Unii scriitorii români nu mai au texte, ci aură


La 30 ghenarie 1840, Mihail Kogălniceanu publică articolul-manifest Introducţie la Dacia literară. Intenţiile erau dintre cele mai generoase, textul a devenit între timp unul canonic, găsindu-şi locul prin manualele de literatură română. Pentru acurateţe, trebuie reamintit că revista care pornea cu aplomb la început de an 1840 avea să apară în doar trei numere, ea fiind resuscitată abia în 1859, la patru ani după moartea iniţiatorului ei, la Paris. Nu asta, însă, mă determină să scriu despre introducţia lui Kogălniceanu la mai bine de 170 de ani de la publicarea ei.

Recitind textul astăzi, rămâi surprins de validitatea multora dintre sentinţele formulate atunci, în plin secol XIX dominat de naţionalisme de tot felul şi, la noi, de elanuri paşoptiste idilice. Nu mă refer, desigur, la aserţiuni exagerate gen […] înlesnită prin miile de şcoli ce s-au făcut în târgurile şi satele Moldo-valahiei, literatura noastră făcu pasuri de uriaş şi astăzi se numără cu mândrie între literaturile Europei. Noi ştim astăzi că vocea literaturii române în 1840 era încă una anemică, şi nici nu putea să fie altfel. Asemenea viziuni hiperbolice erau dictate de spiritul epocii şi de nevoia de a crea cu orice chip, chiar şi artificial, o conştiinţă naţională. Paşoptiştii, de altfel, îşi vor face un titlu de glorie din a scormoni prin istoria naţională în căutare de eroi. În acest sens, merită amintit textul lui Bălcescu despre Mihai Viteazul (Românii supt Mihai-Voievod Viteazul, apărut între 1861-1863), text transformat repede în canon. Până astăzi, imaginea publică a lui Mihai Viteazul e tributară literaturii lui Bălcescu, la fel cum Ştefan cel Mare îşi datorează aura în conştiinţa noastră naţională revitalizării cronicilor lui Grigore Ureche. Erau vremuri în care elita românească îşi căuta o identitate şi încerca ieşirea de sub influenţele Orientului prin deplasarea accentelor către latinitate, europenism, creştinătate.

Altceva, însă, supravieţuieşte (din păcate) în acest text al lui Mihail Kogălniceanu. În primul rând, constatarea lui privitoare la fărâmiţarea literaturii e azi cum nu se poate mai validă. Kogălniceanu visa prin 1840  la o foaie, dar, care, părăsind politica, s-ar îndeletnici numai cu literatura naţională, o foaie care, făcând abnegaţie de loc, ar fi numai o foaie românească şi prin urmare s-ar îndeletnici cu producţiile româneşti, fie din orice parte a Daciei, numai să fie bune, această foaie, zic, ar împlini o mare lipsă în literatura noastră. Deschideţi astăzi revistele literare româneşti şi veţi observa fără un prea mare efort două lucruri: în primul rând autismul faţă de literatura universală contemporană şi în al doilea rând promovarea scriitorilor din arealul geografic al revistei respective.Cât priveşte literatura universală, lipsa ei (cu câteva insulare excepţii) din paginile multora dintre revistele noastre literare e cauzată în primul rând de aproape axioma că cititorul vrea să regăsească într-o revistă literară scriitori neaoşi, la care are acces cu uşurinţă. Cu excepţia numelor mari, validate de regulă printr-un Nobel sau vreo altă distincţie de această natură, sporadic se scrie despre literatura universală şi, atunci când se scrie, se vorbeşte cu precădere despre cărţile deja traduse în română. Paradigma e uşor explicabilă: vorbim cititorului despre texte pe care el şi le poate procura începând de a doua zi din librării şi asta sună cum nu se poate mai firesc. În realitatea, însă, cred că traseul ar trebui să fie altul. Ar trebui, poate, ca revistele noastre literare să aducă în faţa cititorului zbaterile estetice la zi din literaturi încă exotice la noi. În felul acesta, ar exista presiunea dinspre revistele literare înspre edituri şi nu invers. Cititorului i s-ar trezi apetitul pentru o literatură la care nu are acces şi atunci două ar putea fi consecinţele pe termen lung: s-ar citi respectivele texte in original atunci când este posibil sau ar fi exercitate presiuni nevăzute asupra traducătorilor pentru a aduce în spaţiul românesc respectivii autori (vorbesc, desigur, de cititorul specializat). Suntem, totuşi destul de departe în timp faţă de momentul 1840 şi nu ne mai putem permite să ignorăm ceea ce se întâmplă în jurul nostru fie şi pentru simplul motiv că riscăm astfel un  nou clivaj masiv între literatura noastră contemporană şi ceea ce se întâmplă în jur. Kogălniceanu dovedea o lipsă profundă de înţelegere a fenomenului numit literatură atunci când scria: Istoria noastră are destule fapte eroice, frumoasele noastre ţări sunt destul de mari, obiceiurile noastre sunt destul de pitoreşti şi de poetice, pentru ca să putem găsi şi la noi sujeturi de scris, fără să avem pentru aceasta trebuinţă să ne împrumutăm de la alte naţii. Însă, odată în plus, ceea ce e pe deplin scuzabil în secolul XIX devine de neînţeles în secolul XXI. Revistele noastre literare ar trebui să înţeleagă că nu sunt exclusiv platforme de exprimare pentru scriitorii autohtoni, ci şi un liant între produse literare de la noi şi de aiurea.

