Auschwitz-Birkenau astăzi: cură pentru amnezici



Îmi reproşasem întotdeauna faptul că, în relativ desele mele vizite în Polonia în ultimii ani, nu-mi făcusem timp pentru a merge la Auschwitz-Birkenau. Întotdeauna am crezut că cel mai potrivit mod în care ne putem vindeca de naivităţi şi clişee este contactul cu un soi de istorie vie. În lumea noastră victimele diferitelor ideologii fanatice au devenit statistică. Şi, ca întotdeauna când suntem înconjuraţi doar de cifre, proporţia catastrofei ne rămâne oarecum străină. De data aceasta, fie ce-o fi, am hotărât să merg la Auschwitz. Evident, nu îmi propusesem să scriu nimic despre această vizită. Ce-aş putea adăuga eu, mă gândeam, la multitudinea de texte semnate de puţinii supravieţuitori ai lagărului sau de rudele acestora?

Odată ce am ajuns acolo, însă, două lucruri m-au şocat atât de puternic încât am hotărât să scriu, cu riscul evident de a nu aduce nimic nou în legătură cu un subiect asupra căruia se exprimaseră înaintea mea oameni cu mult mai competenţi: 1 Ordinul de mărime al dezastrului. 2 Cinismul absolut gratuit de care au dat dovadă indivizi care, teoretic cel puţin, aparţineau, ca şi mine, speciei umane. Ura acumulată în toţi aceşti criminali de război este imposibil de explicat. Se pot construi teorii psihologice, psihiatrice sau de orice altă natură, am însă convingerea fermă că nicio astfel de teorie nu poate explica ceea ce s-a întâmplat între 1940 şi 1945 la Auschwitz-Bilkenau. De la Cracovia, cu autobuzul, ajungi la Auschwitz în aproximativ o oră şi patruzeci de minute.

La poarta de intrare în lagăr se găseşte copia inscripţiei devenită deja cunoscută în lumea întreagă, „Arbeit Macht Frei”. Originalul a fost furat anul trecut.

Vedem locul în care prizonierii erau triaţi apoi barăcile în care erau obligaţi să stea în timpul nopţii după o muncă în câmp deschis de aproximativ 12 ore. Pereţii şi coridoarele sunt acoperite cu fotografii ale foştilor deţinuţi. Se poate citi data la care au intrat în lagăr şi data morţii. Cei care supravieţuiau trei luni se puteau socoti norocoşi. Gardurile de sârmă ghimpată, acum neelectrificate desigur, înconjoară locul, oferindu-i o identitate stranie, pe care o resimte acut fiecare vizitator.

Ori de câte ori ne intersectăm cu un alt grup, ei ieşind dintr-o baracă, noi tocmai intrând acolo, observ pe feţele lor diferite expresii ale stuporii, groazei şi îngrijorării. Intrând în fiecare încăpere din lagărul morţii înţeleg stupoarea („cum a fost posibil?”), groaza („de unde s-au declanşat atâtea mecanisme ale urii?”) şi, mai mult decât orice, îngrijorarea („dacă exemplare ale speciei umane au fost în stare de aşa ceva o dată, cine garantează că alte exemplare ale aceleiaşi speciei umane, de azi sau de mâine, nu vor încerca să procedeze la fel?”).

În vremuri de război, orice este permis, ar putea spune cinicii. Discutabil… Ce război poate justifica lipsa de respect faţă de cadavre, de exemplu, sau exploatarea lor feroce? Dinţii de aur ai deţinuţilor ucişi erau scoşi, aurul era topit şi trimis în Germania pentru susţinerea maşinii de război naziste, părul victimelor era la rândul lui folosit. La fel se întâmpla cu fiecare efect personal. Apoi, starea de război nu poate justifica nici experimentele lui Josef Mengele pe gemeni şi nici stupiditatea fără margini a unei idei precum „soluţia finală”. La câteva decenii distanţă, cine poate explica frenezia cu care ideile unui scelerat precum Hitler au fost masiv urmate şi puse în practică?

Citind jurnalul lui Mihail Sebastian şi alte documente ale epocii aflăm că până şi în România o importantă parte a elitei intelectuale privea extatic spre elucubraţiile unui Fuhrer care prezenta încă de pe atunci toate simptomele necesare unui bolnav psihic. Ce-ar fi făcut aceeaşi intelighenţie românească dacă ar fi văzut Auschwitzul, camerele de gazare si celulele de sufocare? Propaganda nazistă a funcţionat atât de bine, vor spune unii, încât sărmanii intelectuali nu au cunoscut adevăratele proporţii ale crimei. Fals… în totalitate fals. Decretele împotriva evreilor români, abuzurile împotriva lor se petreceau la lumina zilei, probabil sub geamurile sau la mică distanţă de casele acestei elite. Nimeni nu poate avea ca scuză neştiinţa.

