Cazul Adrian Păunescu: supărătorul obicei de a fabrica genii


A murit Adrian Păunescu… Moment pentru unii de a reevalua ierarhia poeziei româneşti. Nu de puţine ori zilele acestea, numele lui Adrian Păunescu a figurat alături de acela al lui Mihai Eminescu. Cu lipsa de luciditate şi calm ce ne caracterizează de fiecare dată când pierdem vreuna dintre figurile vieţii noastre publice, şi în acest caz ne lăsăm mult prea uşor în voia unui sentimentalism greu de justificat. Fideli unei metehne mai vechi, suntem gata să considerăm geniu orice farseur care pozează, mai bine sau mai rău, în primadonă, orice mediocru cetăţean care-şi construieşte statuia prin strategii de marketing. Aruncăm cu epitete în stânga şi în dreapta cu uşurinţa pe care ne-o dă certitudinea că nimeni nu ne va cere să argumentăm ceea ce afirmăm.

Lectura poeziei păunesciene ne spune destul de clar nu numai că Păunescu e departe de Eminescu, ci şi că într-o virtuală ierarhie a poeziei româneşti, nu poate nicidecum ocupa primele locuri. Uităm mult prea repede că poezia românească îi are pe George Bacovia, Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Nichita Stănescu şi alţii care indiscutabil se situează cu mult peste ceea ce a putut (poetic vorbind) face Adrian Păunescu. Adrian Păunescu e un versificator de talie minoră, compensând calitatea prin cantitate (dacă asta se poate numi „compensare”). Poemele sale sunt bântuite de rime facile, de melodramatice declaraţii aşezate sub zodia plicticoasă a banalului. „Ruga pentru părinţi” a lui Adrian Păunescu, un text lacrimogen în care unii văd nici mai mult nici mai puţin decât o dovadă vie a aripii genialităţii care s-ar fi întins din abundenţă peste Adrian Păunescu, e cu mult inferioară unor texte similare precum „De-a v-ati ascuns” al lui Arghezi sau „Scrisoare”al lui Blaga. E, poate, un poem comparabil cu „Mama” lui George Coşbuc, dar asta în cel mai bun caz.

Confuzia generală în ceea ce-l priveşte pe Adrian Păunescu este, de fapt, confuzia între un poet şi un versificator. A scrie „poeme” în trei minute nu e nicidecum vreo mare bravură estetică. Oricum, Păunescu nu a fost nici primul şi nu va fi nici singurul care face asta. Doar că, spre deosebire de Nichita Stănescu, care cocheta şi el cu procedeul, metafora păunesciană e obosită şi prăfuită, în slujba unor idei repetitive. Patriotismul e la el expresia învechită a unui protocronism literar interbelic iar sentinţele aşa-zis filozofice sunt clişee de genul „Nu există propriu-zis experienţă umană/Nimic nu e valabil decât o singură dată” („Iubiţi-vă pe tunuri”). Adrian Păunescu e un fel de Bolintineanu al poeziei româneşti, iar mediocritatea lui evidentă nu trebuie transformată în genialitate nici măcar odată cu dispariţia fizică a poetului. Nu e un caz singular. Cosmetizarea de cadavre e un soi de sport naţional. În faţa morţii, căutăm motive pentru a construi statui. Din fericire, ele nu rezistă decât până se stinge corul bocitoarelor.

Cazul Adrian Păunescu e reprezentativ: aici, vajnicii vorbitori care aruncă în capul proaspătului decedat cu epitete şi superlative confundă rima cu poezia însăşi. Dacă la nivelul versificaţiei Păunescu stă relativ onorabil, la nivelul imaginii şi a ideii poetice se prezintă lamentabil. Un fel de pastişă expirată după Goga, poezia lui de dragoste e lipsită de imaginaţie: Hai să fim doi oameni de zăpadă/
Ridicaţi de braţe de copii/ Care-n frig şi ger mai ştiu să creadă/ Că se pot iubi, se pot iubi” (“Ce frumoasă eşti”) . Versul social e impregnat de o viziune proletară ce mimează apartenenţa la suferinţele „neamului”, cu procedee stilistice învechite de cel puţin un secol (ele erau practicate cu succes de romantici). Poezia patriotică păunesciană nu depăşeşte cu mult calitatea unui Alexe Mateevici; declaraţii patetice într-o limbă română minimală: „ Se urcă Basarabia pe cruce/ Şi cuie pentru ea se pregătesc/ Şi primăvara jertfe noi aduce/ Şi plânge iarăşi neamul românesc” („Basarabia pe cruce”).

