Două poveşti indiene şi câte ceva despre şcoală şi stres


Prin Europa, şcoala a devenit de ceva vreme o instituţie administrativă iar profesorul un conţopist care întocmeşte rapoarte sau statistici şi completează condici. România, evident, nu face excepţie. Suntem atât de preocupaţi de hârtii încât nimic altceva nu pare a conta. Portofolii, proiecte de lecţii, programe, dizertaţii ample asupra metodelor de predare-învăţare, regulamente şcolare… Pe de altă parte, elevii şi studenţii privesc către catedră cu maximă condescendenţă, înţelegând şcoala ca fabrică de diplome; e ca în uzină. Munceşti câteva ore vreme de câţiva ani, îţi primeşti chenzina şi, mai apoi, salariile compensatorii. O vreme, au existat câţiva care şi-au dat seama că ceva e putred în Danemarca… Dar n-a durat mult. Generaţiile s-au succedat şi orbii s-au simţit din ce în ce mai bine într-o ţară devenită în totalitate a orbilor.

Sistemul educaţional indian e departe de a fi unul ideal. Marile lui probleme cred că sunt formalismul excesiv la catedră, amatorismul multor dascăli şi incapacitatea indienilor de a urma cu stricteţe planuri dinainte întocmite. Cu toate astea, în India se instituie un altfel de raport între profesor şi şcoală şi, mutatis mutandis, între profesor şi elev sau student. Într-o lună de zile, n-am semnat nici măcar o singură hârtie cu caracter administrativ. Secretariatul, care în România tinde să fie cu atât mai important cu cât delegă mai multe competenţe către profesori, se ocupă de hârtii, orare, săli, taxe şi alte lucruri de genul acesta. Spectaculoasă, însă, cu adevărat, nu e această până la urmă normalitate, ci relaţia profesor-elev/student.

Pentru început, vă voi spune două poveşti: În “Mahabharata” se spune că Eklavya era un tânăr dornic să înveţe. Fiind din cea mai de jos castă, nu putea spera să fie elevul vestitului profesor Dronacharya. Ştiind aceasta, Eklavya construieşte o statuie a profesorului său, pe care obişnuieşte să o venereze (în India, până şi astăzi, profesorul este echivalentul unui Guru). Într-o zi, Dronacharya, alături de Arjuna, discipolul său, se plimbau prin pădure când au auzit un câine lătrând. Supărat şi deranjat de lătratul câinelui, Eklavya, care se afla şi el în aceeaşi pădure, tinteşte cu arcul de la mare distanţă drept în gura câinelui. Profesorul se arată uimit de o asemenea îndemânare şi îl întreabă pe Eklavya cine l-a învăţat să tragă atât de bine cu arcul. Încântat că se află în sfârşit în faţa celui a cărui statuie obişnuia să o venereze, tânărul mărturiseşte că a luat toate cunoştinţele de la profesor, deşi nu s-au întâlnit niciodată. Dronacharya este surprins şi îşi cere plata (în India, tradiţia spune că un profesor poate cere orice elevului sau studentului său ca răsplată pentru învăţătura oferită): vrea nici mai mult nici mai puţin decât degetul mare de la mână dreaptă a lui Eklavya. Pentru un arcaş, acesta era, evident, sacrificiul suprem. Cu toate acestea, tânărul îşi taie degetul şi îl depune bucuros, fără să protesteze, la picioarele gurului Dronacharya. În ciuda handicapului, Eklavya continuă să îşi desăvârşească arta mânuirii arcului şi în cele din urmă profsorul va cere iertarea lui Dumnezeu pentru sacrificiul cerut tânărului.

O altă istorioară povesteşte cum că în faţa unui om credincios se înfăţişează, în acelaşi timp, Dumnezeu şi propriul său profesor. Omul este confuz, nu ştie ce picioare ar fi potrivit să atingă mai întâi (se păstrează încă, în special în zonele rurale, aceasta tradiţie ca elevul să atingă picioarele profesorului său în semn de respect, oriunde sau oricând l-ar întâlni). Dumnezeu, văzând şi înţelegând ezitarea omului, îi spune că prima dată ar trebui atinse picioarele profesorului. Argumentul Lui e simplu: profesorul este cel care l-a condus pe om către Dumnezeu.

Acestea sunt poveştile… Dacă vulgarizăm interpretarea lor, mă tem că vom înţelege de aici că profesorul e în societatea indiană un fel de semizeu căruia i se poate tolera orice. Evident, nu e aşa. India s-a schimbat mult de la câştigarea independenţei şi continuă să se schimbe într-un ritm accelerat pe zi ce trece. Ca oriunde altundeva în Europa, studenţii simt diferenţa dintre un profesor şi altul. Însă, ca niciunde în Europa de azi, politeţea studentului indian este regula sistemului educaţional şi nu excepţia. La intrarea într-o sală de curs, studenţii se ridică în picioare şi rămân aşa până când li se acordă permisiunea de a se aşeza. Dacă nu li se acordă, pot rămâne în picioare chiar şi întreaga oră. Rare sunt cazurile în care un student fumează în faţa propriului său profesor. Când devin adulţi, în preajma foştilor profesori continuă să aibă acelaşi comportament. Le ating picioarele în semn de respect, chiar dacă se întâlnesc întâmplător pe stradă. Pentru europeanul zilelor noastre, toate acestea sunt gesturi ridicole care pot fi considerate simptome ale unei obedienţe excesive, specifică societăţile pre-moderne. În India, însă, gesturile despre care am vorbit nu au simplă valoare ritualică (deşi nici măcar aceasta nu e întotdeauna atât de simplă pe cât ne place uneori să credem). Deşi mai are de făcut multe pentru eradicarea analfabetismului, India a înţeles de ceva vreme că educaţia nu e o chestiune formală, ci o componentă esenţială a dezvoltării. În vreme ce prin Europa suntem preocupaţi de tot felul de simplificări ale curriculei, clamând stresul şi oboseala bieţilor studenţi, în vreme ce în aceeaşi bătrână Europă manualele de liceu ajung câteodată cărţi de colorat, în vreme ce în România în multe şcoli temele pentru acasa au devenit amintire, India pare a şti că sănătatea mentală a unei naţiuni ţine de educarea unei generaţii pentru care stresul e încă un… moft.

Faceţi, vă rog, un mic exerciţiu de imaginaţie. Imaginaţi-vă că, de la începutul umanităţii, am fi eliminat orice urmă de stres din viaţa oricărei tinere generaţii. Cum ar fi arătat lumea astăzi? Da Vinci Copernic, Galilei, Newton, Einstein… or fi fost oare stresaţi? Cred că nu… teoria relativităţii e posibil să se fi născut din inspiraţie divină, să fi fost doar revelaţia unei frumoase zile de vară.

Un gând despre „Două poveşti indiene şi câte ceva despre şcoală şi stres

  1. Sa stiti ca si in antichitate grecii ii dispretuiau pe persi sau alte semintii orientale tocmai pentru ca erau obligati sa presteze gestul prosternarii inaintea conducatorului, spre deosebire de greci, care erau cu toti egali intre ei si liberi. Si au si ajuns sa faca din acest picior de egalitate argument al superioritatii omului civilizat asupra barbarului.

    Deci respectul exprimat prin umilinta al elevului indian fata de profesor nu este dispretuit de catre europeanul zilelelor noastre doar din cauza unei presupuse inapoieri cronologice a Indiei fata de lume, ci si din cauza unei falii psihologice atemporale intre Europa si Asia.

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s