Note sumare asupra familiei în India


 

Protest impotriva crimelor de onoare. Sursa: "The Independent"

 

Întrebaţi fiind care dintre valorile lumii lor li se par a fi cele mai importante, majoritatea indienilor vă va răspunde: „familia”. Nu de puţine ori, rugându-mi studenţii să îmi vorbească despre diferenţele pe care le percep în mod subiectiv între India şi Europa (care pentru ei are identitate unitară, uneori monolitică) am ajuns să vorbim invariabil despre familie. Mi s-a spus adesea că gestul unei tinere familii europene de a trăi separat fată de părinţi ar fi expresia unei lipse de ataşament sau, şi mai tranşant, a unei lipse de „iubire”. Mai mereu argumentul meu forte a fost centrat în jurul noţiunii de „spaţiu intim”. Mi se părea o idee irefutabilă. Un cuplu are nevoie de intimitate pentru că, în definitiv, asta e una dintre raţiunile funcţionării lui. A trăi împreună înseamnă, desigur, responsabilitate, dar beneficiul suprem este independenţa, intimitatea. A-ţi respecta părinţii poate însemna şi a le respecta propriul lor spaţiu intim. A locui separat nu înseamnă a-i ignora complet, ci pur şi simplu a fi mai puţin invaziv şi a-ţi proteja într-un fel propria familie proaspăt întemeiată. Mai târziu aveam să îmi dau seama că greşeam fundamental. Aduceam în discuţie o noţiune cvasi-necunoscută indianului de rând: „spaţiul intim”. Aici totul se petrece în mijlocul colectivităţii. În India tradiţională soţia este adusă în locuinţa socrilor, urmând să fie ceva între o menajeră iscusită şi o fabrică de copii sănătoşi, de preferat băieţi. În aceeaşi casă locuiesc două sau chiar trei familii diferite, într-o relativă armonie. Cum cu excepţia indienilor care lucrează în sectorul guvernamental, ceilalţi nu primesc o pensie la retragerea din activitate, societatea exercită o presiune suplimentară: copiii îşi întreţin în totalitate părinţii care, la rândul lor, iau decizii în legătură cu mariajul acestora. Intimitatea şi spaţiul privat nu îşi găsesc locul în vocabularul indienilor, ele fiind înlocuite de o altă noţiune care le acoperă integral: datoria.

Tineri de 30 – 31 de ani, virgini încă şi fără nicio relaţie amoroasă până la această vârstă îşi petrec timpul „studiind”. Unii dintre ei nu au lucrat nici măcar o singură zi  şi „studiul” nu e de fapt, de multe ori,  decât o scuză pentru trândăvie. Când termină cu „studiatul”, nu numai că nu au diplome de master sau doctor, dar abia îngaimă câteva fraze într-o limbă străină şi sunt posesorii unei diplome echivalente cu cea de licenţă. Familiile îi întreţin, părinţii le caută o soţie şi nu de puţine ori chiar o slujbă iar viaţa lor se desfăşoară în aceiaşi parametri de generaţii. Într-o discuţie informală, unul dintre ei mi-a mărturisit că până la 30 de ani, vârstă pe care o avea la momentul conversaţiei noastre, nu a dormit nici măcar o singură noapte în afara casei părinteşti. Nu mănâncă altceva decât ceea ce îi găteşte propria sa mamă şi nici prin gând nu îi trece că ar putea să îşi găsească singur o soţie. Avusese o prietenă acum ceva vreme, dar când mama şi sora au aflat, l-au somat să renunţe. Evident, s-a conformat. L-am întrebat de ce şi a rămas uşor confuz, debusolat. Mi-a explicat că îşi iubeşte familia şi că pentru el nimic altceva nu e mai important decât să respecte cuvântul mamei. Altădată, am fost întrebat de câţiva dintre studenţii mei ce anume fac atunci când nu am ore la universitate. Le-am spus că atunci când nu mă întâlnesc cu prietenii, mă uit la un film, citesc sau scriu. „Singur? Şi nu mă plictisesc?”. Pentru ei, a rămâne singur echivala cu o experienţă de o maximă tristeţe, cu o plictiseală insuportabilă. Straniu într-o ţară cu o puternică aură spirituală. Orice formă de spiritualitate presupune invariabil singurătatea, explorarea sinelui, auto-interogarea. În limite rezonabile, desigur.

În încercarea mea de a desluşi misterele unui asemenea comportament am avut un alt obstacol serios: crimele de onoare. De fiecare dată când un tânăr/o tânără se îndrăgosteşte împotriva voinţei părinţilor, povestea tinde spre o tragedie shakespeariană. Nu de puţine ori, părinţii sau alte rude apropiate ale celui/celei din casta superioară  comit gesturi extreme, de multe ori crime de o cruzime greu de imaginat. În lumea rurală, ei nici măcar nu sunt pedepsiţi. Nu cu multă vreme în urmă, un asemenea caz s-a petrecut chiar în New Delhi. O fată se pare că „şi-ar fi pierdut onoarea” într-o relaţie cu un tânăr dintr-o castă inferioară. La aflarea veştii, părinţii fetei i-au convocat pe cei doi la un consiliu de familie. De bună credinţă, imaginându-şi că se vor pune la punct detaliile viitoare căsnicii, cei doi au răspuns invitaţiei. În casa fetei, în prezenţa ambilor părinţi şi a unui unchi, tinerii au fost torturaţi vreme de vreo două ore şi apoi ucişi prin electrocutare. Fata avea 19 ani, băiatul 20. În acest caz, tatăl şi unchiul au fost reţinuţi. Primul dintre ei avea să declare că nu regretă gestul; ce altceva i-ar mai fi rămas de făcut după ce fiica îl dezonorase? Dincolo de patina de Ev Mediu a poveştii se ridică întrebarea: cât de importantă este familia în societatea indiană dacă un tată îşi poate tortura şi ucide fiica? Despre ce fel de „iubire” poate fi vorba în acest caz? Nu cumva, ca de atâtea alte ori, indienii despre care vorbesc confundă noţiunea de „iubire” cu cea de „proprietate”? Pentru a respecta adevărul istoric, trebuie spus că India se schimbă. Destul de încet, însă. Majoritare sunt încă familiile pentru care „onoarea” trebuie apărată cu orice preţ. Îngrijorător este că asemenea „coduri morale” sunt insuflate multora dintre tinerii indieni. Prea puţin independenţi, dispuşi să se cufunde în tradiţie (asta e o soluţie comodă până la urmă, nu ?!) şi nu să facă efortul de a gândi sau acţiona individual, în pofida unor sisteme restrictive, aceştia sunt adesea indivizi nedefiniţi emoţional, cu excese într-o direcţie sau alta. Tinerii plâng sau râd brusc, emoţionaţi de scene benigne din diverse filme, femeile trecute de vârsta a doua ţipă isteric atunci când vreun viril personaj masculin bolywoodian rămâne pe la jumătatea filmului fără cămaşă… e o adolescenţă trăită repetitiv. Neavând spaţiu intim în care să îşi poată manifesta pulsiunile, neacordându-şi răgazul de a reflecta la diferite probleme ale propriei lor existenţe, oamenii aceştia îşi trăiesc întreaga viaţă în public, ajutaţi fiind de faptul că uneori le lipseşte cu desăvârşire simţul ridicolului.

Odată în plus trebuie spus că şansa Indiei stă în incredibila sa putere de a se schimba rapid. Direcţia schimbării, însă,  este întotdeauna imprevizibilă, ca de fiecare dată când ea se petrece brusc, fără spaţii de reflecţie, fără predispoziţia de a învăţa de la cei din jurul tău.


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s