Că ne aflăm în faţa unor texte mediocre din care critica literara nu va reţine mare lucru după ce va fi trecut această emoţie de tragedie greacă declanşată de moartea autorului lor ne mai dovedeşte şi faptul că vocabularul poeziei păunesciene e mai mereu alcătuit din cuvinte „recrutate” din imediata cotidianitate, fără ca în textele sale ele să capete sensuri cu adevărat poetice. Marea problemă a poeziei lui Păunescu e, deci, prozaismul ei. Ştiu că sună paradoxal, dar până şi dramoletele imaginate în poemele sale cu nucleu epic sunt îngrozitor de prozaice. Nici urmă de imaginaţie, colecţie de clişee, ele nu sunt noi la nivel de limbaj. Vocabularul poetic păunescian duhneşte a haină veche, păstrată la naftalină prin dulapurile bunicii. Păunescu are vocaţia anacronică a odei. Chiar şi când nu scrie pentru Ceauşescu, în textul său eul liric se pleacă adânc la pământ, face temenele, linguşeşte din reflex, adoptă tonul dizarmonic al falsei modestii. El e când  parte organică a unei ţări căreia îi simte nevoile, când un pseudo-umil admirator al valorilor naţionale. Modelul descinde direct din poezia paşoptistă românească. Poetul paşoptist admiră ruinele Târgoviştei şi vorbeşte cu domnitorii români, Păunescu vorbeşte la rândul lui cu ţara sau tânjeşte la Paris după o virtuală întâlnire cu Brâncuşi. „Şi mi-e dor de Brâncuşi, cel mai mult de Brâncuşi/ dacă nu-ntârziam, într-un straniu pariu,/ îi umblam la fereşti, îi dormeam pe la uşi,/ pentru opera lui, măcar piatră să-i fiu” („Prea târziu, la Paris”). Tehnica poetică e învechită. Pe la mijloc de secol XIX ar fi fost în linia a ceea ce se practica în poezia noastră. În secolul XXI, însă, ea aruncă în ridicol pe toţi cei care văd în Adrian Păunescu un geniu comparabil cu Mihai Eminescu sau Nichita Stănescu.

Centrul poeziei păunesciene e verbul şi substantivul, farsa ei, motivul pentru care suntem atât de tentaţi să îl considerăm pe Adrian Păunescu un fel de geniu care s-ar naşte o dată la 150 de ani, ţine de uşurinţa versificării. Păunescu în vers alb e submediocru. Iată un exemplu din multele care pot fi citate: „Ne urcasem cu toţii în autobuz/ Care nu era confortabil, dar era independent/ N-avea fiecare locul său/ Dar ne gândeam că o să aibă” („Şoferul şi nevastă-sa”). Fără viziune şi fără intuiţie poetică, fără forţă ideatică şi fără substanţă, poezia lui Adrian Păunescu va ocupa în cele din urmă rafturile trei-patru într-o virtuală bibliotecă a poeziei româneşti. Asta, desigur, după ce se vor fi uscat lacrimile tuturor acelora care cred ca faptul de a fi murit e suficient pentru a căpăta statura de geniu.

