India şi alienările ei


Fostul Inspectorul General al Poliţiei din Lucknow, India, transformat în soţie a Lordului Krishna

 

 

De curând mi s-a atras atenţia asupra unui aspect care, după mai bine de un an şi jumătate de stat în India, ar fi trebuit în mod normal să-mi fie extrem de familiar. Foarte mulţi indieni pe care îi întâlnesc pe străzile din Delhi vorbesc de unii singuri. Două întrebări se ridică aici: 1. Care ar fi cauzele acestei alienări care, deşi e poate…locală, are importanţa şi simptomatologia ei? Şi 2. Cum se face că atâta timp nu am observat un fapt uşor observabil şi deloc comun în spaţiul din care vin?! E, deci, aici vorba de un alt soi de alienare, unul personal, dar cu legături directe cu ţara în care trăiesc acum (India)?!

În primul rând, răspunsul cel mai la îndemână pentru a explica tot felul de bizarerii şi excentricităţi comportamentale care au loc zi de zi pe străzile din India este că oamenii se comportă aşa pentru că o pot face. Nu există niciun fel de presiune socială. Dacă un bărbat umblă ziua pe străzi, fără încălţări şi cu unghiile de la picioare pictate violent cu ojă roz, să zicem, el nu va putea face asta în mod frecvent nici pe străzile din Paris şi nici pe cele din Amsterdam, mă tem că nici măcar în Bucureşti sau Sofia. În India, însă, evenimentul e atât de des întâlnit încât încetează să fie un eveniment în adevăratul sens al cuvântului. La fel de comune sunt situaţiile în care întâlneşti indieni îmbrăcaţi cu haine peticite sau extrem de murdare. Îmi amintesc cum în avionul care trebuia să mă transporte până la Varanasi, am văzut un indian în vârstă ce arăta ca un veritabil marţian. Din ambele urechi se întindeau ca nişte antene fire de păr de o lungime apreciabilă ce se încăpăţânau să rămână în poziţie perfect orizontală. Văzut din spate, omul părea o anexă a vreunui gadget folosit de serviciile secrete. Nu cu mult timp în urmă inspectorul general al poliţiei din Lucknow  (Devendra Kumar Panda) a venit într-o bună zi la serviciu… îmbrăcat în femeie. A continuat să îşi îndeplinească îndatoririle o vreme, după care a fost forţat să demisioneze. Explicaţia: sărmanul ofiţer l-a văzut prin 1991 pe Lordul Krishna, de care s-a îndrăgostit nebuneşte. Cum Lordul Krishna e bărbat şi se presupune (probabil cu temei) că mireasa lui trebuie să fie femeie, şeful poliţiei din Lucknow a rezolvat această problemă delicată a sexualităţii în modul său original. Într-o ţară cu atâţia guru şi, evident, cu atâţia oameni dispuşi să se încredinţeze învăţăturii lor, bietul om a devenit un soi de vedetă pentru care până şi televiziunile au manifestat un oarecare interes. În India, alienările de acest fel reprezintă o realitate curentă, amplificată de un pseudo-misticism exasperant şi de o lipsă de comunicare reală între membrii societăţii.

A merge pe stradă într-un oraş nu are nicidecum în India funcţia socială pe care acest gest a căpătat-o în Europa. Pe străzile din Delhi, de altfel, nu prea ai cum să te plimbi. Praf, zgomot, gunoi şi o teribilă aglomeraţie te fac să te mişti întotdeauna cu un scop precis. Aşadar, într-o metropolă cu peste douăzeci de milioane de locuitori, alienările unora dintre ei sunt pe deplin explicabile. Problema marilor oraşe-metropolă (nu vorbesc, deci, aici de oraşele de dimensiunea Bucureştiului) e că  aneantizează individul, dându-i confortul perfect al anonimatului. Cu anonimatul nu prea ai ce face în societăţile riguros organizate, unde mai mereu un Big Brother (poate fi poliţistul de la circulaţie sau camera de luat vederi din intersecţii) îţi gestionează prezentul. În India, însă, haosul e atât de generalizat încât, odată ieşit pe stradă , ai certitudinea că te afli într-un no man`s land. Aşadar, a vorbi de unul singur e soluţia perfectă şi posibilă a gestionării unui stil de viaţă uşor autist. De ce perfectă? Pentru că e inofensivă. De ce posibilă? Pentru că India nu se prea interesează de respectul faţă de anumite convenţii sociale atât de restrictive în societatea europeană.

