Ce caută România în Uniunea Europeană?


Ca să fim clar înţeleşi, e bine că suntem ţară membră a Uniunii Europene. Cu tot soiul de alegeri care se succedă în mod ameţitor, cu o clasă politică somnolentă, cu instituţii paralizate, cu un eşalon doi incompetent, cu o Justiţie autistă, cu un Parlament în care funcţionarii rămân blocaţi în lifturi cu orele, nimeni neştiind cui aparţine liftul (Senatului sau Camerei Deputaţilor) pentru a autoriza intervenţia pompierilor, cu un suspect număr de pensionari pe caz de boală, mi-e şi groază să mă gândesc ce s-ar fi ales de noi în cazul în care am fi rămas în afara Uniunii Europene.

Cu toate astea, pe zi ce trece mă conving că statutul nostru nu are nimic în comun cu îndeplinirea de criterii, oricare ar fi acestea. Intraţi într-un restaurant de lux (metafora aparţine Preşedintelui României, Traian Băsescu), nu prea ştim să folosim tacâmurile pentru peşte, facem firimituri pe masă (am fi scăpat de problema asta dacă ni s-ar fi servit mămăligă), urlăm la bucătari şi avem comportamentul tipic al unei ţoape care se plimbă extaziată printr-un duty-free. Imaginaţi-vă că România de peste o generaţie va arăta cam în felul următor: ţara va fi populată în exclusivitate de două tipuri de mamifere bipede – politicienii şi produsele şcolilor româneşti care nu au mers la export.

Dincolo de problemele economice sau sociale care nu se pot rezolva în doar două decenii, marea noastră problemă ţine de însăşi filozofia de funcţionare a instituţiilor statului. Mai toată elita noastră politică este astăzi obsedată de rezolvarea unor probleme „macro”: deficite bugetare, PIB-uri, colectarea taxelor, pachete de reformă care vizează restructurări sistemice. Trebuie să ne amintim din când în când că România mai trebuie să rezolve şi probleme punctuale, altfel, în aşteptarea marilor reforme, de ţara aceasta se va alege praful. Ne trebuie, într-adevăr viziuni coerente pe termen lung dar, între timp, se mai ocupă cineva de viaţa de zi cu zi?

Există, spre exemplu, de câteva decenii bune, în Europa, Asia şi America o serie de lectorate de limbă română care funcţionează pe lângă universităţi de prestigiu din străinătate. Ministerul Educaţiei, ocupat „in corpore” cu elaborarea de strategii riscă astăzi, prin nerepartizarea bugetului necesar deplasării lectorilor la Universităţile-gazdă (o sumă infimă), să blocheze toate aceste lectorate încheiate cu destulă greutate prin acorduri interguvernamentale. Universităţile străine îşi aşteaptă lectorii de limbă română, studenţii străini înscrişi anii trecuţi la cursuri aşteaptă şi ei în vreme ce tot aparatul birocratic al Ministerului Educaţiei este blocat în aşteptarea marii reforme.

Mai zilele trecute, am fost pus în situaţia de a plăti o taxă consulară în Bugetul Statului; am plătit-o prin BRD (neexistând o altă posibilitate de a face plăţi din provincie către Trezoreria Bucureşti), am trimis Ordinul de Plată şi mi s-a spus că el nu e valabil… Trebuia să plătesc musai la ghişeul din Bucureşti. Cu alte cuvinte, Bugetul Statului nu e interesat să îşi primească banii, ci e preocupat de simple chestiuni birocratice. Am reluat plata, rugând pe cineva din Bucureşti să o facă în locul meu. Evident ca prima sumă de bani a rămas în contul Bugetului Statului… cine ar mai putea să mi-o restituie? Nu e vorba de bani în sine, ci de un principiu.