 

 

 

16 gânduri despre „Cazul Adrian Păunescu: supărătorul obicei de a fabrica genii

  1. Poate că aşa este cum spui tu, dar de obicei nişte critici frustrati ca tine sunt cei care nu pot intelege ca un geniu nu poate fi înteles, judecat sau etichetat de un oarecare nimeni efemer si necunoscut. Spre deosebire de Eminescu, care nu s-aimplicat politic la propriu, Păunescu este rodul unei peroade tulburi a poporului nostru in care aveam nevoie de el ca de aer ca sa ne pastram cata de cat costiinta noastra de oameni. Iar cel care nu a facut nici un compromis in viata lui, acela sa dea primul cu piatra.

    Apreciază

  2. Imi pare rau despre ce parere ai despre Paunescu, deoarece iti apreciam activitatea de pana acum. Dar se pare ca cine sta atat de mult cu ochii in carti, studii, proiecte este departe de a mai simti ceva si de dincolo de lucrurile trecatoare si elitiste

    Apreciază

  3. O mica eroare : Eminescu s-a implicat in viata politica. E drept ca nu a fost parlamentar, dar de implicat s-a implicat si inca serios. Cititi-i textele politice. Discursul dumneavoastra imi e in oarecare masura cunoscut pentru ca natura lui nu ii era straina nici maestrului de care vorbiti. Nu se prea poate discuta cu cineva care te eticheteaza drept „frustrat” fara ca macar sa te cunoasca. De retinut insa ca eu am oferit argumente in acest articol, argumente pe care, de altfel, le acceptati in parte de vreme ce spuneti „poate ca asa este cum spui tu”. Ma astept de la dvs. ca, dincolo de analize profunde care sa dovedeasca fara putinta de tagada cat sunt de frustrat, sa imi spuneti si de ce exact Paunescu este un geniu. Stapaniti bine terminologia? Daca da, atunci nu va trebui sa va fie greu sa raspundeti. Cat despre sentinte de genul „se pare ca cine sta atat de mult cu ochii in carti, studii, proiecte este departe de a mai simti ceva si de dincolo de lucrurile trecatoare si elitiste”… poate incercati sa le evitati pe viitor. Ne pierdem timpul si ne risipim energiile inutil. Aveti ceva de spus, afirmati cu subiect si predicat, aduceti argumente si totul e in regula. A infiera elitismul cu manie proletara e destul de plictisitor. Nici macar nu sunteti original. Dar, in calitate de discipol al maestrului Paunescu, nici nu cred ca trebuie sa fiti…

    Apreciază

    1. Esti sa spunem asa „simpatic” pentru ca la primele cuvinte contra intri in polemica…ai aici un citat din Paunescu, ” cand doua drumuri mari se intretaie, vorbesc toate CARARILE vecine”… tu cine esti, uita-te in oglinda, afla cine este si intoarce-te la „galeria cu chibiti”.

      Apreciază

  4. O sa raspund pe cat se poate punctual.
    1. Am spus ca Eminescu nu s-a implicat la propriu in viata politica, adica nu a fost membru de partid, de guvern sau de parlament, asa cum a facut Paunescu, care s-a folosit de regimurile politice ca sa poata fi ceea ce a fost. Trebuie mereu sa se faca diferenta dintre om si artist.
    2. Senzatia pe care mi-a creat-o citirea articolului a fost una de frustrare din partea autorului ei. Este parerea mea si deci poate fi subiectiva.
    3. Nu incerc sa dau definitia de dictionar a cuvantului geniu pentru ca nu are rost. Ceea ce seminifica acest cuvant in constiinta oamenilor este tocmai aceea capacitate de dincolo de cuvant, realitate inconjuratoare, de a te schimba in simtire, gandul sau fapta, fie si numai pentru o clipa. Un geniu nu trebuie acceptat de catre toti, fara discernamant, ba chiar trebuie negat uneori, astfel valoarea lui va creste in ochii celor care-l apreciaza. Asa s-a intampalt si cu Eminescu si contemporanii sai, ca sa nu mai vorbim de oamenii de cultura de azi care vor sa-l inchidem intr-un dulap ca deja este perimat.(vezi Horia Roman Patapievici)
    4. Nu este nevoie sa facem analiza literara a poeziilor lui Paunescu, pentru ca nu suntem la ora de limba romana. Poezia se simte, se traieste sau se refuza. Simplu. De aceea am adus vorba de elita, deoarece nu toti cei carora le place poezia stiu termeni ca versificatie, romantism, verb, substantiv. Lor le place sau nu.
    5. Nu am fost si nu sunt un discipol al lui Paunescu, dar imi aduc aminte ca eram copil, veneam de la scoala, nu aveam caldura , nu aveam lumina decat 6 ore pe zi, iar despre cultura ce sa mai vorbim. Iar joi seara era la radio cenaclul, care pur si simplu te electriza, tocmai datorita acestui om care era ca un fluid incandescent care tinea loc de caldura, lumina, cultura in acelasi timp . Daca nu ati trait acest sentiment niciodata, pacat.

