Beţia de cuvinte reloaded. Intelectuali „preţioşi” în căutare de cuvinte pompoase


Românul s-a născut poet şi a devenit blogger

Când în 1873, Titu Maiorescu scria “Beţia de cuvinte în Revista Contimporană”, probabil că nu intuia actualitatea pe care o va avea articolul său peste mai bine de un secol. În epoca în care internetul este cel mai „democratic” mijloc de răspândire a ideilor, oferind tuturor şansa de a-şi vedea cuvintele „publicate”, în fiecare român posesor de internet se naşte un scriitor, un om cu opinii. Românul, deci, după ce „s-a născut poet”, îşi trăieşte maturitatea ca blogger de profesie. Ce poate fi mai frumos decât să îţi vezi propriile cuvinte pe monitor, ce poate fi mai sublim decât să îţi imaginezi că te afli deja cu un picior în eternitate, că vecinii tăi de palier sau stradă, seara, după ce au terminat de înjurat guvernul, te citesc cu admiraţie, pregătindu-şi hârtia şi creionul pentru a-ţi solicita a doua zi un autograf?!

Şi totul e atât de simplu… Primul lucru pe care trebuie să îl faci este să încerci să arunci toate cuvintele pe care le cunoşti într-un singur articol. De preferat, adjective… Dacă nu posezi destule, ai la dispoziţie DEX-ul online. Adjectivele se aleg după câteva criterii clare: să aibă multe litere, să fie greu de pronunţat şi să obnubileze cu transcendenţa lor spiritele mundane. Apoi, nu uita să strecori proverbe străvechi, ziceri celebre, de preferat în latină sau franceză. Nu te întreba niciodată dacă ele au sau nu sens. Pentru Dumnezeu, sună atât de bine încât e păcat să îţi pierzi vremea încercând să aşezi în spatele cuvintelor un înţeles anume. Iată, de pildă, un exemplu:

„eu cred ca e nevoie de un plus de discernamant, nu mult. care sa derive din stravechea zicala greceasca pe care o stim pe filiera latina: „est modus in rebus”. pe scurt, ca sa nu plictisesc: pe fondul globalizarii, caci asta e notiunea in cadrul careia „nu mai exista independenta reala” (si felicit autorul ca vorbeste implicit de globalizare fara s-o numesca, accentuind aerul de autentic al demonstratiei sale), asadar poe fondul globalizarii, nici o greseala n-ar fi mai mare decat a ignora diferentele specifice“ .

Bravos, bine zis, adânc gândit… În efuziunea mirobolantă a gândurilor care îl asaltau proteic, cinstitul autor al acestui comentariu uită să aşeze semnele de punctuaţie şi ortografie acolo unde trebuie, dar acesta este, cred că sunteţi de acord cu mine, un amănunt. Un alt simptom al noii beţii de cuvinte este sărăcia de predicate. E de înţeles… În vreme ce predicatul (şi verbul în sine) sunt coloana vertebrală a unei fraze, adjectivul şi substantivul (de preferat, selectate din gama neologismelor) sunt mărci ale individualităţii autorului. Să privim cu admiraţie şi invidie către următorul exemplu:

„O violenţă generatoare de violenţă, chiar şi pentru apostolii non-violenţei, pelerinii coborâţi de pe „acoperişul planetei”, cu preţioasa intenţie de a orienta lumea occidentală, aceea a muşchilor şi a complexului de putere, spre o gândire blândă, spre nobila filozofie aşa-numitei „lasă priză”, ceea ce nu înseamnă, câtuşi de puţin, indiferenţă, cum s-ar putea crede”.

Observaţi dumneavoastră cum se aglomerează apostolii, complexele şi filozofiile nobile într-o frază care, susţinută de două predicate aruncate undeva în final, gâdilă în mod plăcut auzul! Poate vă întrebaţi care e subiectul articolului, care este, care va să zică, mesajul. Ce întrebare naivă! Credeţi cumva că o asemenea frază are nevoie de un mesaj?! Aparent, în acest text este vorba despre Tibet, dar Tibetul e un pretext pentru desfăşurarea de forţe stilistice aşa cum nu s-a mai văzut de la Troia încoace. Finalul materialului este… apoteotic (va jur că nu am căutat cuvântul în DEX):

„Simpatia pentru Tibet pare a nu fi limitată în spaţiu, iar eu, admirator necondiţionat al acestei cugetări, nu mă pot împiedica să nu strâng pumnii, atât pentru Tibet, cât şi pentru spiritul olimpic dătător de speranţe în mai bine al făpturii umane”.

Combate bine onorabilul, trebuie să admitem! Înţelegem de aici că simpatia faţă de Tibet are proporţii cosmice, că până şi dincolo de Calea Lactee orice fărâmă de praf cosmic vibrează la gândul tragediei trăite de tibetani.

„Să se revizuiască, dar să nu se schimbe nimic…”

Schimbăm registrul şi ajungem la românii adevăraţi, care semnează ecouri la mai toate articolele care pun în discuţie biata noastră ţărişoară, lăsată în bătaia vânturilor imperialiste. Un oarecare X, venerabil intelectual de altminteri, este încă indecis: pe de o parte, domnia sa consideră că România nu poate fi cucerită militar, pe de altă parte admite că această cucerire este posibilă în anumite condiţii… Curat-murdar!