A doua constatare ce nu poate scăpa niciunui cititor de reviste literare e regionalizarea literaturii. Un corpus de scriitori e promovat în Moldova, un altul la Bucureşti, un altul în Oltenia. E foarte posibil ca fenomenul să nu fie unul deliberat. Explicaţia e mult mai simplă, mundană chiar: o revistă care apare în urbea X primeşte cu precădere cărţi care apar în respectiva urbe sau în arealul învecinat. Asta pentru că săracul scriitor al urbei X nu prea are şanse de a se face vizibil într-o revistă literară ce apare în urbea Y. După ani îndelungaţi de practică, astăzi rezultatul e previzibil: avem o limbă naţională, dar literatura contemporană, cu excepţia câtorva nume, e un puzzle imposibil de asamblat. Primii care vor resimţi şocul, dacă nu cumva l-au resimţit deja, vor fi istoricii literari. Dacă peste vreo sută de ani vreunul dintre ei va avea curiozitatea de a radiografia literatura română în intervalul 2000-2010 va constata că Sisif se poate considera norocos. Să mai adăugăm aici grafomania românească postrevoluţionară şi posibilitatea fiecărui cetăţean abia alfabetizat de a publica o carte.

Cu rare excepţii, critica literară însăşi încetează să fie critică, abia-abia susţinându-şi atributul de literară. În reviste abundă cronicile de întâmpinare, în majoritatea lor favorabile. Distanţa între verdictul critic şi textele supuse analizei e atât de mare încât devine ridicolă. Faceţi doar experimentul de a citi un text critic despre un text literar şi apoi textul literar însuşi. Veţi constata cu uşurinţă că limbajul critic nu mai are reţineri; abundă în superlative şi aprecieri, aplicând unor texte mediocre sintagme aplicabile capodoperelor. Mai avem astăzi nevoie de nume care să umple indistinct literatura română? Nu cred… ceea ce e important în stadiul actual al literaturii române e să avem texte, nu doar autori.