    Apreciază

  5. Sunt absolut de acord. Tocmai de aceea in textul meu nu am pus in discutie moralitatea si omul in sine. In definitiv, despre asta stiu doar din ceea ce am citit. Eu am vorbit doar de mediocritatea poeziei sale. Cat despre frustrare, realmente ea nu exista pentru ca nu e nicio motivatie pentru asta… Singura motivatie a redactarii acestui text tine de nevoia de a atrage atentia ca sunt momente in care devenim irationali in a evalua corect si a pune verdicte culturale de genul „geniu” sau „maestru”. Aveti din nou dreptate cand sugerati ca poezia paunesciana e una de mase. Bun, dar de aici si pana a-l pune alaturi de nume precum Eminescu sau Nichita e distanta mare. Iar daca vrem sa facem asta, atunci trebuie sa avem o discutie aplicata, fara sa invocam gustul maselor, care, sunt destule exemple in sensul asta, nu e un etalon. Mai ales cand vorbim despre romani, care, in toate cercetarile ultimilor ani, nu stau foarte bine la capitolul educatie. Masele il pot aprecia la un moment dat pe Guta manelistul, dar de aici si pana la a spune ca el e un fel de Ciprian Porumbescu e maaaaare diferenta.
    Personal, am fost la un cenaclu al lui Paunescu imediat dupa Revolutie. Da, avea capacitatea de a electriza masele. Dar numai printr-un discurs demagogic indelung practicat. Insa, chiar acceptand importanta Cenaclului „Flacara” pentru generatii de romani, una-i una, alta-i alta. Daca vrem sa stabilim genialitatea sau mediocritatea poeziei, ne trebuie nstrumente de analiza. Nu construim statui doar pentru ca masele vor neaparat.

    Apreciază

  6. Cred ca avem foarte multe puncte de vedere comune, acesta fiind si motivul pentru care am intrat intr-o anumita polemica pe tema poeziei lui Paunescu,
    În ceea ce-l priveste , ca poet fireste, sunt urmatoarele lucruri:
    – poezia sa patriotica este clar o poezie de propaganda
    – lirica de dragoste este sublima prin constructie si pasiunea pe care o degaja
    – Paunescu nu este un al doilea Eminescu, este el insusi.
    – nu este nici re-creator de poezie, dar este re-creator de limbaj.
    – nu poate fi comparata lirica sa ca valoare cu manelele, care apartin unui alt regn decat cel uman.
    – masele pot fi manipulate prin acest gen de poezie într-un regim totaliatar, opresionar, iar dupa ce s-a terminat acest regim cantitatea se reduce la calitate, adica ramane esenta, restul este de criticat.
    Poate vom reusi sa avem discutii si pe alte teme decat aceasta.

    Apreciază

  7. Da, cateva puncte in comun avem.
    Eu insa am rezerve fata de postura lui Paunescu de re-creator de limbaj. Apoi, mari rezerve fata de constatarea ca poezia sa a avut influente majore dupa Revolutie. Mai degraba s-au prelungit o perioada influentele vechilor ecouri. Ma bucur de polemica!