“Romania nu poate fi cucerita nici militar si nici nu poate fi dezmembrata decat prin incalcarea principiilor fundamentale dupa care actualele institutii internationale se conduc” .

Avem, de altfel, de a face aici cu un enunţ simptomatic: autorul începe prin a nega vehement o ipoteză (de cele mai multe ori propria ipoteză) pe care, în a doua parte a enunţului o admite ca fiind totuşi posibilă în anumite contexte. E o tehnică a discursului preluată din Epoca de Aur. Activiştii „subtili”, „luminaţi”, îşi începeau discursurile cu fraze de genul: „noi apreciem munca dumneavoastră şi vă considerăm un element de nădejde al societăţii noastre”… Finalul nu era tocmai încurajator şi era de regulă prefaţat de un „dar” ameninţător.

Să nu-i uităm cumva pe intelectualii… mistici al căror discurs e plin de transcendenţe, percepţii extra-, intra-, supra- şi sub-senzoriale, intelectuali care se află în legătură directă cu zonele ancestrale ale făpturii umane, intelectualii transcendenţei depline. Oameni prin excelenţă superiori, aceştia, chiar şi atunci când se află sub influenţa beţiei de cuvinte, descind din „illo tempore” pentru a lumina minţile bieţilor muritori. Iată-l, de exemplu, pe domnul Y:

„Intelectualitatea este o formă superioară de autopercepţie şi percepţie externă, în acelaşi timp. Întâi trebuie să-ţi depăşeşti condiţia primară de inginer, istoric, filozof, sau poet şi trecerea la condiţia secundară, superioară, de intelectual”.

Conform domniei sale, există o condiţie „primară” de inginer, condiţie care trebuie depăşită, idealul fiind, probabil, condiţia secundară sau condiţia terţiară de inginer.

De vorbă cu astrele

Printre intelectualii transcendenţei depline, de departe cel mai… iniţiat este prolificul, misticul, unicul şi irepetabilul descoperitor al secretelor lui Zamolxe, domnul PC. Domnia-sa a descoperit că:

„Oamenii posedă corpuri energetice (suflete) nemuritoare. La deces, sufletele părăsesc trupurile fizice şi pleacă în alte lumi universale”.

Şi asta încă nu ar fi nimic. Ascultaţi mai departe:

„Corpul omenesc este capabil să se autoperfectioneze şi să se autovindece de orice boală, cu forţe şi mecanisme neuro-hormonale proprii, descrise detaliat în această lucrare. Ne putem conserva tinereţea şi maturitatea până la 90 de ani şi ne putem prelungi viaţa activă până către 110 ani, cu metodele explicate în carte”.

Cumpărând cartea lui PC, veţi trăi aşadar până pe la 110 ani. Vă imaginaţi ce presiune pe sistemul social de pensii! Dacă toţi cititorii domniei sale vor atinge această vârstă matusalemică, statul român ar putea intra în colaps. După informaţiile mele, domnul PC lucrează în prezent la o carte care vă va ajuta să trăiţi 110 ani şi trei luni. Cumpăraţi cartea chiar dacă, după această aventură, nu vă vor mai rămâne bani pentru mâncare!

Ion Heliade Rădulescu le spunea contemporanilor săi prin secolul XIX „scrieţi, copii, numai scrieţi”. Marele înţelept al popoarelor roşii, tovarăşul Lenin, spunea vizionar: „învăţaţi, învăţaţi, învăţaţi!” Convertit şi eu la neo-beţia de cuvinte, voi realiza un arc peste timp, contribuind odată în plus la înfrăţirea intelectuală a popoarelor român şi rus. Vă voi spune, deci, în finalul acestui articol: „Învăţaţi să scrieţi, copii, învăţaţi să scrieţi”. Am zis!

Anunțuri

4 gânduri despre „Beţia de cuvinte reloaded. Intelectuali „preţioşi” în căutare de cuvinte pompoase

  1. „Când în 1873, Titu Maiorescu scria “Beţia de cuvinte în Revista Contimporană”, probabil că nu intuia actualitatea pe care o va avea articolul său peste mai bine de un secol.”

    Ai grijă la funie, într-o anumită casă…

    Mircea

    Apreciază

  2. In vreme ce predicatul (si verbul in sine) sunt coloana vertebrala…
    …este…
    Mi-am permis sa va trezesc putin, domnule Ivancu, mestere adica, din betia de idei pentru a va atrage atentia asupra cuvantului.
    Dar e colosal textul. M-am distrat copios.
    Cred ca la enuntul simptomatic e intalnita si varianta inversa, pornind de la particular si ajungand la o teorie/ipoteza/solutie ce neaga particularul. De exemplu: „Eu l-am facut zdreanta, el m-a facut oligofren, dar noi nu ne insultam” (George Becali, candidat la presedintia Romaniei)

    Apreciază

  3. Daca sugerati ca acolo exista o greseala de acord, nu suntem de acord. Dupa mine, avem de a face cu un subiect multiplu iar termenii sai se afla in raport de coordonare copulativa. Deci, nu vad de ce nu as face acordul la plural. E adevarat ca paranteza ar putea avea acolo un rol de apozitie, dar nu cred ca e vorba de un acord gresit si v-am explicat si de ce.

    Apreciază

  4. interesant; i-ai uitat pe cei ce :”zilele trecute citeam o carte…”, pe cei ce ne explica criza mondiala si pe cei ne explica despre leadership, coaching, principii etc

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s