Şi, în fine, un alt exemplu personal: pentru a obţine un Paşaport de Serviciu pentru o deplasare în India în calitate de lector de limba română la Universitatea din New Delhi (un drept prevăzut de lege), a trebuit să sun în repetate rânduri la Direcţia Generală Afaceri Europene şi Relaţii Internaţionale din Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Inovării (ce frumos sună!). Iniţial, mi-a răspuns o domnişoară amabilă care m-a asigurat că voi fi contactat şi mi se va spune care sunt actele pe care trebuie să le depun în vederea obţinerii paşaportului. Evident, nu m-a contactat nimeni… Am sunat din nou. O altă voce… „- Am vorbit cu dumneavoastră ieri în legătură cu actele necesare obţinerii unui Paşaport de Serviciu”, zic. „- Cu cine aţi vorbit?”. „- Cu colega dumneavoastră”. „- Care este numele ei?”. „Nu ştiu, nu mi l-a spus, dar îmi puteţi spune dumneavoastră cum vă numiţi, poate va trebui să sun mâine, va răspunde altcineva şi vom relua aceeaşi conversaţie”… Tăcere… Funcţionara nu şi-a dat numele. Am scris două mailuri doamnei Luminiţa Matei, directorul acestei Direcţii din Ministerul Educaţiei. Niciun răspuns… doar nu va răspunde un ditamai director de Direcţie oricărui petiţionar amărât. Am aflat ulterior că Direcţia Generală Afaceri Europene şi Relaţii Internaţionale din Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Inovării (nu pot rezista tentaţiei de a reda întreaga titulatură!) ar fi trebuit să îmi spună pur şi simplu ce acte sunt necesare, eu urma să le depun acolo iar ei le-ar fi plimbat mai departe spre Ministerul Afacerilor Externe.

Aceste trei exemple, multiplicate şi raportate la alte experienţe individuale absurde pe care le trăieşte fiecare român zi de zi, conturează un peisaj din păcate destul de clar: România nu are proceduri birocratice, birocraţia noastră lucrează cu un ochi la ştiri şi cu altul închis.

Şi atunci, ce căutăm totuşi în Uniunea Europeană? Într-o lume în care facturi şi servicii către mediul privat pot fi plătite online, statul român îţi cere să te aşezi la ghişeu, se foloseşte de orice mijloace pentru a te umili, lucrează ca şi cum ai fi duşmanul lui tradiţional. Vă întreb, asumările guvernamentale, marile proiecte de viitor sau Master Planurile vor putea rezolva toate aceste probleme? Ne putem îngropa în legi, putem fi cea mai bine legiferată societate de pe suprafaţa Pământului fără ca toate astea să se vadă concret la nivelul vieţii de zi cu zi.

Am putea începe reformarea statului român cu lucruri simple: proceduri concrete, clare şi responsabilităţi pentru fiecare funcţionar. Responsabilitate înseamnă şi răspundere individuală. Am mai putea începe şi cu o serie de coduri deontologice. La fel, cu drepturi, obligaţii şi penalităţi clare. E aşa de greu? Ce ne facem daca reformăm sistemele prin vaste pachete legislative şi la eşaloanele inferioare rămân aceiaşi indivizi blazaţi, rutinaţi, obosiţi? Ascuns în spatele zidurilor, funcţionarul român nu răspunde pentru prejudiciile pe care le cauzează. De aici ar trebui începută reformarea statului român. Cu riscul de a părea repetitiv şi agasant, vă întreb o dată în plus: ce caută România în Uniunea Europeană?

Un gând despre „Ce caută România în Uniunea Europeană?

  1. Vorba aceea ,”pana la Dumnezeu te mananca sfintii” se potriveste statului roman ca unsa. La noi nu exista constiinta munci bine facute, a responsabilitatii individuale, cum bine subliniai, majoritatea vrea doar drepturi pentru care nu tine aproape deloc sa-si asume si responsabilitati. Cerem, cerem, cerem, dar de dat… pai de ce am da daca tot am fost obisnuiti cu mentalitatea comunista cum ca toti trebuie sa primeasca ceva, fie ca muncesc sau doar se prefac? Grav e ca se perpetuaza, noua generatie are multe pretentii, si e normal,dar nu se gandeste si ce trebuie sa faca in schimb pentru a fi indeplinite.

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s