    Apreciază

  8. Foarte bun comentariul. Paunescu-poetul este o mediocritate oarecare. Defazat in raport cu epocile poeziei ultimilor 100 de ani, Adrian Paunescu este mai mult un caz politic decat unul poetic. Politic nu in sensul restrans, ci in sens larg: constructor al unor modele politice in randul maselor anilor ’70-’80. Nu am sa zic ca era un comunist, fiindca nu cred ca a inteles vreodata mesajul ideologic. Era perfect antiideologic si puternic marcat de o vulgata pseudoromantica, cu voievozi, cu valori nationale perene, cu sufletul bun al romanismului si alte marci ale glagoriei romantice de secol al XIX-lea. Se integra perfect in ceausismul nationalist al anilor ’70-’80. Parea o varianta dionisiaca a Cantarii Romaniei. Un Ceausescu neoficial, golit de propaganfa rigida si rece, dar cu atat mai periculos. Un dansator popular si un autor de slagare pe stadioane (se pare ca stadionul este un topos cultural al modernitatii, cel putin de la Hilter si Mussolini incoace). Un caz de interes sociologic. Nu ii neg talentul de versificator, productivitatea patologica, inceputurile bune (cand era inca legat de atmosfera unui cenaclu in care juca alt rol decat vioara intai, si aceea zgomotoasa) sau elementara sinceritate, dar prin Paunescu vad tot ce a produs mai rau comunismul romanesc: un tip uman blocat in epoci revolute (ca pentru a calma frustrarile prezente ale istoriei noastre), nationalist romantic, anticosmopolit, antimodern, antioccidental, antiumanist. Paunescu a jucat rolul unui Maiakovski de turma al anilor ’70-’80.

    Apreciază

  9. Citeam undeva ca peste trei sferturi din opera lui Mozart a fost muzica facuta „la minut”, pe banda rulanta, pentru a delecta urechile auguste ale nu stiu caror aristrocrati … Ceea ce ne-a ramas de valoare, cantitativ vorbind, este mult mai putin decat geniul sau ar fi putut crea …
    Paunescu nu este un geniu, dar, respectand proportiile, printre miile de tomuri pe care le-a produs se mai gaseste cate o sclipre care nu ar trebui pierduta … altele decat „Ruga pt parinti” binenteles …

    Apreciază

  10. Domnule Ivancu,
    Originar, GENIU egal GENUIN, adica natural, spontan.
    In poezie, lucrurile cu adevarat valoroase sunt arareori spontane, geniale. De cele mai multe ori sunt rezultatul harniciei. Ele apartin unor meticulosi, unor chitibusari (in sens superior), unor insi cu o inteligentza greoaie, dar rabdatoare, tenace. Marii poeti nu sunt geniali, spontani (Nichita Stanescu, Mihai Olos sunt exceptii notabile), vorbesc impleticit, se balbaie, le plangi de mila vazindu-i ce sfortari supraomenesti fac pentru a articula o propozitie oarecare.
    Ei bine, Paunescu e spontan, e genial. E mediocru tocmai pentru ca e genial, adica natural, direct. El nu-si lucreaza textele, nu le elaboreaza. Dar asta tocmai pentru ca e prea talentat. El obtine imediat un rezultat satisfacator, incat nu se simte obligat sa mearga mai departe. Asa se intampla si in pictura. Nicolae Grigorescu e un pictor spontan, genial. Totusi, Ion Andreescu, mai stangaci, mai greoi, merge mai departe.
    Intorcindu-ne la poezia lui Paunescu, trebuie sa spunem, totusi, ca ea ne apare ca o poezie modesta numai daca facem abstractie de faptul ca este emanatia unei singure clipe. Obligat sa scrie in ritmul respiratiei, un Arghezi, un Blaga, un Bacovia cred ca ar produce lucruri mai putin sclipitoare decat Paunescu. Or genialitatea e tocmai aceasta capacitate! Restul e travaliu, e studiu, e disciplina, e meditatie, e exercitiu, e combinatorica, e cautare, e lupta solitara si inversunata cu albul hartiei. Poti crea lucruri exceptionale, aparent geniale, fara sa fii genial, adica natural, adica spontan. Si poti sa fii genial si sa creezi lucruri fara greutate in economia unei culturi de tip livresc.

