De ce nu pot iubi România?


“Let every man be respected as an individual and no man idolized” (Albert Einstein,1931)
“Let every man be respected as an individual and no man idolized” (Albert Einstein,1931)

Pentru a preveni eventualele atacuri de panică ale patrioţilor români, e cazul să încep prin a spune că nu importă despre ce fel de ţară e vorba. Întâmplător şi cu totul întâmplător, e vorba, desigur, de România. Întâmplător în sensul unui accident care nu mă face nici fericit, nici trist, nici mândru, nici ruşinat… E un dat şi atâta tot. Însă, argumentaţia pe care v-o propun poate fi aplicată şi înţeleasă (cred) într-o paradigmă ceva mai extinsă. Cel puţin asta e intenţia mea: să declanşez eventuale polemici care să nu păcătuiască printr-un excesiv provincialism. Nu-mi pot iubi ţara din cel puţin patru motive foarte simple. Iată-le: 1. Ca european, relaţiile între mine şi stat sunt pur contractuale. Vorbesc de un contract social, desigur; 2. Nu e greu de demonstrat că toţi dictatorii europeni şi nu numai, toţi fără excepţie, şi-au iubit ţările şi popoarele peste care au cârmuit. Pe mine personal asta mă cam înspăimântă; 3. Faptele trecutului, fie ele oricât de glorioase ar fi, nu mă îndreptăţesc să îmi extind eventuala admiraţie sau iubire faţă de ele şi asupra prezentului. Cu atât mai mult cu cât, voi încerca să demonstrez, România de azi întreţine doar o legătură formală, pur retorică, futilă, cu istoria ei recentă; 4. Asupra unei structuri atât de complicate, cu puternice componente mitologico-istorice, dar şi administrativ-birocratice precum un stat sau chiar o naţiune nu pot proiecta sentimente dintr-un alt registru… stilistic precum iubirea. E o inadecvare crasă. Primele două motivaţii sunt pragmatice, următoarele admit că au doza lor de…metafizic. Să le luăm pe rând.

1.Modelul statal european e, orice s-ar zice, tributar ideilor Revoluţiei Franceze de la 1789. Nu ştiu alţii cum sunt, nu pot extinde demonstraţia dincolo de spaţiul european, acolo unde e posibil să se fi instituit o altfel de relaţie între cetăţean şi stat. Să fim bine înţeleşi. Când vorbesc de contract social nu mă refer la litera celui propus de Rousseau, ci la spiritul lui. Desigur, gândirea lui Rousseau conţine destule inadecvări şi paradoxuri. Revoluţia Franceză însăşi a degenerat destul de repede într-o baie de sânge. Vorbesc, deci, despre o situare pe acelaşi palier, rang sau, dacă doriţi pe aceeaşi axă, pe aceeaşi treaptă ierarhică, a cetăţeanului şi a statului. Cum pot, deci, iubi clauzele unui contract social? Cum mă pot ataşa afectiv de o realitate birocratică sau cel mult administrativ-funcţională precum statul român? Dimpotrivă, îmi reprim brutal orice sentiment de iubire faţă de o entitate cu care am semnat un contract sec, cu termeni precişi şi aşteptări concrete de o parte şi de alta (statul aşteaptă de la mine taxe, eu aştept de la el servicii). Faţă de o asemenea entitate nu pot fi decât lucid şi pragmatic.  În vreme ce iubirea presupune o ignorare dulce-duioasă a defectelor obiectului iubirii, relaţia mea de cetăţean al secolului XXI cu statul reclamă tocmai, dimpotrivă, vigilenţă maximă şi intransigenţă, autoritate. Dacă în această relaţie contractuală, statul abuzează, trebuie să fiu gata nu să iert (aşa cum ar trebui dacă mi-aş iubi statul), ci să îmi apăr drepturile şi, la modul ideal, să îi aduc în faţa justiţiei pe funcţionarii care nu şi-au onorat partea lor de contract. Evident, şi reciproca trebuie să fie valabilă. Drept este că, definind prin Constituţie statul ca fiind unul naţional, se întrevede posibilitatea ca România să nu fie o naţiune civică (abia în acest caz contractul social este obligatoriu), ci o naţiune definită în jurul etnicului (ceea ce e uşor caduc). Cred, însă, că singura soluţie validă astăzi e contractul social riguros. Argumentul meu e că orice altceva am încercat pe parcursul secolelor, s-a dovedit catastrofal.

