Brandul de ţară: obsesii mai vechi şi mai noi


Vă mărturisesc că nu ştiu exact care este logoul sau imnul turistic al Poloniei, Greciei sau Turciei. Şi, o altă indolenţă, niciodată nu m-a interesat (ca turist în aceste ţări) să aflu ceva despre campaniile lor de promovare (dacă or fi existând, nu ştiu). Obsesia imaginii ţării şi mai ales a livrării ei către lume nu a început în România cu acest Guvern şi, din păcate, nu se va termina cu el. Dacă, însă, secolul trecut, pe la debutul lui, o asemenea idee naiv-tembelă a fabricării unei imagini pentru o ţară ar mai fi avut încă o şansă (minoră) de reuşită, astăzi un asemenea demers este în totalitate expirat. Psihologia turistului s-a modificat în funcţie de avalanşa de informaţii la care are acces. Când optaţi pentru o destinaţie şi un hotel, de exemplu, vă sunt suficiente informaţiile din pliante? Un procent covârşitor dintre turişti aleargă la internet şi în câteva minute află referinţe despre camere, servicii, eventuale capcane pe care trebuie să le evite în timpul sejurului etc. Odată întors din sejur, acelaşi turist îşi poate posta impresiile online şi ele vor conta mult mai mult pentru viitorul călător decât orice campanie media.

Ce poate face un Guvern, oricare ar fi acela sau oricât de bine intenţionat ar fi pentru a se asigura că imaginea construită de el este eficientă? Asemenea năstruşnice idei în secolul XXI sunt semnul clar al lipsei de înţelegere a lumii în care trăim. Se poate spune că brandul de ţară nu e invenţie românească şi că, în plină contemporaneitate, şi alte state se folosesc de el. Da, însă mai mereu clipurile de pe Euronews sau Discovery sunt parte a unui ansamblu, nu reprezintă ele însele întregul. Ca să promovezi o imagine e necesar ca imaginea respectivă să existe aprioric, să nu fie doar un construct al agenţiilor de publicitate, ci o realitate tangibilă. Mai apoi, o imagine se impregnează în mentalul colectiv pe o lungă durată de timp. A schimba brandurile de ţară şi mesajele, aşa cum face România de o bună bucată de vreme încoace, echivalează cu a nu avea nicio imagine coerentă. Există studii care arată că mentalitatea poporului francez, spre exemplu, s-a modificat într-o foarte mică măsură de la Revoluţia Franceză încoace. Românii, oricât de geniali ar fi, nu pot schimba imaginea despre ţara lor de la un an la altul.

O ţară se promovează ea însăşi, uneori împotriva încercărilor oricărui Guvern. Pentru a avea, însă o „imagine” în adevăratul sens al cuvântului, trebuie să ai o identitate. O identitate externă, un cumul de etichete pe care ceilalţi să le poată asocia cu numele ţării tale. Or, în materie de identitate externă, România e doar o ţară exotică şi atât. Noi între noi, la micile noastre şuete intelectuale, vorbim despre grandoarea culturii române, despre frumuseţea peisajelor şi caracterul românilor. În afară, însă, România nu are o identitate puternică. Regizorul Peter Greenaway spunea la un moment dat că avem tot atâta identitate culturală ca şi Zimbabwe. Este, desigur, o supralicitare. Ideea de bază, e, însă, adevărată. Cheltuim bani pe branduri de ţară pe care nimeni nu le va lua în serios, în loc să investim în educaţie şi infrastructură. Şi toate astea vin dintr-o certitudine pe care ne-am format-o şi în mulţii, prea mulţii, ani de comunism. Noi credem întotdeauna că avem ce arăta celorlalţi, singura problemă e că nu ne facem destulă publicitate. Nu cumva, în realitate, nu avem ce oferi? Turistul din dumneavoastră va merge vreodată să vadă o mănăstire într-un loc izolat, unde probabil va rămâne înzăpezit? Vă alegeţi ca destinaţii turistice locuri în care puteţi găsi fire de păr în mâncare? Mergeţi vreodată în locuri în care ghizii vorbesc o engleză minimală şi au un coeficient de inteligenţă cu mult sub cel pe care îl aveţi dumneavoastră? Nu cred.

Înaintea oricărei campanii de promovare a brandului de ţară, să ne întrebăm dacă avem într-adevăr ce promova. Mâncare bună? Poţi mânca bine în o mie de alte locuri. Munţi, păduri, dealuri? Cu siguranţa ele nu sunt apanajul exclusiv al României. Ospitalitate? La ce foloseşte ospitalitatea într-o ţară săracă, cu drumuri proaste? Ce avem, aşadar, de oferit? Cultura noastră, istoria noastră milenară? O nouă dezamăgire… există în lume, chiar dacă e greu de acceptat, culturi cu mult mai vechi, istorii cu mult mai spectaculoase decât a noastră.

