaraţii publice.

Am vorbit, de asemenea, cu destui antisemiţi şi, din nou, ceea ce m-a frapat a fost că foarte puţini dintre ei avuseseră contacte directe cu evrei. Nu îi cunoşteau personal, nu le cunoşteau istoria şi cu toate astea îi urau, convinşi fiind că evreii sunt cu toţii parte a unei mari conspiraţii, a unei oculte care le ameninţă zi de zi existenţa. Tot pe parcursul anilor am constat că cei mai mulţi maghiarofobi se găsesc în… Oltenia şi Muntenia, adică tocmai în zonele în care populaţia de etnie maghiară este net minoritară. În aceeaşi ordine de idei, nostalgicii comunişti se regăsesc astăzi în număr important în Vestul Europei şi, mai ales, peste Ocean, adică acolo unde comunismul a rămas doar teorie. Concluzia? E uşor să urăşti atunci când nu te întâlneşti în mod direct cu obiectul urii tale.

Dacă toţi cei care aduc în discuţie Auschwitzul l-ar şi vizita, dacă toţi tinerii nostalgici ai comunismului ar merge în prealabil la Sighet sau Aiud, dacă toţi maghiarofobii ar trăi măcar un an prin Ardeal, atunci multe dintre convingerile acestor oameni s-ar prăbuşi. Nu există conflicte majore între români şi evrei sau români şi maghiari; există doar dispute punctuale între indivizi sau comunităţi. Ele sunt fireşti într-o anumită măsură. Dacă într-o familie sunt conflicte între cei doi soţi, asta înseamnă automat, pe cale de consecinţă, că există un conflict funciar între bărbaţi şi femei? E absurd.

La fel de adevărat este şi că declaraţiile pot declanşa războaie acolo unde nu există premizele declanşării lor. Aceasta este, de altfel, esenţa propagandei. A oricărei propagande. Este efectul placebo. Dacă ţi se spune frecvent că ar trebui să urăşti pe X sau pe Y, dacă în acelaşi timp structura ta internă nu este suficient de puternică, este foarte posibil ca în timp X şi Y să ajungă duşmanii tăi de moarte. Dacă unor conflicte punctuale li se dă semnificaţie generală, este foarte probabil ca lucrurile să scape de sub control. Mi se pare, deci, că înainte de a te hotărî să urăşti, esenţial este să te întâlneşti în mod direct cu obiectul urii tale. Înainte de a te hotărî să porţi svastica, citeşte câteva cărţi, priveşte la câteva filme documentare, vizitează câteva muzee ale Holocaustului. Ura nu se transmite din tată în fiu şi nu este nicidecum o datorie a oricărui bun român. Nu văd de ce ar trebui să-i urăsc de-a valma pe romani, turci, unguri sau ruşi doar pentru că, în vremuri mai mult sau mai puţin îndepărtate, strămoşii mei au luptat împotriva  strămoşilor actualilor turci, unguri sau ruşi. Dacă e vreun sens în asta, atunci vă rog să mi-l explicaţi.

Un gând despre „Morfologia urii. Patologia lucrurilor absurde

  1. Toata treaba asta suna a un fel de indoctrinare mascata. Eu, care sunt reprezentatntul poporului, ca doar sunt ales de el, devin punct de referinta pentru cei care m-au votat, iar daca cei care m-au votat sunt genul de persoane care pleaca urechea la orice „raspandac”, pot foarte usor sa ma joc cu mintile lor si sa le influentez alegerile, in iubire si in ura.
    Din pacate prea multi accepta usor ceea ce altii le spun (ma refer stict la vorbe, nu la experienta acelor persoane), nefiltrand informatia si neraportand-o la ceea ce ei sunt in acel moment.
    Si inca ceva, exista la roman (si poate si in alte popoare, vezi unii musulmani cu ura lor intretinuta pentru americani sau alte natii) tendinta de a merge cu turma, de a gandi cum gandeste turma, de a face ce face turma, fara nici un discernamant.

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s