2.  Aşa cum spuneam, toţi satrapii care şi-au decimat propriile popoare, fără excepţie, îşi iubeau ţara. Să nu vă contrarieze faptul că în primul argument am folosit noţiunea de stat iar în cel de-al doilea voi marşa de ideea de ţară. Desigur, relaţiile semantice şi chiar politice între ţară, naţiune şi stat sunt complicate. Ceea ce doresc, însă, să afirm e că nici statul, nici ţara şi nici măcar naţiunea nu pot fi iubite decât la nivelul discursului. Retorica politică românească preferă, se pare, imaginea aceasta romantic-patetică. Abundă ecranele televizoarelor de indivizi care îşi iubesc ţara în vreme ce ea, ţara, numai de iubit nu are chef. Dacă, deci, marile plăgi ale secolului XX, fascismul şi comunismul s-au hrănit din cultivarea aceloraşi himere naţionaliste şi ne-au dus unde ne-au dus, nu ar fi cazul să ne întrebăm dacă nu cumva ar trebui să fim ceva mai insensibili la indivizi care ne declară iubirea în public, cu ceva modificări de intensitate în perioadele electorale? Faptul că, deşi se revendică din două extreme ideologice, fascismul şi comunismul au livrat marelui public aceleaşi idei absurd-etnocentrice ca justificare pentru genocidul comis nu ne spune chiar nimic? Ceauşescu, Franco, Hitler, Lenin, Tito, Stalin, Salazar (i-am aşezat în ordine alfabetică pentru că orice altă ordonare a lor mi se pare într-un anume sens irelevantă) şi-au inundat popoarele cu o iubire paternă sufocantă. Exemplele concrete ale istoriei noastre nu foarte îndepărtate ne spun că între iubirea de ţară şi ura concretizată în crime şi suspendarea statului de drept e o suspectă relaţie de echivalenţă. Căci, nu-i aşa, marii sceleraţi ai Europei secolului XX şi-au iubit ţara şi naţiunea chiar împotriva voinţei acestora din urmă. A-ţi iubi ţara mă tem că echivalează cu a-i iubi elitele efemere, căci în definitiv, mai ales la români, conceptele abstracte creează panică şi confuzie. Românul nu poate resimţi sentimente în mod direct faţă de ţară, ci mai degrabă faţă de un ţar, o figură paternalistă, blândă, dar şi autoritară. Or, de aici încep marile probleme. Elitele politice care se vor iubite sunt fie atinse de morbul ignoranţei (ceea ce nu e fatal!), fie ipochimeni cu potenţial de dictatori. La experienţa noastră (în definitiv am reuşit performanţa de a ne acomoda sub patru dictaturi de la 1918 încoace!), aş zice că ar trebui să fim ceva mai parcimonioşi în infestarea ţării cu dovezile iubirii noastre faţă de ea.

3. Poate totuşi, a iubi România nu are nimic de a face cu prezentul ei, ci mai degrabă e un sentiment faţă de un tot. Poate că prin a iubi România ar trebui să înţelegem un soi de admiraţie faţă de peisajele ei sau, de ce nu, poate un soi de mândrie generatoare de lacrimi faţă de faptele trecutului?! Ori, poate că iubirea noastră de ţară e mistică, e un soi de iubire cristică, acordată generos în virtutea unui principiu creştin. Exclud din start o asemenea ipoteză din cauza unei fisuri logice majore. Iubirea cristică nu are nimic în comun cu iubirea direcţionată etnic, or la noi tocmai aceasta e problema, un etnocentrism exasperant.  Să presupunem, totuşi, că ceea ce iubim ar fi naţiunea română. Trebuie doar să ne hotărâm cu exactitate la ce fel de naţiune ne referim. Este naţiunea română coerentă, organică, un corpus fără fisuri identitare, o realitatea monolitică? Da` de unde! Dimpotrivă! De la nord la sud şi de la est la vest, moştenirile culturale, axiologiile, raportările faţă de istorie sunt diferite! Cât despre limba pe care o vorbim, mă tem că ea nu e suficientă pentru a conferi coerenţă şi a justifica ideea unei solidarităţi naţionale. În definitiv, brazilienii şi portughezii vorbesc aceeaşi limbă, la fel şi britanicii şi americanii! Apoi, naţiunea îşi are conceptual o accepţiunea teoretică franceză (statul echivalează cu naţiunea) sau una germană (unde suprapunerea nu e obligatorie). Vedeţi deci, că a iubi naţiunea română e încă şi mai complicat decât a-ţi iubi statul sau ţara. Oricum ar fi, a iubi în felul acesta presupune o înaltă calitate intelectuală. Presupune familiarizarea cu istoria, o anume predispoziţie pentru înţelegerea contextelor istorice care ne-au creat aşa cum ne-au creat, cu alte cuvinte a-ţi iubi naţiunea ca pe un tot presupune un anume soi de elevare, o anumită complexitate a gândirii, un exerciţiu permanent al toleranţei şi decenţei. Nu e cazul nostru. Consultaţi statisticile şi veţi vedea că gradul de ignoranţă şi lipsa de educaţie definesc nucleul dur de cetăţeni români ieşit (uşor abulic) din comunism. Prin urmare, noi nu suntem astăzi, intelectualiceşte vorbind, capabili de o altfel de iubire cu excepţia celei discursive. Ne mai trebuie ani să ne înţelegem complexele, apoi alţi ani pentru a ni le suprima. Ne trebuie ani până ca nivelul de săpun şi pastă de dinţi consumate pe cap de locuitor să ne dea dreptul să emitem pretenţii serioase. Pe oricare axă ne-am deplasa, pe orizontală sau verticală, pe axa culturii sau, şi mai simplu, pe axa civilizaţiei, constatările sunt aceleaşi: suntem neterminaţi. Nu discut situaţia excepţională a elitelor, ci pur şi simplu starea generală, aşa cum reiese ea din studiile Eurostat şi nu numai sau din simplă observaţie empirică.  