Emblema românească cea mai puternică azi e… Dracula. Adică, ne datorăm relativa ieşire din anonimat unui mit pentru care trebuie să îi fim recunoscători unui mediocru scriitor irlandez de secol XIX (Bram Stoker). Desigur, îi avem pe Eliade, Ionescu, Cioran, Brâncuşi, Enescu (înşiruirea este aleatorie). Însă, la nivelul maselor, ei nici măcar nu sunt români. Au intrat în conştiinţa publică prin destinul lor individual şi nu prin apartenenţa la o naţiune. Dacă ar fi ceva de promovat, atunci aceasta ar trebui să fie direcţia. Să le spunem tuturor că oamenii aceştia sunt români, chiar dacă mulţi dintre ei au un trecut discutabil (Eliade) iar alţii s-au afirmat în afara spaţiului românesc. Acest singular pas, însă, singurul care poate fi eficient astăzi, este în totalitate insuficient. Nu vor veni în masă turiştii în România doar pentru că aici s-a născut Eliade. Trebuie ceva mai mult. Oferta ar trebui să vină dinspre prezent spre trecut. Or, prezentul românesc e golit de sens, e o continuă orbecăire înspre toate punctele cardinale deodată. O imensă risipire de energii. După proiectul aderării la NATO şi UE nu a urmat nimic. Sau poate doar relaxarea tâmpă a celui care crede că e suficient să se afle într-un colţ la masa bogaţilor. Umblăm goi prin piaţa publică asemenea împăratului din basm şi credem că suntem înveşmântaţi în cele mai preţioase straie pe care le-a văzut Europa vreodată.

Haideţi, deci, să nu promovăm nimic deocamdată. Să nu ne invităm vecinii într-o casă fără tencuială, fără mobilă şi fără apă curentă şi electricitate. Să ne terminăm casa şi mai apoi om vedea.

5 gânduri despre „Brandul de ţară: obsesii mai vechi şi mai noi

  1. Bravo, Ivancule, imi place mult scrisul tau, are nervul calit de multe penite rupte.
    Cu brandul sunt de acord cu tine, daca nu ai o linie de orizont puternic conturata, greu te observa cineva.
    Cand nu mai conteaza/cand totul numai are importanta
    apar crinii prin iarba/greierii, randunelele de vara/
    azi cand nimeni nu-si mai aduce aminte/istoria se scrie in tacere.

    Apreciază

  2. scrii bine, dar articolele sunt prealungi… numai cand vad cat de lungi sunt, nu ma apuc de citit… ca parere
    Felicitari, oricum, daca ai vreo idee concreta de actiune, anunta-ma si pe mine.

    Apreciază

  3. Un derapaj logic: daca articolele mele sunt atat de lungi incat nici macar nu va apucati de citit, de unde stiti ca scriu bine? Deci, felicitari pentru ce? In legatura cu lungimea articolelor, exista o anume tehnica de selectare a cititorului. Poti sa scrii doua randuri folosind un vocabular minimal sau poti sa-ti dezvolti argumentele logic, incercand sa respecti oarecari reguli de tehnica a discursului scris. Exista in lumea asta cititori de Joyce si cititori de Pavel Corut (sper sa nu trageti de aici concluzia ca ma compar cu vreunul dintre ei) . Lungimea unui text nu e argument in sine pentru a te apuca sau nu de citit un text. Daca cititi doar scrieri „scurte”, ma tem ca aveti o problema: nu prea veti avea acces la texte fundamentale (nu stiu care este calificarea dvs., dar oricare ar fi, nu cred ca puteti evita „textele lungi”). Ce intelegeti prin idee concreta? Marsuri stradale, urlete in fata Guvernului, lobby parlamentar? Nu asteptati de la mine toate astea.

    Apreciază

  4. De acord ca Romania nu promoveaza o imagine coerenta turistic. Asta cu tara tuturor posibilitatilor e vaga si inoperabila. De acord ca nici nu prea avem ce arata, dar mai ales serviciile pe care le oferim sunt extrem de proaste. Factorul uman e deplorabil. Ce sa mai tura-vura, e o tara proasta, oricat de ocolita am da-o. Daca as putea nu mi-as petrece nici o singura zi de concediu sa ma „destind” in Romania. Singurele locuri din Romania in care simt ca imi creste debitul de sange in vene sunt aeropoartele. Fireste, nu pentru calitatea serviciilor oferite, ci pentru natura lor de aeropoarte.
    Nu sunt nici eu de acord cu cititorul care vrea texte scurte, ca o conditie sine qua non a existentei unui text, si chiar ma intristeaza un asemenea tip de abordare. Un text este prea lung sau prea scurt in functie de dozajul ideilor din el, de modul sau de curgere si de alti indicatori de ordin metodologic, structural, ontologic, axiologic, literar etc. De vina e faptul ca lumea citeste prea mult articole de presa, bloguri de trolli, cate 3 randuri odata de pe wikipedia si altele in genul asta. Cartile cele mai vandute au devenit sintezele (bine ca nu-i mai rau), orice numai sinteza sa fie. Sau culegerile alea ridicole de cultura generala. Cred ca oamenii au ajuns sa nu se mai poata concentra in fata unui text mai lung. Multi prefera, iata, 100 de texte proaste a cate un rand in locul unui text bun de 100 de randuri. In acelasi timp, e haios sa zici ca te descurajeaza un text lung. In primul rand, intr-adevar, unde ramane placerea de a parcurge un text lung? In al doilea, nu trebuie sa fii un cititor foarte experimentat, un maratonist al lecturii, ca in fata unui text plicticos ochii ti se duc oricum singuri pe „diagonala” si reununti instinctiv. Nu e cazul compozitiilor lui Ovidiu (care sunt lungi doar comparativ cu textele altor bloggeri), pe care le savurez cuvant de cuvintel, cu virgule cu tot. Nu sunt de acord cu toate opiniile expuse, dar daca as fi nici nu ar mai avea farmec.

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s