Să-i dăm, din nou, cuvântul lui Kogălniceanu: cât pentru ceea ce se atinge de datoriile redacţiei, noi ne vom sili ca moralul să fie pururea pentru noi o tablă de legi şi scandalul o urâciune izgonită. Confuzia între etic şi estetic, neimputabilă unui scriitor care, probabil, nu îl citise pe Aristotel (Poetica), devine de neînţeles astăzi, când o simplă lectură a textelor lui Maiorescu (mai sunt şi alţii) ne-ar duce cu gândul la ideea că literatura şi morala folosesc două sisteme incompatibile. Nu poţi tăia lemne cu bisturiul şi nici opera cu drujba. Spre norocul nostru, în mare măsură, lecţia e învăţată. Nu întotdeauna, de vreme ce la poezia lui Adrian Păunescu sau Grigore Vieru ne raportăm totuşi folosind un instrumentar adesea inadecvat. Validăm, în aceste cazuri, texte nu aplicând rigorile esteticii, ci importând criterii care nu au nimic de a face cu literatura (precum patriotismul, de pildă). Suntem adesea în plină paradigmă paşoptistă. Doar că atunci lipsa unei literaturi naţionale justifica într-o oarecare măsură supralicitările. De altfel, când Maiorescu va considera că peisajul literar românesc poate suporta anumite decantări şi clarificări va scrie celebrul său studiu O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867. Astăzi, multitudinea de texte care alcătuiesc un corpus relative solid al literaturii române nu mai reclamă supraaprecierile otova. Dimpotrivă, ceea ce e necesar astăzi e distanţa critică. A te entuziasma la volumul de debut al unui autor care mai apoi va abandona literatura, a-i găsi valenţe estetice acolo unde acestea nu există sau sunt încă incipiente nu se mai bucură astăzi de scuza pe care secolul XIX o oferea din plin criticilor literari români. Ar fi interesant un studiu care să ne arate care este traseul literar al celor care au primit premii pentru debut în ultimii douăzeci de ani. Câţi dintre ei au confirmat?!

O altă meteahnă veche ce supravieţuieşte cu stoicism secolelor e convingerea că un scriitor mare nu poate scrie texte mici. Pentru relativul nostru confort, trebuie spus că boala aceasta nu ne aparţine. Ea e astăzi generalizată în primul rând datorită mecanismelor de marketing literar. Oriunde în lume, autorul unei cărţi de succes are toate şansele de a i se oferi un contract în alb pentru următoarea carte, deşi, evident, nimeni nu are certitudinea valorii ei literare. Dacă, însă, practica e folosită frecvent nu înseamnă că ea trebuie să fie şi validată critic. Unii scriitorii români de astăzi nu mai au texte, ci aură. Ei devin eroi la câteva zile după moarte, iar în cazul numelor mari suntem încă tentaţi să considerăm că orice producţie literară ce le poartă semnătura trebuie categoric să fie valoroasă. Aş aminti la noi cazurile Mircea Cărtărescu (De ce iubim femeile sau Baroane) şi Ioana Pârvulescu (Viaţa începe vineri). Nu e nimic mai firesc decât ideea că niciun scriitor nu e egal cu sine însuşi, cu toate acestea numele trezeşte şi astăzi reverenţe şi temenele. De un  nume nu te mai apropii decât având sfiala şi deferenţa necesare. Numele e atât de strivitor, de sacrosanct încât textul e aproape un apendice.

Desigur, nu trebuie ignorată nici tendinţa inversă. La un colocviu al tinerilor scriitori desfăşurat acum câţiva ani la Alba Iulia, m-a surprins elanul furibund cu care lupii tineri ai literaturii române deconstruiau diletant nume grele precum Eminescu, Arghezi sau Bacovia. A-ţi face loc în literatură călcând peste cadavre literare e tot atât de condamnabil ca a te prosterna în faţa unui text doar pentru că el poartă o semnătură celebră. Altceva, însă, trebuie remarcat aici. Bacovia, Arghezi sau Nichita Stănescu pot fi supuşi deconstrucţiei  fără riscuri de vreme ce ei, nemaifiind printre noi, nu pot riposta. Cărtărescu, Pleşu, Liiceanu, Patapievici sau alte efigii scriitoriceşti din provincie încă trăiesc şi pot acorda stipendii, premii literare sau pur şi simplu vizibilitate. A nu se înţelege că numele enumerate mai sus nu se susţin literar vorbind. Dimpotrivă,  cred că în cultura noastră contemporană ei nu pot fi trecuţi la index.  Eu vorbesc, însă, aici de un proces şi de mecanisme care parazitează lumea literelor. A vorbi despre nume şi nu despre texte…iată eroarea! Kogălniceanu o intuise de vreme ce scria vom critica cartea, iar nu persoana. Aceasta este, de altfel, şi soluţia. Numai că va trebui să găsim metoda prin care să o transformăm nu în simplu exerciţiu oratoric, ci în practică curentă.

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s