Apoi, în relaţia lor cu istoria recentă, românii au o problemă fundamentală. Statul nostru a început prin a fi monarhic. În evoluţia lui firească, organică, acest stat monarhic a fost suspendat de instaurarea unui regim comunist ilegitim şi minoritar. Ilegitim pentru că nu a venit la putere prin vot democratic. Minoritar pentru că cifrele şi interpretarea evoluţiei lor susţin ideea că pe căi fireşti, comuniştii nu ar fi ajuns nicidecum la putere în `44: prin 1922, partidul avea vreo 2000 de membri pentru ca în 1944 să ajungă într-un scenariu optimist la puţin peste 1000 de membri (cifrele variază, dar tendinţele se păstrează). După 45 de ani de tumoare, deodată România se decide să redevină un corp sănătos (nu discut contextul şi nici uşor anacronica dezbatere a fost sau nu Revoluţie). Însă, paradoxal, în loc ca bolnavul diagnosticat cu aproape o jumătate de secol în urmă să revină la starea de dinainte de instaurarea tumorii, el a ales un soi de struţo-cămilism inexplicabil, păstrând o parte din tumoare şi alegând să convieţuiască cu ea. Poate din obişnuinţă, poate în virtutea iner(p)ţiei. Poate e vorba doar de sindromul Stockholm. România a continuat, deci, să fie Republică, legitimând în felul acesta, chiar şi simbolic, gestul lipsit de orice fundament democratic de la 30 decembrie 1947 (proclamarea Republicii). Prin urmare, se pune problema relaţiei perverse pe care o are România cu propria ei istorie.

Ce naţiune, deci, se cuvine a iubi? Naţiunea care i-a dat pe Horea şi Cloşca, naţiunea care i-a dat pe Cioran, Eliade şi Ionescu (e vorba de Eugen şi nu de Nae!), naţiunea care l-a dat pe Antonescu, Ceauşescu sau pe generalul Pleşiţă, naţiunea care i-a dat pe Elisabeta Rizea sau Ion Gavrilă Ogoranu? Sau poate naţiunea care a consimţit prin amnezie colectivă să reintre în normalitate după 1989 perpetuând un fals grosolan privitor la însăşi forma sa de statalitate?! Cât de schizoid ar trebui să fie sentimentul acesta de iubire încât să cuprindă  otova o galerie atât de pestriţă de personaje şi evenimente? Cât despre ipoteza că aş putea iubi România pentru peisajele ei, aproape că nici nu merită luată in calcul. Dacă excludem factorul uman, atunci vestea ar fi că România nu are identitate. Tot ceea ce ţine de identitatea ei se datorează prezenţei în diferite proporţii a factorului uman. Nu Carpaţii, nu Marea Neagră, nu Delta Dunării sunt factori de coeziune naţională, ci valorile simbolice cu care noi, românii, am învestit toate aceste banale forme de relief.

