Mămăliga nu (mai) explodează


Ca urmare a măsurilor de austeritate mulţi aşteptau şi alţii mai aşteaptă încă revolte populare, proteste publice, marşuri gigantice, greve care să paralizeze sisteme întregi. Unii chiar se îmbulzesc pe la televizor şi acuză „poporul” de pasivitate. Aceştia din urmă sunt în mare parte sindicalişti. Figuri patetice care se lamentează că masele nu-i urmează, că societatea civilă e somnolentă, că nu există reacţie în rândul corpului social. Toate astea ar trebui să se întâmple, căci, nu-i aşa, „demos” „cratos” însemnează care va să zică puterea poporului! Evident, reacţia nu va veni; masele nu vor ieşi masiv în stradă… şi asta din cel puţin câteva motive. Primul ţine de logica primară ce ar trebui să ne fie familiară încă din liceu. În absenţa liderului, revoltele populare în secolele XX şi XXI nu pot exista. Nu mai suntem în situaţia celor din nuvela lui Negruzzi, „Alexandru Lăpuşneanu”, nu mai avem deci acele ţeluri comune şi nici spiritul gregar al acelei epoci. Şi e bine că nu le mai avem! Iar lideri carismatici şi populari nu se vor mai naşte prea curând după atâtea dezamăgiri trăite în ultimii douăzeci de ani. Fiecare potenţial lider e iremediabil compromis. Chiar şi aceia care nu s-au născut încă sunt la fel de iremediabil compromişi. Şi asta din cauza scepticismul care ne curge astăzi prin vene; ne-am băuţi cuminţi otrava zi de zi şi astăzi ea îşi face efectul. Elitele sunt iremediabil stigmatizate. Avocaţii şi procurorii sunt corupţi, profesorii incompetenţi, medicii criminali cu diplomă, preoţii pedofili, homosexuali sau satrapi, politicienii ignoranţi, poliţiştii subiect de bancuri şi atât. Aş putea continua la nesfârşit. Fiecare îşi poartă eticheta şi ea a ajuns de nedezlipit. Ne-am bucurat cu toţii când personaje de prim rang în statul român au aşezat aceste etichete rând pe rând pe fruntea fiecăruia din noi. Şi acum ne mirăm tâmp că nu există reacţie. În jurul cărui gen de lider s-ar putea forma astăzi o reacţie la tot ce se întâmplă? Există vreunul dintre noi asupra căruia să nu planeze imediat suspiciunea celorlalţi? Până şi nenăscuţii copii de avocaţi, procurori, profesori, medici, preoţi, politicieni sau poliţişti poartă astăzi vinovăţia propriilor lor părinţi. Am asistat pasiv la decredibilizarea întregii elite româneşti, am râs şi am arătat cu degetul în stânga şi în dreapta culpabilizând în masă, după cum ni se indica de către părinţii naţiunii iar acum, când am avea nevoie de această elită, ia-o de unde nu-i!

Apoi, mai e un motiv puternic pentru care mămăliga nu va exploda de data aceasta! Zeci de ani, mai ales în timpul comunismului, dar şi după, am asistat la desfăşurări ample de forţe. Poporul a fost forţat de atâtea ori să mărşăluiască inutil încât acum, când poate că ar trebui să o facă, nu mai găseşte nicio raţiune pentru a ieşi în stradă. Şi ieşitul în stradă s-a compromis. Recent, s-a descoperit în Polonia o directivă a KGB (datează din perioada comunistă) prin care se recomanda acordarea unor salarii mizere pentru medici, obligându-i astfel ori să ia mită ori să fie servili sistemului. Şi într-un caz şi în altul, ei deveneau vulnerabili şi, deci, uşor de manipulat. Uitaţi-vă astăzi în grila de salarizare unică: veţi vedea unde sunt poziţionate elitele. Aşteptaţi cumva ca mămăliga să explodeze de la sine?! Fără catalizatori, nu se va întâmpla. Iar rolul de catalizator nu îl poate juca, cu tot respectul faţă de meseriile lor, nici ospătarul, nici dulgherul şi nici cântăreţul de manele.

Aceiaşi pseudo-naivi se miră că nici măcar spiritul de solidaritate nu ne mai împinge spre o reacţie în masă. Păi ca să fii solidar îţi trebuie un punct de referinţă, unul singur, major, de nezdruncinat. Să fim solidari cu ce? Patria se află în pericol… da, acesta ar putea fi un punct de referinţă. Dar Patria e astăzi aproape un cadavru, un bătrân bolnav de Alzheimer, o corabie pe jumătate plină cu apă, o prostituată extenuată de câţi clienţi a avut de satisfăcut. Ne trebuie, aşadar, altceva. Patriotismul e şi el compromis şi aproape inexistent, cu excepţia celui declarativ. A fi român nu mai e o stare de spirit, ci un fapt birocratic, sec, fără relevanţă. Patria nu există ca noţiune abstractă, ea e sumă a indivizilor reali ce o populează plus aceia care au populat-o de la începutul existenţei ei. Trecutul, însă, chiar dacă ar fi pe jumătate atât de glorios pe cât ni-l închipuim, nu mai are forţa necesară astăzi. Iar despre noi ceilalţi, aceia încă vii, ce să mai zicem…

Când am fost deja întorşi unul împotriva celuilalt, corpul Patriei intră în moarte clinică. Astăzi doar salvarea individuală mai este posibilă. Şi ea nu se face în stradă, ci la locul fiecăruia de muncă. Tot ceea ce mai putem astăzi salva este destinul nostru individual. Conturile noastre bancare, bunăstarea propriilor noastre familii. Sună cinic, dar cred că e singurul lucru ce se mai poate face: salvarea individuală. De aceea mămăliga nu explodează şi bine face! Dacă numărul indivizilor salvaţi prin propriile lor forţe va fi vreodată destul de mare pentru a conta, atunci ne putem gândi şi la altceva. Eventual, la resuscitarea Patriei! Forţa unei colectivităţi valorează tot atât de mult ca forţa comună a tuturor indivizilor care o alcătuiesc. Momentan, sleiţi de puteri şi atinşi de morbul suspiciunii, e firesc să nu ieşim în stradă ci să preferăm propriile noastre bărci de salvare. E asta o formă de capitulare, admit. Însă, cimitirele lumii sunt pline de generali care nu au ştiut când să capituleze. Pasivitatea românească de astăzi are raţiunile ei. Nu suntem neapărat „un popor de vite” pentru că nu ne apărăm interesele. Pur şi simplu interesele noastre, spre deosebire de cele ale vitelor, sunt atât de diverse încât nu găsim punctul comun. Vieţuirea în secolul XXI implică alte forme de protest, mai aproape de spiritul epocii în care trăim. Prefer oricând unei mase de anemici care urlă în faţa Parlamentului, indivizi solizi care să transfere în corpul României ceva sânge proaspăt. Chiar dacă pentru asta e nevoie de timp şi chiar dacă există riscul ca sângele proaspăt să nu mai fie de folos unui organism atât de slăbit.

3 gânduri despre „Mămăliga nu (mai) explodează

  1. Imi era dor de adevarurile tale. In lumea mea incapatinata, doldora de certitudini, cuvintele tale uneori isi fac loc si se aseaza ca sa stea. Si ramin. Si devin, la rindul lor, certitudini. Asa sa se intimple cu toti cititorii tai!

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s