Slugărnicia la români. Aplaudatul ca reflex.


Prin a doua jumătate a secolului XIX, prim-ministrul de atunci, Lascăr Catargiu, se adresează Casei Regale în legătură cu povestea de dragoste dintre Ferdinand şi Elena Văcărescu, spunând: „Aiasta nu se poate, Maiestate”! Nu era o perioadă uşoară, iar Lascăr Catargiu avea cu siguranţă propriile sale interese. Cu toate acestea, însă, instituţional, gestul său este exact lucrul de care am avea nevoie astăzi. Astăzi, în România, politicieni de cele mai multe ori amatori ocupă din abundenţă funcţiile decizionale în instituţiile centrale şi nu numai. Cum nimeni nu le mai spune „aiasta nu se poate, Maiestate”, în câteva decenii de comunism şi douăzeci de ani de originală democraţie, sistemele statului s-au dezechilibrat profund. Dacă s-ar acţiona conform principiului „omul potrivit la locul potrivit”, n-ar fi nicio tragedie.  Să facem, însă, rapid, un studiu de caz. Gheorghe Pogea, Ministru de Finanţe, este inginer doctor în Ingineria materialelor; Elena Udrea, Ministrul Turismului, este absolventă a Facultăţii de Ştiinţe Juridice şi a Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”;  Dan Nica, Ministrul Administraţiei şi Internelor, a absolvit Facultatea de Electronică şi Telecomunicaţii. Se poate continua la nesfârşit. Există, desigur, nenumărate exemple ale unor oameni care, nespecialişti fiind, au reuşit să reformeze sisteme care nu aveau neapărat legătură cu specializarea lor. În toate aceste cazuri, însă, eşalonul doi (consilieri, Secretari de Stat etc.) era format din profesionişti veritabili, din oameni care stăpâneau foarte bine filozofia şi modul de a funcţiona al sistemului.

Prăbuşirea instituţiilor unui Stat începe mai mereu cu înlocuirea oamenilor din eşaloanele inferioare. În felul acesta, cu un ministru habarnist şi cu funcţionari a căror unică grijă este aceea de a se poziţiona cât mai bine în raport cu şeful ierarhic, degringolada este asigurată. Din reţetă nu poate lipsi ingredientul pe care noi, românii, îl folosim din abundenţă: slugărnicia. Ne-am obişnuit să aplaudăm din reflex, suntem deprinşi cu arta genuflexiunilor, a devenit o a doua noastră natură să aprobăm orice gest al superiorului. A fi întotdeauna de acord ţine de fişa postului, chiar şi când este evident pentru toată lumea că decizia pe care o aprobăm ipocrit este o catastrofă.

De fiecare dată când mă aflu într-o sală unde se presupune că la un moment dat ar trebui să aplaud, îmi revin în memorie imagini de la Congresele Partidului Comunist Român (le găsiţi pe internet) şi grotescul peisajului de acolo mă face să mă gândesc de două ori înainte de pocni frenetic palmele una de alta. Am uitat cu toţii că aplauzele sunt semnul unei performanţe şi nu gestul reflex al unor păpuşi. Şi, ca toate lucrurile folosite în exces şi fără discernământ, aplauzele îşi pierd la un moment dat sensul. Veţi spune poate că altele sunt problemele societăţii româneşti astăzi; avem parte de o profundă criză economică, şomajul creşte, învăţământul e la pământ, agricultura agonizează… Deşi pare o exagerare, cred totuşi că multe dintre aceste probleme au început într-o bună zi tocmai pentru că undeva, în vreun Minister, în vreun Parlament, în vreo instituţie publică oarecare, oameni ca mine şi ca dumneavoastră s-au lăsat dominaţi de reflexul de a aplauda, de a aproba în speranţa că în felul acesta mai primim vreun spor la salariu sau vreo primă de Crăciun.

Nu vă surprinde niciodată faptul că cele mai bolnave dintre societăţile acestei planete sunt acelea în care se manifestă plenar… unanimitatea? Când o lege, o decizie, un ordin (vorbesc, desigur, despre cele cu impact social major) sunt aprobate prin unanimitate, e clar ca lumina zilei că „ceva e putred în Danemarca”. Mai grav e că de multe ori aşa ne învăţăm şi copiii: că trebuie să aplaude, că profesorii lor au întotdeauna dreptate, că nu e bine să contrazică un adult cu funcţie, că trebuie să plece fruntea în faţa funcţiei… Stupid, desigur… Nu funcţia trebuie să ne trezească reflexe slugarnice, ci omul care o deţine trebuie respectat. Şi asta numai în condiţiile în care merită. La noi e invers: omul e dispreţuit pentru că e ungur, evreu sau blondă în vreme ce funcţia ne trezeşte o sfioşenie aproape religioasă. Îmbrâncim bătrânii şi copiii prin autobuze, îi dispreţuim pe cei cu deficienţe fizice, în schimb ne aplaudăm primarii, parlamentarii, miniştrii şi preşedinţii. Evident, instituţiile trebuie să impună respect. Între slugărnicie şi respect există, însă, o mare diferenţă. La noi se practică din plin două atitudini, ambele excesive: aplaudatul prin Casele de Cultură sau aruncatul cu ouă în politicieni. Între aceste două tipuri de atitudine publică se pare că nu mai este nimic.

În timpul comunismului, dacă nu erai aplaudac, sfârşeai rău: la Canal, la Piteşti sau cu domiciliul obligatoriu prin Bărăgan. Consecinţa: momentul 1989 a găsit o Românie profund schizoidă, o Românie cu palmele roşii de la atâta aplaudat, o Românie de oameni cocoşaţi de atâtea temenele, o Românie în care pantalonii sunt roşi în genunchi, o Românie ce arată şi astăzi ca scena unui teatru de păpuşi. În curând, se vor împlini douăzeci de ani de la prăbuşirea formală a comunismului. Cum ne găseşte acest moment? De câte generaţii de aplaudaci mai e nevoie până când ne vom da seama că aplaudatul ca gest reflex dă dependenţă?

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s