    Apreciază

  11. Ma bucur sa descopar un articol ce propune o analiza literara. Dar cel mai mult mi-a placut dezbaterea iscata. Sunt idei demne de aprofundat:

    „Păunescu este rodul unei peroade tulburi a poporului nostru in care aveam nevoie de el ca de aer ca sa ne pastram cata de cat costiinta noastra de oameni.”
    Extraordinar mi s-a parut articolul lui Turturica:
    „Picăturile de seninătate care le-au hrănit tinereţea contează mult mai mult decât oceanul de suferinţă sau mediocritate pe care l-au traversat la maturitate.[…] A fost frumos pentru că eram tineri! A fost frumos pentru că trebuie să fi fost ceva frumos!”
    Cred ca un literat ajuns pe culmi intr-o lume ce ingradeste libertatea cuvantului inseamna un trisor. Pentru ca nu e respectata egalitatea sanselor. Ce ar fi reprezentat un Paunescu ce si-ar fi expus intreaga opera dupa Revolutie ? Am eu instrumentele necesare pentru a-i compara opera lui cu poeziile unui anonim scriitor pe blogul propriu ? Diferenta imensa de notorietate sa ma faca sa afirm ca Paunescu este „mai mare” poet ? Nu cred.

    Deosebit a fost si argumentul referitor la incantarea maselor. Din pacate „nu poate fi comparata lirica sa ca valoare cu manelele, care apartin unui alt regn decat cel uman.” nu poate fi catalogat ca argument cat timp nu se justifica de ce manelele „apartin unui alt regn decat cel uman”. E un exemplu extrem, putem micsora intr-o anumita (mica) masura impactul negativ daca e sa aducem in vedere telenovelele ori diverse emisiuni „proaste” de la televizor ce au audienta mai mare fata de un film pe TVR Cultural.

    Apoi ideea ca geniul ar insemna spontaneitate. Aceasta are importanta doar in cadrul comunicarii orale. Pentru a fi un orator bun, da, conteaza fundamental. In ceea ce priveste ipostaza de creator al unor scrieri care sa fie citite si peste sute de ani, pentru mine nu conteaza deloc. Pe mine ma intereseaza produsul finit, originalitatea pe care as putea-o atribui textului. Daca ar exista o scara a valorii literare, de la 1 la 10, de ce sa prefer a citi un text supra-mediocru, de 6 – 7, in dauna unuia genial, de 10 ? Pentru ca autorul „l-a scos” in 2 minute ? Nu ma intereseaza asta.

    In incheiere mai spun ca e inerenta subiectivitatea articolului, el propunandu-si sa stabileasca valoarea literara. Eu ii desconsider profund caracterul lui Adrian Paunescu, insa in privinta valorii creatiei sale cred ca trebuie o analiza mult mai lunga.
    Pentru a da macar un exemplu: „vocabularul poeziei păunesciene e mai mereu alcătuit din cuvinte „recrutate” din imediata cotidianitate, fără ca în textele sale ele să capete sensuri cu adevărat poetice.”
    Sa-l luam pe Arghezi de exemplu. Poti demonstra ca ale sale cuvinte sunt recrutate dintr-o cotidianitate „mai indepartata” ? Mi-ar placea un dialog in sensul asta.

