Spectaculoasele funeralii ale învăţământului românesc


E uimitor cum sistemul comunist ne-a obişnuit cu ideea că învăţământul românesc e de cea mai bună calitate, că elevii români, întorşi triumfători de pe la nu ştiu ce olimpiadă, sunt incomparabil superiori la acest capitol vesticilor care nu ştiu nici măcar unde se găsesc pe hartă România Uganda sau Burkina Faso. La 20 de ani de la prăbuşirea formală a comunismului încă auzim, mai timid e adevărat, rostindu-se pe la colţuri aceasta aproape axiomă despre calitatea învăţământului românesc. Înşelătoria e uşor de demonstrat, însă trebuie să vedem mai întâi care sunt ingredientele ei. Se iau câţiva olimpici premianţi, categoric excepţii şi categoric nereprezentativi numeric la nivelul întregii populaţii şcolare, se scriu articole despre ei la gazeta de perete sau, în vremurile noastre, se organizează un marş prin studiourile de televiziune în aşa fel încât sa îi vadă „poporul” şi, iată, totul e gata. Dacă mascarada se repetă suficient de mult, ea intră în mentalul colectiv ca fapt, motiv pentru care e foarte greu mai apoi să vii cu cifre care dovedesc contrariul.

Marea hibă a sistemului românesc de educaţie e promovarea învăţării mimetice. Asta o ştim cu toţii. Am avut şi uneori încă mai avem iluzia că s-au făcut ceva paşi pentru a ne depărta de această tară. Suntem, însă, în plin cerc vicios. Elevii care ieri au fost mângâiaţi pe creştet pentru că şi-au învăţat poezia sau au reprodus atât de frumos ceea ce dascălul le-a dictat săptămâna trecută sunt astăzi profesori. Dacă vorbiţi cu fiecare dintre ei, sunt convins că vă vor spune că acum procedează altfel, că au deprins tehnici moderne de învăţare. Parţial, e adevărat. Nu voi cădea însă în capcana descrisă la început de a considera o excepţie drept regulă şi voi aduce ca argument calitatea generaţiilor şcolite după Revoluţie, lipsa universităţilor româneşti din locurile fruntaşe ale topului Shanghai şi studiile europene care arată că stăm rău de tot la capitolul educaţie. Chiar dacă, să spunem, profesorii din toate colţurile ţării ar renunţa de mâine la metehnele lor, ei ar întâmpina o serioasă rezistenţă din partea sistemului. Imaginaţi-vă că un elev de clasa a XII-a ajunge acasă cu un caiet din care lipseşte clasicul comentariu literar. Părintele şi elevul vor intra în panică: ce va face dl Goe la bac dacă nu are un caiet plin de comentarii? Încerci să îi explici că pentru asta există cărţi şi că e inutil să pierzi orele de curs dictând informaţii atât de accesibile tuturor astăzi. Nu şi nu… e clar, dacă onor elevul nu are la sfârşitul anului şcolar un caiet plin de comentarii şi fraze sforăitoare înseamnă că profesorul nu e bun de nimic. Ce face el acolo la clasă dacă elevul se întoarce acasă cu o jumătate de pagină scrisă într-o oră? Si apoi, de ce atâta bătaie de cap? E simplu să dictezi la infinit şi pe deasupra, să fii şi considerat un profesor de mâna întâi.

Apoi, în sistemul nostru de educaţie nu există profesori full-time. Asta şi din raţiuni economice, desigur. Dar nu numai. Profesorii se consideră un fel de strungari cu program fix. Aşa îi consideră de altfel şi ceilalţi. De la oameni politici şi până la societatea civilă, cu toţii reduc activitatea unui dascăl la orele efective de curs şi atât. Nu e de ignorat, aşa cum spuneam, dimensiunea economică. Cu un salariu de sub 200 de euro, e mai mult decât evident că meseria de dascăl va fi considerată un „part time job”. Şi dacă, însă, această problemă ar fi rezolvată, cercul vicios va continua să existe. Din câteva motive: în primul rând anomalia existenţei profesorului titular cu contract de muncă pe termen nedeterminat. Când ţi se garantează o viaţă la catedră, motivaţia de a performa e aproape nulă. Sau dacă există, ea nu e generată de sistem, ci de ambiţii individuale. Ceea ce, evident, nu e de ajuns. Există, mi se va spune, evaluări continue, grade didactice, examene… Da, dar ele au aceeaşi relevanţă ca şi Bacalaureatul. Ne liniştesc conştiinţele. Iacătă, deci, avem proceduri… ele sunt ineficiente şi goale de conţinut.

