Extremele Indiei


Pentru a obţine imaginea cât mai clară a unei societăţi, de multe ori în analize se exclud extremele. Acestea sunt, deci, considerate excepţionale, marginale şi, în consecinţă, de neluat în calcul. Ce ne facem, însă, cu societăţile în care extremele devin majoritare şi materia relevantă care ar trebui să se afle între ele se rarefiază până la dispariţie? Ce ne facem cu acele societăţi în care distanţa între bogaţi şi săraci e atât de mare încât nu poate fi suficient şi satisfăcător umplută de o clasă medie? Ce ne facem atunci când distanţa între capacităţile intelectuale ale celor educaţi şi limitele intelectuale ale analfabeţilor este atât de mare încât riscă să creeze dezechilibre majore? În toate aceste cazuri, ca primă consecinţă vom avea o imagine deformată a poporului despre sine însuşi. Vă aduceţi, cu siguranţă, aminte de momentele în care olimpicii români sunt citaţi ca argument în favoarea calităţii învăţământului naţional, fără a se ţine seama că numărul marilor performanţe nu e relevant sociologic şi că el reprezintă în orice societate exact acea extremă care trebuie înlăturată atunci când dorim să calculăm media. Pragmatic vorbind, e preferabil să ai 50% dintre cetăţeni bine educaţi, cu o cultură generală medie, decât 3 genii şi 20.999.997 de analfabeţi. Oricât de mult aceste trei genii s-ar perinda pe la televizoare, ele nu ar putea acoperi lipsa de educaţie a celorlalţi şi în cele din urmă ar sfârşi fie plecând în străinătate, fie copleşiţi de submediocritatea celor din jur.

India este astăzi o societate puternic polarizată. Până de curând, îmi imaginam că această polarizare se reflectă doar în nivelul de trai. Dihotomia aceasta bogaţi-săraci e atât de evidentă încât pentru aproape un an de zile m-a împiedicat să văd un alt antagonism, poate mai puternic decât primul. Nu cunosc foarte mulţi indieni care provin din afara Universităţii la care predau. Cam aşa se întâmplă peste tot; cu atât mai mult în India. Într-o ţară cu peste un miliard de locuitori, nu îţi poţi permite să socializezi fără discernământ. Operezi inevitabil o selecţie între oamenii cu care poţi purta o conversaţie şi cei pe care doar îi saluţi. Şi tocmai de aceea uneori tindem să reducem întregul angrenaj social la cel, minor ca proporţie, în mijlocul căruia evoluăm. Extrapolăm imaginându-ne că lumea este reflexia micul nostru cerc de prieteni. Şi de aici confuziile. Deşi mecanismul e unul banal, evident, şi îmi e cunoscut de ani de zile, până de curând nu mi-am imaginat că eu însumi sunt captivul lui.