4.  Aşa cum sugeram, iubirea presupune inevitabil posibilitatea de a alege. Tocmai de aceea, direcţionarea subiectivă a unui asemenea sentiment e asumată din start. Firesc, fiecare individ alege asupra cui să-şi reverse iubirea şi nu trebuie să ofere nimănui niciun fel de justificare. Or, între mine şi stat, ţară sau naţiune natura relaţiilor care se instaurează e ceva mai…profesională şi restrictivă. Pe lângă faptul că nu îmi aleg ţara la naştere, nici nu pot divorţa de ea aşa de uşor.  În primul rând pentru că, în vreme ce iubirea presupune incoerenţe, incongruenţe, paradoxuri, iertări, patetisme, imprevizibilitate, relaţia cu un stat, o ţară sau o naţiune presupune luciditate. În vreme ce iubirea presupune, la limită, un soi de toleranţă maximă asupra obiectului iubit, relaţia cu statul porneşte de la un soi de susceptibilitate reciprocă. Din această esenţială diferenţă decurg toate celelalte. Statul nu mă crede pe cuvânt atunci când spun că mi-am plătit taxele, el are mecanisme de verificare. La rândul meu, ca cetăţean sunt dator să nu mă pierd în toate fumigenele politice ale reprezentanţilor oficiali. Merg la vot sau, dimpotrivă, protestez prin absenţă, în orice caz nimic nu trebuie acordat necondiţionat şi pe termen nedeterminat în relaţia cu statul. Dacă aş iubi România, ar trebui să îi acord un cec în alb. Cam ştim cu toţii, cei cât de cât informaţi, ce se întâmplă când cetăţenii oferă cecuri în alb statelor în care locuiesc sau chiar şi naţiunii din care fac parte. Apoi, mai e un lucru ce se cuvine a fi menţionat. Iubirea nu e un sentiment solid şi coerent, ea are un soi de labilitate care o transformă adesea în ură, ea îşi asociază o serie de corolare precum gelozia, sentimentul de posesie, egoismul, contemplarea tâmpă, suspendarea logicului şi altele. De ce aş vrea să transfer toată această cutie a Pandorei în relaţia mea cu România? Cine ar avea de câştigat de aici?              

Iată unde duce iubirea în exces a Patriei!

3 gânduri despre „De ce nu pot iubi România?

  1. Mi-a plăcut să citesc acest articol al Dvs. tocmai pentru că am putut afla motivele pentru care nu sunt de acord cu Dvs. în unele locuri. Aici sunt de acord cu Dvs., comunismul ne-a abrutizat. Cred ca aţi sărit prea în grabă peste o realitate istorică incontestabilă, suprimarea brutală odată cu instaurarea comunismului la noi în ţară a unor generaţii de intelectuali care ar fi putut în condiţii normale să transfere experienţa şi valorile pe care le-au moştenit şi ei generaţiilor următoare, astfel încât să ne bucurăm şi noi de ele. Câteva exemple convingătoare pentru care merită să ne iubim ţara: gestul Uman al unui evreu (Nicolae Steinhardt) de a nu-şi trăda prietenii şi de a suporta închisoare pentru menţinerea vie a acestui sentiment: Prietenia; Valeriu Gafencu şi Ioan Ianolide, studenţi de elită care nu s-au dezis în condiţiile grele de detenţie de valorile pe care le-au cultivat până atunci în viaţă; Mircea Vulcănescu şi alţi oameni de valoare ai acestui neam care au suportat totul nefăcând compromisul. Dezorientarea noastră de acum şi nemulţumirea faţă de tot ce se întâmplă în ţară nu sunt motive serioase pentru a alege să nu-ţi iubeşti ţara din cauza prezentului decăzut. Valorile pe care le-a avut cândva şi pe care vrem să le cultivăm – fie şi doar la nivel personal – cred ne sunt suficiente pentru a ne iubi ţara . Întotdeauna valorile spiritului vor fi superioare ruinelor materiale şi caracteriale ale prezentului. Şi Mântuitorul i-a iubit pe cei care Îl băteau şi răstigneau. Odată cu Revoluţia din ’89, teoretic, am devenit liberi. Practic, libertatea nu poate să ţi-o ofere nimeni atâta timp cât tu însuţi nu ţi-ai cucerit-o. Cei care au murit la Revoluţie şi-au cucerit-o cu preţul vieţii, noi mai trebuie să o cucerim la nivel de conştiinţă, altfel nu suntem de fapt liberi. De ce să nu sperăm ?

    Apreciază

  2. Exemplele pe care le dati, cu care sunt de acord si la care pot adauga oricand foarte multe altele, nu cred ca trebuie sa ne trezeasca „iubirea” fata de tara, ci un soi de respect fata de toate acele destine individuale care au actionat exemplar. Tot ce am incercat sa spun e ca nu de iubire avem nevoie in relatia cu Romania, ci tocmai de opusul ei, de ratiune, luciditate, de organizare, de spirit critic, daca vreti. Or, iubirea de tara asa cum a fost ea practicata exclude din start spiritul critic, inlocuindu-l cu un soi de idolatrie adesea tampa, cu un soi de prosternare si o tentatie perpetua de a ascunde gunoiul sub pres. Multumesc de lectura!

    Apreciază

  3. intr-adevar, nu de iubire avem nevoie in raportul cu romania, ci de protectie, o notiune necunoscuta de catre statul roman in raport cu proprii cetateni.cand am ajuns pe alte meleaguri, am descoperit ca un stat strain imi poate oferi o protectie si o corectitudine de care prorpia mea tara a fost etern incapabila.romania nu poate fi iubita atat vreme cat ea insasi nu-si poate iubi cetatenii.

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s