Cred că eroarea fundamentală ar fi să aşezăm toate aceste simptome ale societăţii indiene sub sintagma atât de supralicitată de libertate. Pe străzile din Delhi, deci, te simţi atât de liber încât, dacă doreşti să vorbeşti de unul singur o poţi face fără a te teme de consecinţe, dacă doreşti să transformi primul zid întâlnit într-un WC public nimeni nu te opreşte, dacă vrei să umbli desculţ şi, să zicem, cu părul vopsit în galben, o poţi face trecând aproape neobservat. Cam aşa ar suna teoria libertăţii absolute. Am întâlnit-o nu de puţine ori printre europenii veniţi în India. Ceea ce, însă, unii dintre ei numesc libertate, eu numesc alienare. Alienarea fiinţei care, deşi încă eminamente tradiţională, se vede aruncată într-o modernitate pe care nu ştie şi nu e pregătită încă să o gestioneze. Zgomotul permanent în care trăieşte India urbană ascunde incapacitatea de a comunica. Tăcerile trebuie umplute şi ele cu ceva. Cu urlete, muzică dată la maximum, claxon inutil de maşini şi motociclete, convorbiri telefonice în care protagoniştii ţipă literalmente unii la alţii… Apoi, la toate astea mai trebuie adăugată lipsa de spaţiu intim, personal. În cultura urbană indiană, cel care e văzut singur pe stradă, cel care nu socializează zgomotos în permanenţă e privit cu suspiciune. Nici nu e de mirare, deci, că în astfel de condiţii vorbitul de unul singur în spaţiile publice  e revolta ultimă a fiinţei umane care, orice s-ar zice, nu e programată să fie animal social 24 de ore din 24, 7 zile din 7, o întreagă viaţă. Nevoia de solitudine, deci, îşi cere drepturile şi o face aşa cum poate.

Cât despre al doilea sentiment de alienare, cel personal, aici nu ar fi (poate) foarte multe lucruri de spus. În principiu, vieţuirea îndelungată într-un spaţiu şterge din acurateţea cu care percepem detaliile. Mai mereu sunt întrebat daca în India am văzut elefanţi pe stradă. Da, am văzut. Şi încă îi mai văd… Dar nu-mi amintesc decât de cei pe care i-am zărit în prima săptămână, restul făcând parte dintr-un peisaj pe care nu-l mai percep bizar, care nu îmi mai atrage atenţia. Probabil că aşa se face că o vreme atât de îndelungată nu m-a surprins atmosfera aceasta uşor kafkiană a oamenilor care vorbesc singuri pe stradă. Însă, evident, e ceva mai mult aici. Nu i-am observat pe toţi aceşti oameni pentru că nu mi s-a părut nicio secundă că ei ar face ceva extraordinar, ieşit din comun. Ceea ce poate la Varşovia sau în Bucureşti mi-ar fi atras atenţia, aici e doar un fapt banal. Cât va mai dura până în momentul în care voi începe eu însumi să vorbesc de unul singur pe străzile din Delhi, nu pot spune. Probabil că asta e întrebarea care încolţeşte în minţile onorabililor potenţiali cititori ai acestui text.  În definitiv, noi nu ne putem controla alienările. Le putem analiza, le putem minimaliza efectele sau le putem anticipa consecinţele, în funcţie de puterile intelectualiceşti ale fiecăruia.

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s