    Apreciază

  12. Acest text a fost publicat in revista „Acum”. El a fost urmat de un altul, mult mai amplu si cu mult mai multe argumente literare, publicat in „Viata Romaneasca”. Il gasiti si pe acest blog la https://ovidiuivancu.wordpress.com/2011/03/12/poezia-intre-gustul-public-si-estetica/
    Cat despre Arghezi, estetica uratului pe care a teoretizat-o si o foloseste nu utilizeaza cuvinte din „cotidianitatea imediata”, ci de la periferia vocabularului, conferindu-le valori estetice in contexte surprinzatoare. Fatalaul lui Arghezi este un poem de forta, la el cuvintele care se transforma in material poetic nu sunt recrutate de pe bancile din Cismigiu🙂 Pe cand Adrian Paunescu, obsedat de versificatie facila (Arghezi nu face asta), nu se poate ridica din constrangerile unui astfel de procedeu literar. El e declamativ si patetic, uzitand pana la obosirea lor sintagme prozaice. Acesta este, de altfel, motivul pentru care versificatia lui e asa usor de memorat si reprodus. Joaca in registru minor si activeaza clisee romanesti ultranationaliste. Temele literare ale lui Paunescu sunt vreo trei-patru, repetabile patetic la nesfarsit, pe cand Arghezi acopera o gama mult mai larga. E, in definitiv diferenta intre un versificator lipsit de profunzime gen Bolintineanu si un poet care are ce sa transmita (Arghezi). Multe ar fi de spus, dar eu nu voi mai scrie prea curand despre AP pentru ca am convingerea ferma ca nu multe lucruri se vor alege de poezia lui peste ceva ani…

    Apreciază

  13. Scuze pentru lipsa mea, am fost destul de prins dar acum cred ca voi mai avea timp pentru aceasta analiza. E un dialog care se poate extinde mult.

    Am observat ca ati folosit persoana a II-a plural („Il gasiti„). Atunci o voi folosi si eu.

    Opozitia intregii opere a lui Arghezi cu cea a lui Paunescu imi pare o misiune dificila, in principal din cauza dimensiunii celor doua multimi de texte, in ipoteza ca un verdict asupra ansamblului s-ar putea da doar ca urmare a analizei fiecarei componente (in cazul de fata o componenta fiind o poezie). Apoi dezavantajul meu in a expune o judecata asupra temelor din creatiile lui Arghezi si Paunescu e ca eu am citit foarte putin🙂. Sigur, as putea citi macar cateva texte ale celor doi considerate ca varf al exprimarii talentului literar, insa nu consider (cel putin in acest moment) ca ar fi necesar pentru ideea esentiala pe care o caut eu si anume existenta unei analize literare obiective.

    Am citit articolul propus. M-am bucurat pentru ca acolo e o analiza pe text, ceea ce ma aduce mai aproape de obiectivitate. De apreciat acel criteriu primordial, al celor 3 paliere cu intrebarile si sub-criteriile lor. Dumneavoastra ati venit cu aceasta idee sau e o tehnica inradacinata de analiza a poeziei ?

    Eu ma voi lega in acest mesaj doar de primul palier: textul ca text. Oricum presupun ca punctele puse in vedere de mine se vor ramifica, astfel ca n-as vrea ca si intrebarile de inceput sa fie multe🙂.

    Asadar:

    1. „prospeţimea vocabularului”. Cum s-ar defini aceasta in general ? Mie imi „suna” in felul urmator. O poezie e considerata o multime (finita) de lexeme. Adica P = {L_1, L_2, …, L_n}. Vocabularul poeziei curente, P, e analizat in raport cu vocabularul dintr-un corpus de poezii „anterioare” (sa numim acest corpus C).

    Poezia P are un vocabular proaspat daca prin definitie
    oricare ar fi o poezie P_prim apartinand lui C avem: (nr de lexeme din P care sunt si in P_prim) / (nr de lexeme din P) * 100 <= proc.

    In cuvinte, lexemele poeziei P se regasesc in orice alta poezie (din corpusul C) intr-un procent mai mic sau egal cu proc.

    2. "folosirea coerentă a sintaxei". Imi puteti da un exemplu de poezie in care sintaxa nu e folosita in mod coerent ?

    3. "sonoritatea internă a cuvintelor". "Interna" deja imi suna subiectiv🙂. Interna cui ?

    4. "tropii". Figurile de stil constituie un subiect prea larg. Trec pe asta (momentan).

