Lumea arde şi România se piaptănă


Dacă, prin absurd, un extraterestru ar dori să afle ce se întâmplă pe planeta Pământ şi (tot prin absurd) ar avea la dispoziţie ca unic mijloc de informare canalele tv româneşti, mă tem că, oricâte bune intenţii ar avea, extraterestrul nostru n-ar înţelege mare lucru. România pare, la televizor cel puţin, o insulă cu locuitori autişti, dacă nu cumva o planetă în sine. Ştirile internaţionale sunt izolate undeva la finalul jurnalelor iar când un eveniment precum mişcările de stradă din Egipt sau Libia au o amploare ce nu poate fi ignorată nici măcar în ţara aceasta suficientă sieşi, abordările nu depăşesc nivelul Poianei lui Iocan. Nimic despre context, nimic despre implicaţii. Din când în când intervin în direct corespondenţii de la faţa locului. Cei mai mulţi dintre ei îşi povestesc propriile păţanii, ne dau detalii despre hotelurile prin care dorm, despre oamenii cu care vorbesc pe stradă şi care, aproape fără excepţie, sunt prezentaţi ca fiind… vocea poporului.

Îmi amintesc acum un moment în care unii dintre cunoscuţii mei mă întrebau dacă nu cumva am păţit ceva în India. Auziseră la ştiri că un elefant furios ucisese câţiva oameni. Am încercat să le explic că într-o ţară cu peste un miliard de locuitori, cu o suprafaţă cât a unui continent, cu o populaţie majoritar rurală care foloseşte elefanţii în mod frecvent, aceasta nici măcar nu e o ştire. Evident, informaţia de senzaţie nu menţionase locul în care se petrecuse incredibilul eveniment. A spune că un elefant furios a ucis câţiva indieni e ca şi cum ai spune că în fiecare zi pe planetă moare cel puţin un individ. Despre atacurile teroriste şi răpirile ordonate şi executate de Partidul Maoist de factură comunistă, evident nimeni nu spune nimic. Ce reprezintă, în definitiv, un partid extremist care profită de sărăcia din India pentru a câştiga voturi în comparaţie cu groaznica imagine a unui elefant ucigând câţiva săteni?!

Televiziunile româneşti, însă, sunt doar parte a unui peisaj mai amplu, căci autismul pare a fi un nou sport naţional. Când ne uităm peste graniţă, o facem ori pentru a-i înjura copios pe românii de acolo, ori pentru a constata că Europa ne discriminează constant. De cele mai multe ori, chiar şi uitatul peste graniţă are limitele lui: ne mai comparăm cu bulgarii în nu ştiu ce top în care ne împărţim frăţeşte ultimele locuri (ce ne mai plac clasamentele şi topurile!), mai aruncăm o privire pe la vecinii maghiari şi cam atât. Până şi brandurile turistice sunt construite în aşa fel încât, dacă au vreun sens, sensul acela să fie atât de specific încât e clar pentru toată lumea că a fost construit doar pentru noi, pentru români. Stăm de o bună bucată de timp în faţa oglinzii, coafându-ne, dar nu pentru a ieşi pe marele bulevard, ci doar de dragul de a ne admira în ciobul de oglindă atârnat de grindă. Obsesia lucrurilor minore, a şuetelor televizate, a marilor bombe mediatice venite pe surse şi dezamorsate aproape instantaneu de alte bombe, toate acestea definesc peisajul public românesc astăzi. În spatele oricăror gesturi politice benigne, televiziunile noastre clarvăzătoare intuiesc conspiraţii. Mai deunăzi, una dintre televiziunile de ştiri constata că recentele evenimente din România au caracter diversionist. Teoria era că de fiecare dată când presa ajunge la un filon deranjant pentru putere, apare imediat un eveniment de o asemenea magnitudine încât vechiul subiect să fie uitat, îngropat. Verosimilă, această teorie are un viciu major de logică. Păi dacă eşti conştient că evenimentul apărut e o perdea de fum menită a masca eu ştiu ce anchetă spectaculoasă, dacă ştii asta, ce te împiedică atunci să nu vorbeşti despre noua perdea de fum şi să rămâi la vechiul subiect, scotocind pe mai departe ?! Orice diversiune funcţionează atâta vreme cât nu eşti conştient de producerea ei. Dacă ştii, dacă, mai mult, diversiunea are caracter repetabil, ce te împiedică să îi pui punct?

Dacă este un lucru ce l-ar face pe ipoteticul extraterestru să admire ceva la peisajul mediatic românesc, atunci acela e neobosita capacitate a unor jurnalişti de a face conexiuni între orice. Mai nou, orice sinucigaş român devine protestatar împotriva Guvernului, cazurilor particulare li se dă o relevanţă generală, zdrobitoare. Senzaţia e că dacă mâine un porumbel moare în faţa Palatului Parlamentului, în minutele imediat următoare vom avea conferinţe de presă ale opoziţiei şi puterii, acuzându-se reciproc, marşuri ale columbofililor de serviciu şi energice dezbateri televizate la ore de vârf. Şi, în timpul acesta, evident, lumea se mişcă într-o direcţie sau alta, se reconfigurează poli de putere, dispar sisteme politice şi sunt înlocuite de altele… Într-o bună zi, ne vom trezi şi vom constata că, în vreme ce noi exersam mersul cu paşi de paradă în faţa oglinzii, în jurul nostru peisajul s-a schimbat atât de tare încât abia dacă îl mai putem recunoaşte.

Într-o lume atât de profund interconectată încă mai avem naivitatea de a crede că ceea ce ni se întâmplă nouă e exclusiv o problemă românească. Se prelungeşte în secolul XXI mentalitatea rurală a ţăranului pentru care nimic din ceea ce există dincolo de hotarele ogorului său nu e cu adevărat important. Am învestit acest provincialism cu un soi de valenţe aproape metafizice şi acum nimic nu ni se pare mai firesc decât să închidem uşa casei, să tragem obloanele şi să dereticăm prin propria bucătărie. Dacă, însă, cu ceva mai bine de un secol în urmă, era posibil să înţelegem ce se petrece cu noi doar tratându-ne bolile individual, în acest secol o asemenea practică nu are nici cea mai mică şansă de reuşită. Nu am înţeles nici astăzi care e sensul profund al aderării la Uniunea Europeană; nu putem accepta uşor că ceea ce se întâmplă peste gard e de cele mai multe ori mai important decât ceea ce se petrece în propria noastră bătătură.

No man is an island, spune poetul… No country is an island, aceasta ar fi tălmăcirea modernă a celebrului citat de secol XVII. Când masa critică a unei naţiuni e una de telespectatori în stare vegetativă, de miopi ce refuză să-şi poarte ochelarii prescrişi, atunci progresul e doar un cuvânt de dicţionar iar reformele monedă calpă.

 


Un gând despre „Lumea arde şi România se piaptănă

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s