Marele păcat al modernităţii noastre


Sursa foto: http://www.billemory.com/labels/babies.html
Sursa foto: http://www.billemory.com/labels/babies.html

Evident că ştiu de la bun început că ar trebui să lămuresc onorabilul cititor asupra unei probleme fundamentale: cum de poate exista o modernitate a noastră?! Nu cumva există Modernitate şi atât?! Cu tot respectul, cred că nu. Şi asta în primul rând pentru că modernitatea e definită mereu în funcţie de orgoliile diferitelor generaţii de fiinţe umane trăitoare pe această planetă. Apoi, modernitatea se supune şi ea conceptului pe care Tacit îl denumea saeculum. Imaginaţi-vă cum trebuie să îşi fi definit modernitatea prima generaţie de după apariţia tiparului, prima generaţie de după generalizarea internetului şi aşa mai departe. Fiecare veac îşi are, aşadar, propria lui modernitate tot aşa precum aproape fiecare generaţie îşi are propriile ei experienţe (generaţia Primului Război Mondial, generaţia celui de-Al Doilea război Mondial etc.) care îi configurează atitudinile şi reacţiile.

Modernitatea noastră e marcată de un fenomen pe cât de complex pe atât de plin de superficialitate. Trăim de multe ori hrănindu-ne cu informaţii la mâna a doua. Ştiu că pare absurd să afirmi asta într-o plină epocă a exploziei informaţionale, însă realitatea e că din ce în ce mai mulţi dintre noi îşi formează opiniile nu pe baza evenimentelor însele, ci în urma relatărilor despre evenimente. Deunăzi, o moderatoare a Antenei 3 vorbea despre evenimentele din Egipt şi cita mândră nevoie mare reţeaua de socializare twitter, acolo unde un revoluţionar posta de zor informaţii despre ceea ce se întâmpla în stradă. Televiziunea avea vreo câţiva corespondenţi la faţa locului, dar twitter-ul a continuat să fie citat cu o frecvenţă alarmantă. Pe nimeni nu pare a frapa ideea că reţelele de socializare sunt deschise oricui şi că, neavând o identitate verificabilă, oricine poate spune orice. Fenomenul, însă, e mult mai profund decât ceea ce s-ar putea înţelege din acest banal exemplu. Gândiţi-vă bunăoară la elevii sau studenţii care îţi răspund că nu au citit „Romeo şi Julieta”, dar au văzut filmul. Mai apoi, nu trebuie ignoraţi aceia, destui la număr, care au auzit pe cineva citând pe altcineva aşa că preiau ideile şi chiar citatul fără a se obosi să meargă direct la sursă.

Modernităţii noastre îi lipseşte, aşadar, rigoarea, cuvânt care pare el însuşi desuet. Nimeni nu mai reacţionează astăzi când vede reportaje în care, după intervievarea câtorva nefericiţi într-o piaţă de legume, crainica decretează marţial: „românii cred că preţurile sunt prea scumpe”. Or fi, asta e uneori o evidenţă, dar de ce-o fi trebuind să ridicăm doi-trei cetăţeni nevinovaţi (şi nu de puţine ori habarnişti) pe care i-a surprins într-o zi o cameră de filmat pe stradă la rangul de vox populi? Cu ceva timp în urmă, pe când predam încă în România, câţiva colegi de catedră mi se adresau indignaţi, spunându-mi că limba română e mutilată. Auzi, domnule, cum să se scrie „într-o” şi „într-un” într-un singur cuvânt? Tocmai apăruse noul DOOM (Dicţionarul Ortografic Ortoepic şi Morfologic al Limbii Române). Le-am spus că nu e adevărat, „într-un” şi „într-o” se scriu ca şi până acum. Nu cred că m-au crezut, deşi aveam pe masă, lângă mine, proba, dicţionarul cu pricina editat de Academia Română. Sursa primară era, deci, total ignorată, credibilitate având cine ştie ce individ care lansase zvonul mutilării limbii române, auzit şi el cine ştie în ce context. E acelaşi procedeu al generalizării. Strungarul intervievat de televiziuni reprezintă vocea poporului la fel cum ortografierea lui „niciun” şi „nicio” într-un singur cuvânt ca adjective pronominale negative e musai să se generalizeze, ca un soi de virus, şi la alte cuvinte precum „într-un” şi „într-o”. Şi, în fine, un alt exemplu, acum câţiva ani am auzit feţe bisericeşti protestând vehement la adresa piesei de teatru „Evangheliştii” a Alinei Mungiu-Pippidi. După ce am citit textul, i-am întrebat ce anume îi revoltase. N-au ştiut să îmi spună decât că acolo e vorba de o blasfemie, neputându-mi da alte detalii dintr-un motiv simplu… nu lecturaseră piesa. La apariţia Memoriilor lui Bartolomeu Anania, am avut, de asemenea, nenumăraţi cunoscuţi care reacţionaseră visceral. M-au uimit, pentru că volumul apărut la Polirom e destul de consistent şi nu ştiam când anume avuseseră timp să-l parcurgă (mie mi-a luat vreo luna!!!). Răspunsul a fost debusolant: nu-l parcurseseră integral… doar câteva fragmente „sugestive”!

