„Amice, eşti… idiot!”


În romanul lui Soljeniţîn „Pavilionul canceroşilor” există un personaj care consideră mai mereu că datoria sa de patriot rus este aceea de a apăra tot ceea ce se întâmplă în ţara lui, chiar dacă este vorba despre lucruri în mod evident aberante. Pavel Nikolaevici Rusanov, căci despre el vorbesc, este un om al aparatului de partid comunist, care consideră o ofensă personală să i se vorbească despre mizeria societăţii în care trăieşte. După ce am citit romanul, o vreme nu am înţeles ce anume este atât de interesant la acest personaj… Într-un târziu, am găsit şi un răspuns. Ei bine, Rusanov reprezintă o tipologie. La diferenţă de câteva decenii (romanul a apărut în Occident în 1968), Ionescu, Popescu, Georgescu reacţionează şi ei la fel când le spui că România boleşte sistemic, că ea nu poate funcţiona bine pentru că e alcătuită prost, pentru că la nivelul straturilor de profunzime, mecanismul e uzat şi de nereparat. El trebuie înlocuit pur şi simplu. Pentru Ionescu, Popescu, Georgescu, a spune toate astea echivalează cu a-i înjura în cel mai degradant mod cu putinţă.

Spune cuiva că ospitalitatea românească e un mit, că ea se manifestă mai degrabă la nivel individual şi că e generată de un soi de raportare cu totul specială la străini, şi te va acuza violent. Îndrăzneşte să constaţi că, în materie de ospitalitate, bunăoară, românii reacţionează diferit atunci când e vorba să găzduiască străini sau compatrioţi, şi vei obţine acelaşi tip de reacţii. Mai vorbeşte-le şi despre lipsa noastră de cultură (care, e adevărat, nu ne poate fi imputată în totalitate pentru că, nu-i aşa… astea au fost vremurile!) şi ţi se va vorbi despre olimpicii noştri, despre Brâncuşi, Eliade şi Cioran (întâmplător sau nu, toţi s-au afirmat în afara ţării)… Asta în cel mai bun caz. În funcţie de cultura interlocutorului, e posibil să ţi se vorbească despre Burebista, Decebal sau Traian. Sau, şi mai adesea, e posibil să nu ţi se vorbească deloc, ci doar să ţi se urle că eşti nici mai mult nici mai puţin decât un…trădător de neam şi ţară (o formulare pe care o găsesc pe zi ce trece din ce în ce mai amuzantă).

Acum câteva luni, vorbeam într-o seară, într-o conversaţie informală, la Cisnădioara, cu un sas despre un fenomen foarte interesant. Spuneam atunci că de fiecare dată când am făcut paşi importanţi în istoria noastră, s-a întâmplat ca ei să fie făcuţi ca urmare a unei evadări a elitei româneşti înspre Europa. Vorbeam atunci despre elita Şcolii Ardelene, educată la Viena şi Roma, despre paşoptiştii şcoliţi prin Franţa, despre junimiştii cu doctorate prin Germania, despre aducerea unui rege străin în 1866 (Carol I), despre emanciparea de ultim moment a României, care s-a făcut sub impulsul a două proiecte deloc naţionale: aderarea la NATO şi mai apoi la Uniunea Europeană. Mi s-a părut atunci, aşa cum mi se pare şi acum, că acestea sunt exemple suficiente pentru a ne permite să formulăm o concluzie… Nu una antiromânească sau antinaţională, ci pur şi simplu o concluzie logică şi atâta tot. România, în perioada în care s-a încăpăţânat să se dezvolte defazat, deconectată de Europa, autist, nu a făcut altceva decât să regreseze invariabil. Mai spuneam atunci şi că ar trebui să reevaluăm ideea de „cuceritor” şi „cucerit” atunci când vorbim despre confruntările de la începutul mileniului I între daci şi romani. În definitiv, îi putem considera „duşmani ai românilor” (să preiau ceva din terminologia patriotarzilor) pe ruşi, însă dacă vorbim despre romani, ne aflăm în prezenţa unei alte realităţi istorice. În vreme ce ruşii au fost invadatori, romanii au fost civilizatori… ceea ce, după mine, constituie o diferenţă majoră. Evident că au fost violenţe, evident că au murit oameni (daci), dar acesta era atunci mersul istoriei, acesta era climatul în care evolua întreaga umanitate… Am fost atunci întrerupt violent de către poetul şi istoricul sibian George Precup. Fără argumente, fără corecţii acolo unde se presupune că aş fi greşit, ci pur şi simplu cu indignarea omului care nu permite năruirea certitudinilor sale indemolabile. Dialogul a devenit curând inutil, eşuând în sumă de adjective aruncate la întâmplare.

De unde această încrâncenare? De unde incapacitatea aceasta funciară de a pune în discuţie subiecte sensibile la un popor care se consideră tolerant, ospitalier şi blând? Răspunsurile pot fi multiple, însă mă voi opri asupra unuia: ne lipseşte exerciţiul dialogului veritabil, ne lipsesc dezbaterile. Am fost obişnuiţi atâta vreme să folosim un limbaj de lemn, ne-am obişnuit să aplaudăm chiar şi atunci când ne aflam în flagrant dezacord cu discursul şi vorbitorul încât ne e destul de greu să facem şi altfel. Ce era discursul înainte de 1989? O sumă de afirmaţii, o înşiruire de axiome, o prelegere plictisitoare despre lucruri care puteau fi spuse. Şi pentru că acestea erau îndeobşte destul de puţine, nimeni nu putea risca. Dialogul nu exista decât formal, am fost obişnuiţi să dialogăm cam în aceeaşi măsură în care dialogau personajele din schiţa lui Caragiale „Căldură mare”.

Ca şi cititul, scrisul sau mersul biped, arta dialogului se învaţă în timp. Numai că, spre deosebire de citit, scris sau mers, e nevoie de mult mai mult timp. Până atunci, vom mai purta o vreme un dialog al surzilor, în care unii vor recita cu religiozitate ideile pe care le-au învăţat ca papagalii iar alţii vor încerca zadarnic să promoveze spiritul critic, constructiv, şi gândirea cu propriul capul, scos definitiv din nisip.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s