Cu ceva timp în urmă, am primit o invitaţie la o nuntă. În ultima vreme, nu prea onorez astfel de invitaţii. Zgomotul teribil al nunţilor indiene, combinaţia ciudată între başii care-ţi agresează timpanele şi fastul ceremoniei au încetat demult să mă atragă. Ipocrizia indienilor care, maturi fiind, nu fumează în faţa rudelor şi a nuntaşilor, ci se retrag undeva la câţiva metri în afară, unde se îmbulzesc adesea în maşini, bând şi fumând în exces, nu mai constituie pentru mine o fascinaţie anume. De data aceasta, am acceptat. Era vorba de un fost student al meu căruia îi refuzasem în trecut câteva invitaţii. Am decis să merg, chiar dacă de unul singur; aceasta a fost a doua eroare majoră. Ajung punctual la ora 8 PM, îmi întâlnesc studentul şi, după câteva minute, ies din cortul improvizat pentru a fuma o ţigară. Nu aştept foarte mult până când sunt prezentat unor tineri indieni între 20 şi 30 de ani. Ne aşezăm la aceeaşi masă. Silabisesc numele meu. Ei, însă, înainte de a-mi spune cum se numesc, mă informează cam cât câştigă lunar. E pentru prima dată când mă aflu într-o asemenea situaţie. Doi dintre ei nu lucrează, dar îmi spun că sunt bucuroşi să poată cheltui banii părinţilor. Unul a călătorit chiar în Europa. Îl întreb ce ţări a vizitat. Îmi răspunde că Australia şi Parisul (!!!). Nu am timp să mă gândesc când anume a devenit Australia ţară europeană şi când, mai ales, a încetat Parisul să fie capitală, devenind stat. Interlocutorul meu îmi relatează cum, în Paris fiind, a avut nevoie de cincisprezece minute pentru a convinge o tânără domnişoară că nutreşte pentru ea sentimente dintre cele mai alese. Îi sugerez, încă buimăcit de „consistenţa” acestui dialog neaşteptat, că data viitoare ar putea încerca să reducă timpul la şapte minute şi jumătate. Ar putea convinge, în cincisprezece minute, nu una, ci două domnişoare, ceea ce ar fi mai eficient. Mă priveşte debusolat, dezamăgit, încurcat: „15 minutes is not enough?”. Ne aflăm din nou într-o fundătură. Un impas comunicaţional, se pare. Mă simt salvat când în dreapta mea aud o conversaţie despre castele din India. Simt cumva că acest dialog s-ar putea dovedi interesant. Unul dintre indieni afirmă că sistemul nu este unul benefic. Îl întreb „de ce?”. Întâmplător, suntem de acord, mă interesează, însă, argumentele. Tânărul se uită la mine şi nu articulează nici măcar un singur cuvânt. Rezerva sa de inteligenţă se epuizase. Odată în plus, mă simt jenat şi inconfortabil. O altă voce intervine: „dar şi voi aveţi caste în Europa: catolicii”. Niciodată nu m-am gândit că ortodocşii şi catolicii ar putea fi „caste”, dar, traumatizat de experienţa precedentă, refuz să mai pun întrebări. În fine, tinerii, încurajaţi deja de cantităţile de votcă consumate, încep să râdă zgomotos, vorbind exclusiv în hindi. Mă ridic şi plec. Este prima nuntă de la care, literalmente, am fugit după nici trei sferturi de oră. În auto-ricşă, în drumul spre casă, retrăiesc experienţa ca pe un soi de eşec personal. Până la urmă, nu ştiu nimic despre India. Trăiesc într-un clopot de sticlă, mă bucur de conversaţiile cu ceilalţi lectori, de relativ consistentele discuţii pe care le am cu unii dintre studenţi, dar dincolo de comunitatea academică se întinde o lume la care nu am acces. Mă gândesc când am avut pentru ultima oară o discuţie atât de lipsită de sens, când am întâlnit pentru ultima oară oameni atât de lipsiţi de repere. Nu îmi aduc aminte, dar îmi imaginez cumva că în comunităţile de manelişti abia alfabetizaţi din România, de copii de bani gata care îşi pierd vremea prin Dorobanţi, cam aceeaşi trebuie să fie atmosfera. E explicabil, deci, de ce nu ne vom înţelege niciodată, de ce singurul lucru care trebuie făcut e întărirea sistemului educaţional. Apoi… răbdare şi tutun. E nevoie de timp, e nevoie de succesiunea unor generaţii.

A doua zi, întâmplător chiar Ziua Naţională a României, ascult împreună cu studenţii imnul de stat, le prezint câteva filmuleţe despre România şi apoi mergem la cantină pentru un ceai şi o ţigară. Unul dintre ei mă întreabă ce părere am despre „Republica” lui Platon şi apoi îmi citează din „Portretul lui Dorian Gray” (Oscar Wilde). Vorbim despre existenţialism, despre Sartre şi Camus. Mă întreabă câte ceva despre Eliade, despre Brâncuşi, despre Eugen Ionescu. E un student care vine dintr-o familie săracă. Citeşte enorm şi uneori relaţia se inversează. Când vorbeşte despre G. B Shaw îl ascult cu senzaţia ca acum îl redescopăr pe Shaw… Îmi place sentimentul. În definitiv, acesta ar trebui să fie scopul suprem al educaţiei: studentul care să-şi depăşească în timp profesorul.

Care este, deci, „India reală”? Ce rămâne din India dacă dăm deoparte extremele? Ce rămâne din România dacă facem acelaşi lucru? Care dintre cele două experienţe personale trăite într-un interval de 24 de ore este cu adevărat relevantă? Mă tem, însă, că pe cât de uşor este să formulez întrebări, pe atât de greu e să ajung la răspunsuri. Poate că „India reală” este alcătuită în totalitate din aceste binoame contradictorii. Câtă vreme ele nu se intersectează, conflictul nu există decât implicit. Dacă, însă, în geometria neeuclidiană (geometria lui Lobacevski-Bolyai), două linii paralele sfârşesc prin a se întâlni în infinit, oare e absurd să presupun că, odată şi odată, acest status quo absurd instaurat între extremele indiene, se va încheia? Şi, atunci…

 

Un gând despre „Extremele Indiei

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s