Într-un anume sens, „gura târgului”, reţeaua informală de bârfitori ai satului, Poiana lui Iocan, toate s-au extins la nivel naţional în România. Dacă cel care are microfonul rosteşte sentinţa, ea se propagă cu repeziciune şi nu mai poate fi infirmată nici de bun-simţ şi nici de probe solide. Sursa primă de informare a fost înlocuită în modernitatea noastră, de comoditatea adăpării de la ultima sursă. Evident, cu cât alegi să te informezi din surse mai îndepărtate de cea primară, cu atât nenumăratele filtre ale celorlalte surse îţi transmit o realitate vădit deformată. La început, totul pare tolerabil şi de înţeles. De ce să citim Homer când ne putem uita la ceva filme şi putem citi un rezumat pe Wikipedia? Apoi, de ce să cumpărăm carne de pui când am aflat ieri de la televizor că prin ţară umblă gripa aviară? Tot astfel, de ce-am încerca să înţelegem ce se întâmplă în Egipt daca un om de-al locului, mare revoluţionar anonim, ne informează prompt pe Twitter? Vom ajunge în felul acesta ca 90% dintre lucrurile asupra cărora avem certitudini irefutabile să nu fie altceva decât frânturi de ştiri, poveşti ajunse la urechea noastră dinspre cine ştie câte alte urechi.

Se poate reproşa că ceea ce descriu eu aici nu e un păcat al modernităţii noastre, ci un mecanism de dezinformare care a funcţionat în mai toate epocile, după posibilităţile tehnice ale veacului respectiv. Nu cred să fie aşa. În vreme ce dezinformarea are un scop precis şi presupune în spatele ei un mecanism, un angrenaj uman şi tehnic, fenomenul despre care vă vorbesc eu nu e controlat de cineva anume şi se dezvoltă de unul singur, având la bază doar simpla ignoranţă a celor care participă la perpetuarea lui. Nu avem timp, dar nici nu vrem să renunţăm la pretenţia noastră de a părea mereu bine informaţi şi la curent cu problemele actuale. De aceea, nu avem altceva de făcut decât să prindem din zbor frânturi de informaţii, să le repetăm papagaliceşte şi eventual să mai adăugăm ceva conform propriei noastre puteri de înţelegere. Cam asta e reţeta…

 

Un gând despre „Marele păcat al modernităţii noastre

  1. Vă dau dreptate. Aşa mi se pare şi mie că merg lucrurile în vremurile actuale. Am trăit şi eu pe propria „piele” episodul cu „într-un” şi „într-o” care se zice – asta la 5 ani după apariţia DOOM 2 – că s-ar scrie legat. Contraargumentarea mea cu dovezi (dicţionarul cu pricina) lăsa încă circumspectă persoana credulă în zvonurile venite pe cale orală. Starea asta e în mass-media românească generalizată. Am putea numi totuşi fenomenul dezinformare din inconştienţă. La fel cum inconştientă este şi prima voce care strigă din mulţimea adunată la poartă „Capul lui Moţoc vrem !”. Îmi plac articolele Dvs. Vă invit la rându-mi pe blogul meu.

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s