Situaţia e oarecum similară cu cea a comandantului de la Auschwitz, Rudolph Höss. Acesta locuia la doar câteva sute de metri de lagăr, într-o casă spaţioasă, cu o grădină impresionantă. În vreme ce, la mică distanţă, deţinuţii agonizau zi de zi, el trebuie să îşi fi băut liniştit cafeaua în fiecare dimineaţă, având sentimentul datoriei împlinite şi imaginând noi şi eficiente mijloace de ucidere în masă. În România, cam în aceeaşi perioadă, intelectuali români aşteptau ca evreilor să li se interzică deţinerea de proprietăţi pentru a şi le însuşi mai apoi (vezi acelaşi jurnal al lui Mihail Sebastian). Simbolic, după război, Höss a fost condamnat şi mai apoi executat la câţiva zeci de metri de casa în care locuise. Mengele, însă, măcelarul cu pretenţii de medic, avea să moară de bătrâneţe, cărând după sine în mormânt şi dincolo de el soarta victimelor sale, sacrificate inutil şi inuman.

Conceput iniţial pentru a servi armatei poloneze, Auschwitzul a fost considerat neîncăpător. A fost construit, prin urmare, Birkenau. Aici, barăcile sunt de lemn. Se poate vedea la Birkenau unul dintre vagoanele care transportau deţinuţii către lagăr.

Mulţi dintre ei nu supravieţuiau călătoriei. Inscripţii în toate limbile folosite la Auschwitz-Birkenau vorbesc despre necesitatea unei reîmprospătări a memoriei.

În română se poate citi următorul text: „Strigăt de deznădejde şi avertisment pentru omenire să fie pururi acest loc în care hitleriştii au ucis aproape un milion şi jumătate de bărbaţi, femei şi copii, în special evrei din diferite ţări europene”.

Vizitele la Auschwitz-Birkenau ar trebui să facă parte din programa şcolară obligatorie cel puţin în ţările europene care au furnizat lagărului victime inocente. Poate că în felul acesta nu s-ar mai idealiza gratuit extrema dreaptă şi imaginile unor oameni precum Hitler, Antonescu sau Zelea Codreanu. Are, însă, astăzi, cineva timp de asta? Nu cred… Altele par a fi priorităţile.


Un gând despre „Auschwitz-Birkenau astăzi: cură pentru amnezici

  1. Buna Ovidiu,

    Nu mi-am imaginat ca o sa dialogam vreodata pe tema asta, unul dintre noi avand in plus si o vizita la activ in locul in care, chipurile, munca te face liber. Da, ai dreptate, ar trebui vizite obligatorii acolo. Auschwitz e un memento din ce in ce mai ignorat stazi, poate si pentru ca am avut parte de o hipermediatizare (uneroi deformata a holocaustului). Se uita multe lucruri in cadrul mediatizarilor la care ma refer – unul foarte important ar fi ca nu vorbim doar despre evrei ci si despre multe alte nationalitati. Germanii au exterminat, printre altele (si din cauze preponderent politice), chiar si… germani. In plus, un alt fapt 9oricat de brutal ar suna): conteaza mai putin – la nivelul lectiei care trebuie invatata – daca vorbim de ~ 6 milioane de evrei si ~ 12 milioane de victime totale ale holocaustului. Pana la urma e vorba de „man’s inhumanitiy to man”. Daca cifrele s-ar injumatati sau ar scadea dramatic, s-ar schimba oare tabloul? Indraznesc sa spun ca deloc. Eu le-as cere celor care neaga fenomenul (si/sau amploarea lui) sa imi dea explicatii pentru o singura fotografie cu cadavre stivuite precumlemnele ori pentru maxim zece secunde de film de arhiva cu un buldozer care impinge cadavre scheletice intr-o groapa. Atat. Daca atat a fost posibil, e usor de explicat restul.
    Ceea ce mai trebuie sa sperie e, dincolo de proportiile si „mecanizarea” atenta a procesului de exterminare, faptul ca stafful lagarelor era compus din oameni ca noi. Da, stiu, unii se vor scndaliza, dar e adevarat. Si tocmai aici e problema – nu a fost nicio conspiratie oculta, nicio rasa extraterestra, nimic. Oameni imbatati de putere si ideologie. Apropo de Hoss, el a afirmat la un moment dat ca spera ca in timp omenirea sa inteleaga opera pe care a infaptuit-o el si importanta acestiea. Evident, nu era ironic, vorbea cat se poaet de serios. Acelasi Hoss, daca nu ma insel, lacrima la concertele tinute de orchestra lagarului (formata din detinuti). Trebuie sa ne inchipuim ca oamenii cu cap de mort pe caschete aveau sotii si copii. Ca isi sarutau sotiile si isi tineau copiii pe genunchi (apropo, recomand documentarul „Nazi Scrapbooks from Hell” de pe National Geographic pentru o privire in viata de zi cu zi a staffului dintr-un lagar). Ca o divagatie, sa ne amintim de Magda Goebbels care isi otraveste copiii (6 la numar!) pentru ca, asa cum marturisea intr-o discutie, alt sistem decat national socialismul… nu le-ar fi dat nicio sansa!
    Cu scuze pentru mai lungul comentariu, felicitari. Un text bun, care „te trage de maneca”.

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s