Elevul e astăzi clientul şcolii, prezenţa lui e un favor făcut profesorului care, nu-i aşa, îşi obţine salariul de la client asemenea unei vânzătoare dintr-un supermarket. Şi, de aici până la următoarea constatare e mai puţin de un pas: clientul nostru, stăpânul nostru. Reforma românească a însemnat descentralizare; iar descentralizarea s-a tradus prin aducerea şcolii mai aproape de comunitate. Ce frumos sună! Să traducem. Comunitatea e reprezentată de, să zicem, primari şi consilieri locali cu elevi în respectiva şcoală. Apropierea între şcoală şi comunitate e atât de mare încât nu se va găsi profesorul sinucigaş care să evalueze corect odraslele acestor potentaţi locali. Asta pe de o parte! Pe de altă parte, membrii marcanţi ai comunităţii au adesea odrasle absolvente de facultăţi. Printr-o coincidenţă, desigur, ele ajung cadre didactice în şcoala care e atât de aproape de comunitatea reprezentată de propriii lor părinţi. Cercul s-a închis. Asta e descentralizarea! În loc să mulţumeşti „elitele” restrânse ale protipendadei centrale, acum ai de hrănit orgoliile mult mai multor indivizi. Soluţii de ieşire nu există! Nu ne rămâne decât să ne afundăm în mocirlă până la punctul critic dincolo de care nu ne mai putem afunda. Inevitabil, de atunci, vom începe să ne ridicăm pentru că nu mai avem la dispoziţie nicio altă direcţie către care am putea merge. Preţul plătit e enorm. Distrugerea definitivă şi iremediabilă a tot ce înseamnă învăţământ de calitate. Sau conservarea lui în centre de elită insulare, fără forţa de a schimba ceva semnificativ. Ce poţi face când putregaiul se află în camionul cu mere?! Poţi alege măr cu măr, ceea ce necesită un timp atât de îndelungat încât putregaiul se va extinde chiar pe măsură ce triezi fructele şi decizi, după o procedură birocratică extrem de complicată, care e bun şi care nu  sau poţi aştepta până ce întreaga marfă devine contaminată şi atunci o înlocuieşti în întregime! Vremea în care se putea tăia răul din rădăcină a trecut!

Deja generaţiile bolnave ale unei şcoli bolnave au fost livrate către sistemele vitale ale societăţii. Aşteptăm, deci, sentinţa finală cu gândul  că fiecare pasăre Phoenix începe să renască abia după ce, prin forţe proprii şi eforturi voluntare, s-a transformat în cenuşă. Până atunci, ne jucăm de-a şcoala. Şi o facem cu seriozitatea cu care Sisif trebuie să-şi fi cărat povara, fără a fi conştient un moment de ridicolul şi inutilitatea gestului.

4 gânduri despre „Spectaculoasele funeralii ale învăţământului românesc

  1. Tin minte de pe vremea cand eram prof in preuniversitar, ca aveam manuale de istorie concepute pentru trei ore pe saptamana. Numai ca eu aveam numai o ora pe saptamana. Desigur, aproape 2 treimi din manual erau scoase din programa mea, numai ca lectiile pe care le faceam aveau nevoie, pentru a fi intelese, de notiuni din lectiile peste care eram obligat sa sar. E ca si cum ai citi Robinson Crusoe si ai sari peste capitolele in care il intalneste pe Vineri, apoi cateva capitole mai incolo ai sta sa te intrebi ce dracu e cu Vinerea aia. Bine, nu chiar asa, dar pe acolo. Nu stiu cum mai e acum, dar ce folos ca aveam manuale alternative ce spuneau, in esenta, acelasi lucru, cand nu aveam, iata, manuale adaptate pentru o ora pe saptamana, pentru doua, pentru trei. Oricat de geniali ar fi autorii unor manuale, nu au cum sa conceapa niste lucrari atat de versatile incat sa poata fi adaptate la o ora/doua/trei prin simpla inlaturare a unor continuturi.
    Apoi, profesorii mi s-au parut, cu mici exceptii, slabi si foarte slabi. In general cei receptati drept foarte buni erau profesorii care eludau sistemul, ceea ce nu mi se pare deloc sanatos. Am constat ca intotdeauna se vorbea cu emfaza si cu mare lejeritate despre „vocatia de profesor”, pe care absolut toti si-o clamau, mai mult sau mai putin zgomotos. Nu auzi niciodata un profesor spunand „Eu nu am vocatie de profesor”. de asemenea, profesorii nu sunt deloc solidari, sunt fricosi si intrucatva rupti de lumea din afara scolii. Directorii sunt pusi pe oricare alte criterii in afara de cel meritocratic. Scolile sunt ingrozitor de prost dotate. Se face un titlu de glorie din dotarea cu 10 calculatoare a nu stiu carei scoli, vreo 2 ani nu se prea atinge nimeni de ele de teama sa nu le impurifice, si alti 10 ani calculatoarele alea nu sunt upgradate. La una din scolile la care am activat, directorului i se ridicau osanale pentru ca reusise sa faca o buda „moderna”, in fapt ceva mai acatari. Ceea ce ar trebui sa fie absolut normal trece drept exceptional.
    Iar elevii… elevii sunt oglinda societatii actuale.

