Dorul de România şi alegerile prezidenţiale


Mi s-a spus adesea, înainte de a pleca din ţară, că îmi va fi “dor” de România. Cuvântul acesta “dor”, căruia Noica îi aşează în spate o întreagă metafizică, ar trebui, pesemne să definească un soi de ataşament al românului faţă de spaţiul în care s-a născut şi a fost educat. E insuficient, însă. De cele mai multe ori, nu ne e “dor” de spaţiu, ci de timp. Cu alte cuvinte, nu România ca entitate geografică îmi poate trezi diverse nostalgii, ci propriile mele experienţe culturale şi de viaţă trăite (întâmplător sau nu) în această ţară. Am aşteptat aproape două luni, sperând că “dorul” despre care mi se vorbise o să apară la un moment dat… Nimic. Nici măcar o singură secundă nu mi-a fost dor de România. Înainte de a merge la psihiatru, am vorbit cu mulţi dintre colegii mei aflaţi departe de ţară. M-am mai liniştit puţin: şi ei simţeau la fel. Am început să mă întreb recent: de ce? De fiecare dată când vorbesc despre ţara mea aici, în India (şi asta se întâmplă frecvent), vorbesc exclusiv despre cultura ei, despre literatura ei, încercând să evit, atât cât se poate, orice discuţie legată de prezent. România de care ţi-ar putea fi dor nu mai există. E confiscată atualmente de exemplare cinice ale unei specii ce pare a macula totul, aproape fără excepţie: politicianul român.

Recentele alegeri prezidenţiale mi-au întărit convingerea că nu îmi va fi prea curând “dor” de România. Multe dintre luptele prea puţin ideologice dintre aşa-zisa stângă şi aşa-zisa dreaptă mi-au adus aminte de 1989. Confuzie generalizată, patimi politice mărunte diseminate până la nivelul omului simplu de pe stradă. Vă mai amintiţi? În fiecare cârciumă ordinară se făcea politică prin 1990. Fiecare semianalfabet deţinea soluţii salvatoare pentru România proaspăt democratică. După vreo 20 de ani, tragedia e că ne întoarcem la vechile metehne. Veţi spune: “lasă, stimabile, lamentaţiile astea, în definitiv suntem în UE, în NATO, şi asta graţie clasei politice. Peste tot politicienii sunt la fel!” Două corecţii: suntem în UE şi în NATO nu graţie, ci în ciuda politicienilor noştri (în definitiv, aceste proiecte importante ale României postdecembriste au fost doar asumate de politicieni vizibili, dar la ele a lucrat un eşalon doi despre care nu avem încă habar). Apoi, ideea că politicienii sunt toţi la fel e o gogoriţă menită a ne mai atenua din frustrări. Depinde cu cine te compari: dacă îl ai ca etalon pe Berlusconi, da, politicienii sunt toţi la fel, dacă modelul de referinţă e Angela Merkel, spre exemplu, atunci răspunsul este categoric negativ!

Românii au avut de ales între doi indivizi ce reprezintă elemente primordiale diferite: un marinar care trăieşte de o bună bucată de vreme pe uscat, dar se comportă ca şi cum ar fi încă pe mare şi un diplomat cu aspiraţii cosmice, care promitea cu aplomb trimiterea unui român în spaţiu. Apa şi aerul, două elemente care, în definitiv, ar fi guvernat ţara aceasta după metode similare. Cum a intra la apă şi a fi în aer nu sunt decât două feţe ale aceleiaşi monede şi nicidecum opţiuni fundamental diferite, alegerile din acest an nu au avut de fapt nicio miză serioasă şi reală. Un alt element primordial a lipsit cu desăvârşire din această campanie îndelungată: pământul. A fi cu picioarele pe pământ e, orice s-ar spune, de preferat intrării la apă şi plutirii în aer. Figura paternalistă a unui preşedinte care se luptă din greu cu balaurul corupţiei pentru a asigura poporului o existenţă fericită face încă parte din imaginarul majorităţii românilor. Atâta doar că, în secolul XXI, balaurii se transformă în “moguli”. E un termen a cărui punere pe tapet reprezintă, orice s-ar zice, unul dintre răsunătoarele succese ale primului mandat prezidenţial.

Tot cu interes filologic se cuvine să analizăm termeni precum “găozar” sau “ţigancă împuţită”. Iată motivul pentru care alegerea aceluiaşi preşedinte pentru încă cinci ani mă face fericit: cine ştie ce alte cuvinte va revigora domnia-sa din negurile dicţionarelor limbii române! Cât despre celălalt candidat, o simplă observaţie (de natură lingvistică, de asemenea): el are obsesia adjectivului pronominal posesiv “nostru”/”noastră”/”noştri”/”noastre”. Nu ştiu cine l-o fi învăţat să spună: “partidul nostru” (PSD), “ţara noastră”, “poporul nostru” (România). Te şi înspăimânţi puţin la gândul că cel care doreşte să fie preşedintele “nostru”, se include pe sine într-un noi “colectiv” indistinct care ne duce cu gândul la proprietatea comună de dinainte de 1989. Şi domnia-sa ar fi fost un excelent preşedinte. Dacă în postură de simplu candidat vorbeşte cu atâta graţie despre ţara “noastră”, ca preşedinte ne-ar fi vorbit despre: Europa noastră (în primii doi ani de mandat), Terra noastră (în următorii doi ani de mandat) şi Calea noastră Lactee (în ultimul an de mandat).

Din păcate, România nu poate avea decât un singur preşedinte în acelaşi timp (ştiu că “preşedinte” se scrie cu majusculă, dar probabil e ceva în neregulă cu tastatura laptopului meu). Încă o fisură în sistemul “nostru” constituţional. Din fericire, alegerile prezidenţiale din România au avut grijă de confortul psihic al celor aflaţi departe de ţară: multora dintre ei nu le va fi dor de România foarte curând. Nu-ţi poate fi dor de o Românie a afişelor electorale, de o Românie care zi de zi respiră politică de maidan, de o Românie în care până şi clopurile sau oile ciobanilor au iz prezidenţial, de o Românie cu aspiraţii cosmice dar realităţi sub-pământene, de o Românie în care politicienii mai au puţin şi se aruncă în pat alături de tine vorbindu-ţi despre platformele lor program.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s