„Ce mai faci, păpuşe?” – Misoginul român şi metehnele lui.


Există nenumărate manifestări ale misoginismului; unele subtile, discrete, altele vulgare, agresive, totul în funcţie de societatea în care misoginul trăieşte. DEX-ul defineşte misoginismul ca „lipsă de încredere față de calitățile morale ale femeilor; atitudine negativă față de femei”. Misoginismul poate fi cronic sau de conjunctură. În vreme ce adolescentul tocmai părăsit de prietenă îşi cultivă o inconsistentă şi efemeră aversiune faţă de sexul opus, susceptibilă a dispărea odată cu următoarea mare iubire, cronicul trăieşte mai toată viaţa cu idee superiorităţii „castei” din care face parte. O transmite mai departe şi găseşte în orice moment al existenţei argumente puerile care să-i confirme teoriile. Acesta este şi tipul predominant pe la noi, pe meleagurile mioritice.
În România, însă, lucrurile au mers şi mai departe. În câte familii de români băieţii sunt încă educaţi în ideea că bărbăţia se afirmă violent, fie în propria familie, fie la locul de muncă? Mai mult, în câte familii de români fetele sunt încă educate în ideea că bărbatului trebuie să i se tolereze orice? Cred că, deşi vizibil tendinţa se va afla în regresie (nu ştim însă în ce ritm se produce totul), societatea noastră a promovat misoginismul… sistemic. În ce altă societate cât de cât civilizată e privită cu atâta indulgenţă violenţa domestică? Probabil că în puţine locuri „în lumea bună”, femeia este fluierată atât copios, cu o ritmicitate îngrijorătoare, de fiecare proletar cu şapte clase ce lucrează într-o zi frumoasă de primăvară la săpat de şanţuri prin oraşe sau la instalat de ţevi pe străzile lăturalnice. Şi asta în spaţiu public, în faţa unei audienţe pasive şi îngăduitoare. Veţi spune poate că acesta nu e misoginism, ci pur şi simplu hărţuire sexuală sau manifestări ale unei educaţii precare. Dacă ar fi cazuri individuale, izolate, da… aţi avea dreptate. Cum însă fiecare român adult trebuie să fi asistat la asemenea scene cel puţin o dată în viaţă, aici nu ne aflăm în prezenţa unor incidente de parcurs în drumul României de la consumul extrem de redus de săpun pe cap de locuitor către civilizaţie.
E vorba, de misoginism şi pentru că în adâncurile ei, familia de români, este construită prost. Dacă citiţi cu atenţie literatura română de secol XIX şi a începutului de secol XX, veţi observa imaginea-standard a femeii: umilă, supusă, redusă cel mai adesea la statutul de obiect. Aşa sunt chera Duduca a lui Nicolae Filimon, Mara lui Slavici sau Ana lui Rebreanu şi multe altele. Abia interbelicul aduce o emancipare a personajului feminin. Literatura o ia, însă, înaintea realităţii. Accesul greu la învăţământ al fetelor din mediul rural (destinate măritişului şi nu şcolii) va continua până în secolul XX. Mai adăugăm la acestea şi două sintagme cu mare putere de circulaţie în mentalul colectiv românesc: „femeia trebuie să stea la cratiţă” şi „când bărbatul te bate, ştie el de ce o face”.
Toate aceste antecedente şi multe altele se prelungesc în contemporaneitate. Ajungem astfel la cazurile… Elena Udrea, Elena Băsescu & co. Din start, trebuie spus că doamna Udrea nu e în niciun caz un politician remarcabil, un ministru inocent şi dornic să lupte pentru turismul din biata noastră ţărişoară. Cu toate astea, mi se pare că mai degrabă atacurile împotriva ei se desfăşoară de multe ori aiurea, pe un front greşit. Ce îmi pasă ca doamna se îmbracă în roz sau poartă pantofi de nu ştiu câte mii de euro? De ce m-ar interesa ce marcă de poşetă poartă doamna ministru? Cu alte cuvinte, de ce m-ar interesa atributele feminităţii la un ministru? Mai degrabă mă interesează discursul domniei sale, de şcolar mediocru, lipsa de viziune şi o limpezire a tuturor afacerilor în care e implicată. Nu există nicio diferenţă substanţială între cei care o evaluează pe Elena Udrea ca femeie şi muncitorii necalificaţi despre care vorbeam ceva mai sus, aceia care, de la micimea propriului lor orizont, fluieră copios femeile pe stradă, adresându-le din timp în timp interogaţii pline de substanţă de genul: „ce mai faci, păpuşă?”.
Problema e că nu au trecut destule generaţii între familia tradiţională românească, cea în care femeia avea un rol exclusiv funcţional (gătit şi procreare) şi aceea din care vin deopotrivă muncitorii şi politicienii români de azi. Din păcate, misoginismul nu se află la noi în directă legătură cu gradul de educaţie sau cu statusul social. În diferite forme, el se regăseşte şi la tribuna Parlamentului şi pe şantierele patriei (atâtea cât au mai rămas ele). Am observat de nenumărate ori cu câtă voluptate se citează Napoleon Bonaparte în mediile masculine cu oareşce pretenţii: „toate femeile sunt curve, în afară de mama şi de sora mea! Dar sa nu uitam ca si ele sunt femei!”. Cu alte cuvinte, uite, noi, bărbaţii români avem dreptate dacă până şi acesta, marele Napoleon, a ajuns la aceleaşi concluzii.
Nu mi-aş dori să trăiesc într-o ţară în care, obligatoriu, pe listele de vot, trebuie să intre un anume procent de candidate-femei, indiferent de competenţa lor, însă mi-aş dori să trăiesc într-o ţară în care misoginismul (botezat adesea, pentru că sună mai confortabil, „mitocănie”) să trezească reacţii. Ca în atâtea alte cazuri, forma ne fascinează în mod nepermis, în dauna fondului. Ne lăudăm că promovăm femeile în politică, spre exemplu. În ce fel şi de ce ar fi nevoie de o promovare specială? Nu ar trebui să promovăm profesioniştii, fie ei femei sau bărbaţi? Trecând peste asta, promovăm, în deplin acord cu principiile europene, femeile, dar de fiecare dată când le vedem în posturi decizionale ne întrebăm prin câte paturi vor fi trecut pentru a ajunge acolo. Fostul ministru român al Transporturilor declara în faţa femeilor liberale: femeile care vor să reuşească în politică „nu e nevoie să treacă prin patul unui sef pentru a promova”. De parcă asta ar fi o regulă prezumată şi domnul Orban n-ar face altceva decât să reinstaureze normalitatea. Probabil că în chiar momentul citirii acestor rânduri mulţi dintre dumneavoastră veţi spune: „bun, dar chiar asta se întâmplă!”. Logica elementară ne spune două lucruri: 1 nici Ludovic Orban şi nici vreun alt cetăţean nu poate avea certitudini absolute în legătură cu asta. Cu alte cuvinte, nu ştim nimic despre amploarea fenomenului si 2 chiar dacă s-ar întâmpla aşa, într-o societatea mai puţin atinsă de misoginism, ar trebui să trecem dincolo de simpla constatare, să trecem dincolo de acceptarea amuzată a lui „aşa e de când lumea şi pământul”.

Din păcate, misoginismul nu se înlătură prin decret, ci se va estompa mai mult cu fiecare generaţie care se succedă în condiţiile în care el nu va mai face parte din educaţia obligatorie primită în fiecare familie de „români adevăraţi”.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s