    5. "capacitatea de a selecta dintr-un bazin sinonimic vast lexeme suficient de puternice pentru a reda substanţa poetică"
    Exprimarea mi se pare subtila. Substanta poetica e cumva in afara cuvintelor ? Adica pot avea aceeasi substanta poetica, pe de o parte exprimata inspirat, prin niste cuvinte potrivite, iar pe de alta parte redata slab, prin cuvinte mai putin potrivite ?

    „cantitatea de cuvinte care, pierzându-şi sensul propriu, dobândesc unul figurat, literar, poetic”
    Aici doar o intrebare initiala. Atribuim sensul fiecarui cuvant singular sau il putem atribui si unei secvente de cuvinte ?

    Din pacate nu mai ajung in acest comentariu la partea comparativa intre cele doua poezii propuse (deja sunt ceva intrebari), dar vreau sa ma opresc macar la „proximitatea unei cotidianităţi seci, prozaice” sau, dupa cum spuneati in comentariul dumneavoastra, „cotidianitatea imediata” vs. „periferia vocabularului”. Din fericire „Scrisoarea” lui Lucian Blaga ma ajuta aici🙂. Care dintre lexeme ar fi la „periferia vocabularului” ? „Mama”, „batran”, „lumina”, „adevar”, „frumos” – mi se par destul de utilizate in limbajul de fiecare zi.

    Apreciază

  14. Amice, am ajuns pe blogul tau, intamplator, dand search „Paunescu”. Habar nu am cine esti. Cred ca niciodata n-o sa dea cineva search „Ivancu” si o sa te gaseasca pe blogul unuia Paunescu care iti va comenta viata sau „opera”. Cam asta e diferenta dintre Poet si diversi ca tine.
    O sa-ti dau un exemplu de versificator, State Prodanescu, care scria la sfarsitul secolului 19 si inceputul secolului 20 versuri de ocazie pentru comercianti sau pentru evenimente.
    „La Mehadia la bai
    Cine are bani
    Mananca macaroane
    Cine nu, sta si se uita”
    Sper sa ai suficient umor si poate ai suficienta demnitate sa admiti ca Paunescu scria in alt registru decat cel al versificatorilor.

    Apreciază

  15. Stimate amice,
    La chestiune, monser, la chestiune! Povestea matale despre cum ai ajuns pe blogul meu, despre ce cuvinte ai cautat pe Google, poate e pasionanta de-a dreptul, dar, prin prisma discutiei de fata, absolut irelevanta.
    Evident ca cine va da search „Ivancu” nu ma va gasi pe blogul unuia „Paunescu”… si ce e cu asta? Asta e un argument pentru ce anume? Cat despre instiintarea matale cum ca habar nu ai cine sunt, te asigur ca si reciproca e valabila, dar, din nou, constatarea nu are nicio importanta. Stimate amice, sper ca nu vrei sa sugerezi ca oamenii de care matale nu ai auzit nu exista, metaforic vorbind. Umorul si demnitatea, din nou, nu au legatura cu faptul ca Paunescu e sau nu versificator.

    Pentru eventualii viitori cititori („amicul” probabil ca nu va mai reveni si, chiar daca o va face, nu pare interesat de argumente), o precizare. Acest text a fost publicat in revista Acum la cateva zile dupa moartea lui Adrian Paunescu, pe fondul unei campanii penibile de glorificare a lui Paunescu, comparat frecvent si fara niciun fel de temei, cu Eminescu. El este, deci o reactie la respectiva campanie. Totusi, pentru ca am simtit nevoia unui text ceva mai elaborat, am publicat ulterior in revista „Viata Romaneasca”, un articol ceva mai amplu in care explicam, cu argumente literare, de ce consider ca AP e un versificator. Textul poate fi citit la http://www.viataromaneasca.eu/arhiva/71_via-a-romaneasca-3-4-2011/61_exerci-ii-de-luciditate/831_poezia-intre-gustul-public-i-estetica.html sau pe blogul meu. Desigur, nimeni nu e detinatorul adevarului absolut. Insa, as prefera, in masura in care este posibil, sa discutam argumentele textului si nu tot felul de lucruri fara legatura cu problema pusa in dezbatere.

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s