    Apreciază

    1. Tudor

      Am predat numai doi ani in pruniversitar, dar mi-au fost de-ajuns incat sa mi se faca lehamite de invatamantul romanesc. La cercurile pedagogice ni se spunea sa urmarim programa, directorul spunea facem toate lectiile din manual ca daca nu am terminat manualul inseamna ca nu ne-am facut treaba, iar noi tinerii din catedra, „mucosii” de 22 de ani proaspat iesiti de pe bancile scolii nu aveam drept la replica. De ce? Foarte simplu, pentru ca invatamantul romanesc nu s-a debarasat inca de relicvele comuniste, de mentalitatea de turma si de ierarhia impusa de varsta si in special de functie. Am predat si la tara si la oras, si la generala si la liceu. La scoala scoala generala nu conta faptul ca directorul scolii si jumatate din colegi aveau doar liceul pedagogic si eu imi scriam disertatia. Trebuia sa ascult sfatul batranilor, predica de dimineata si sa ma asigur ca toti copiii au ceva scris in caiet chiar daca trebuia sa le scriu eu cu mana mea la toti lectiile. Nu mai mentionez ca doamnele invatatoare (la o varsta venerabila) nu stiau ele sa scrie corect, dar toata lumea era convinsa ca sunt capabile sa-i invete pe altii, iar dumnealor erau intotdeauna pregatite sa dea sfaturi tinerilor din ziua de azi care intra in invatamant chiar daca nu au „vocatie de dascal”.
      La liceu a fost si mai interesant, directorul este numit politic si te apreciaza atata timp cat esti urcat la el in barca, comitetul de parinti este condus de personalitatile orasului ale caror odrasle trebuie se fie musai „stralucite” si cu 10 pe linie ca altfel se pot face plangeri la inspectorat. Am fost interogata in privinta acestor aspecte de catra seful comitetului de parinti (aka sotul directoarei) si i-am explicat ca trebuie sa predau intai romana ca sa pot preda apoi limba engleza sau ca odraslele celor cu pretentii vin la scoala cand isi aduc aminte, iar diriga motiveaza absentele intr-o veselie? Imi spunea domnul sef de comitet ca parintii dau bani grei sa-si trimita copiii la meditatii si eu le dau note mici? Cum era sa-i fac sa inteleaga ca odraslele lor isi cheltuiau banii de meditatii prin baruri si la jocuri de noroc ca sa vina a doua zi la scoala sa se laude sau sa doarma cu capul pe banca. Nu am vazut nici un parinte sa vina sa se intereseze personal de copilul lui, dar am fost amenintata ca mi se face plangere la inspectorat caca nu se remediaza notele copiilor. Bineinteles, numai gura a fost de ei. Am jubilat cand am vazut rezultatele la bacalaureat de anul acesta si mai ales pe cele de la titularizare. Invatamantul romanesc a ramas cu ce merita: elevi fara nici o perspectiva si dascali slab pregatiti.
      Am intrat in invatamant cu parerea naiva ca voi putea schimba ceva, si am iesit cu un gust amar si cu certitudinea ca viitorul „nu suna deloc bine” in Romania. I-am inteles pe absolventii de liceu care au reusit sa-si ia anul acesta bacalaureatul cu note de 10 de ce au spus ca vor ajunga baby sitter in Anglia. Asa pierde Romania orice speranta de a mai indrepta lucrurile.

      Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s