Reţeta românească a supravieţuirii în genunchi

E mare lucru ca, atunci când porneşti o luptă (oricare ar fi ea), să-ţi identifici corect adversarii. În încleştări fără miză, biete înfruntări de amatori, poate că asta nu contează foarte mult, dar atunci când îţi doreşti titlul la şah, este imperios necesar să ştii împotriva cui vei juca. Bunăoară, te poţi pregăti să îi contracarezi pe romani, turci, unguri sau ruşi pentru ca în momentul crucial al bătăliei finale, să îţi dai seama că nu te-ai pregătit deloc pentru cel care îţi va da de altfel lovitura de graţie: tu însuţi. Într-o societate obsedată de răul care vine din exterior (aşa cum a fost şi continuă să fie cea românească), răul din interior are suficientă vreme la dispoziţie să infesteze iremediabil tot ce e de infestat. O naţiune puternică este aceea care supravieţuieşte propriei sale mediocrităţi, care va reuşi să se dezvolte împotriva minorităţii care o conduce într-o direcţie greşită. În „Lord of the Flies” al lui William Golding, un grup de copii care naufragiază pe o insulă ajunge la crime odată ce liderii lui reuşesc să le anuleze în mare parte orice urmă de umanitate. În cartea sa, „The Unbearable Lightness of Being”, Milan Kundera vorbeşte şi despre degradarea societăţii cehe după invadarea Cehoslovaciei de către ruşi, în 1968. O naţiune care se împotrivise eroic avea să cunoască dramele măcinării din interior. Cehii îşi vor reveni, de altfel, destul de repede. Românii, însă, au marele dezavantaj de a se fi uitat întotdeauna la clasa conducătoare cu o sfială de sorginte aproape mistică, cu o încredere pe care nu ţi-o dă decât propria incompetenţă. România a valorat mai mereu cât clasa ei conducătoare. Am fost mari când am avut elite, suntem mărunţi când nu le mai avem… Nu forţa colectivă (sumă de forţe individuale) ne mişcă înainte şi înapoi în istorie, ci minorităţile care, contextual, ajung să ne conducă. În felul acesta se explică şi orbecăirile noastre perpetue, nostalgiile noastre   faţă de comunism, faţă de dictatură sau faţă de figurile pe care invocăm paternalist şi ignorant, aşezându-le sub sintagma atât de dragă nouă de „mână de fier” (Ţepeş, Antonescu, Zelea Codreanu, Ceauşescu etc.). Se va spune, desigur: teoria asta are două puncte vulnerabile. În primul rând în democraţie conducătorii sunt expresia maselor, deci nu pot fi consideraţi minoritari şi apoi orice naţiune din această lume se mişcă prin istorie prin elitele ei, nimeni nu mărşăluieşte în grup. Logica aceasta e una perversă. De ce? În primul rând pentru că, dată fiind structura votului universal, clasa politică este expresia unei minorităţi militante, a unei minorităţi care se transformă în majoritate doar în absenţa celorlalţi. Un Berlusconi nu este expresia naţiunii italiene la fel cum un Băsescu nu este expresia naţiunii române. Ei sunt doar câştigătorii conjuncturali ai unor bătălii. În vreme, însă, ce Italia este Italia cu sau fără Berlusconi, România este un aluat prea moale pentru a putea supravieţui propriilor ei conducători. Apoi, votul devine inutil când, de fapt, nu îţi oferă o opţiune reală. Alegem având în faţă figurile unor indivizi între care nu există diferenţe majore, de substanţă. E ca şi când comanzi într-un restaurant pe baza unui meniu care îţi oferă patru feluri de mâncare, toate expirate. Se cheamă că ai ales, însă, în realitate, aceasta nu este o opţiune, ci doar iluzia unei opţiuni.

E drept, naţiunile importante reuşesc să îşi conserve demnitatea în ciuda regimurilor politice în care trăiesc. Invoc aici cazul polonez. Există în orice stat o masă critică ce protestează tacit, ce nu acceptă şi găseşte forme de a-şi prezerva coloana vertebrală. Aceasta se poate face, însă, doar atunci când nu priveşti la conducătorii tăi ca la nişte personaje biblice, infailibile, omnipotente şi omniprezente. Or, noi nu cunoaştem decât două tipuri de atitudine faţă de lideri: ori le sărutăm mâna cu deferenţă (asta au făcut-o la propriu unii cu Ceauşescu), ori le aruncăm cu ouă în cap făcându-i vinovaţi şi de propriile noastre vinovăţii. România este statul în care preşedintele e vinovat şi când te înşeală nevasta, şi când ti-a luat foc casa pentru ca ai uitat să îţi stingi ţigara, şi când banca te execută silit pentru că nu ai avut bani să îţi plăteşti un Home Cinema achiziţionat în rate. Şi de asta vom valora întotdeauna nici mai mult nici mai puţin decât valorează cei care ne conduc. Când avem noroc cu un Cuza sau un Ferdinand e bine, când ne pricopsim cu unul de-al nostru, român verde, al cărui nume este de preferat să se termine în „-escu”, atunci ne trăim minoratul fără senzaţia că am fi vinovaţi cu ceva.

Problema noastră este că ne iubim prea mult ţara pentru a o mai transforma în vreun fel. O iubim aşa cum e, cu munţii ei frumoşi, cu istoria ei multimilenară, cu mănăstirile ei din Moldova, cu Dunărea la Cazane, cu Palatul Poporului şi Canalul Dunare-Marea Neagră cu tot. Ce să schimbi într-o aşa minunăţie de ţară? Românii sunt (sau „e”, după caz) curajoşi, ospitalieri, bravi, prietenoşi, deştepţi (cu varianta „dăştepţi”), femeile noastre sunt cele mai frumoase din lume, copiii noştri olimpici sunt cei mai inteligenţi ai planetei. Marea problemă sunt partidele astea politice, cu liderii lor cu tot. A, am uitat să adaug că suntem un popor harnic şi muncitor (sic!)…  În realitate, toate aceste lucruri care ne împiedică să fim lucizi sunt calul nostru troian. Numai că el a fost instalat în cetate nu de greci, ci de unii de-ai noştri. Unii care ne-au repetat aceste clişee la nesfârşit pe modelul picăturii chinezeşti.

Ce e de făcut? Am putea începe cu gesturi minore. Uitaţi-vă, de exemplu, pe propriile paşapoarte. Veţi vedea scris acolo „Pasaport” şi „Romania”, nu „Paşaport” si „România”. Cu ce criză morală poate lupta statul român atâta vreme cât nu e în stare să adauge ş-urile şi â-urile acolo unde se impun? Despre ce suveranitate îmi vorbeşte preşedintele? Nu e aceasta subminată din interior? Uitaţi-vă apoi la cozile pe care le facem atunci când cineva ne dă ceva gratis (nu are importanţă ce). În loc să ne simţim jigniţi, ne îmbulzim să prindem ceva-ul. Priviţi la veselia cu care ne lăsăm învrăjbiţi unii împotriva celorlalţi (bugetari vs. privaţi, de pildă). Toate acestea nu se datorează clasei noastre politice; ea doar foloseşte slăbiciuni şi alergii pe care le avem de secole. Citind exemplele pe care le-am oferit, mă veţi întreba: şi ne vor scoate diacriticele sau refuzul de a primi pomană din criză? Cu siguranţă nu. Dar vom învăţa ca pe viitor să ne suportăm crizele şi altfel decât în stradă cu fluierul în gură. Şi vom învăţa să ne identificăm corect inamicul… să-l căutăm nu peste graniţe, ci undeva mai aproape. Mult mai aproape.