Al şaselea simţ în literatură


            Comuniştii (români şi nu numai ei) erau obsedaţi de ideea că literatura trebuie să reflecte marile realizări ale societăţii. Nicolae Ceauşescu, în celebrul său discurs rostit la Mangalia în 1983, declama convins şi patetic: Avem nevoie de artă, de o cinematografie, de un teatru care să prezinte esenţa, să prezinte modelul omului pe care trebuie să-l construim. Urmează, desigur, aplauze furibunde. Discursul de la malul Mării Negre era o reiterare peste timp a tezelor din iulie 1971, ceea ce trădează nu absurditatea unui gest singular, ci anomalia unei aproape obsesii. Anvergura intelectuală cu totul neglijabilă a personajului ce avea să conducă România până la finalul lui 1989 ne-ar putea face să trecem mai departe fără a acorda o prea mare atenţie celor spuse de el. Ar fi, însă, o eroare… Dacă privim cu atenţie la istoricul relaţiei dintre politic şi literatură (căci, da, oricât ne-ar plăcea să credem contrariul, există o asemenea relaţie!) constatăm că Ceauşescu nu e nicidecum un caz singular. Toate marile dictaturi ale omenirii au trăit obsesia anexării literaturii la un car triumfal propagandistic, însă, (explicabil, aş zice!) odată cu timpurile moderne tentaţia abuzării textului literar a crescut. Şi aceasta s-a întâmplat din cel puţin două motive: în primul rând, literatura a fost considerată subversivă şi influentă. În al doilea rând, şi abia de aici se deschide o dezbatere cu adevărat fecundă cred, literaturii i-a fost presupusă o funcţie utilitaristă, social-militantă.

Dacă o societate trăieşte momente reale sau imaginare de transformare profundă, e imoral ca textul literar să stea deoparte, izolându-se eventual în estetism… cam acesta pare a fi mesajul. Cum poate literatura să fie contemporană cu Nero şi să nu îl preaslăvească?! Cum de îşi imaginau scriitorii români sub comunism că pot fi contemporanii clădirii Omului Nou fără să participe activ la făurirea lui?! Toate aceste judecăţi profund defecte, ale căror urmări se mai văd şi astăzi, pornesc de la prejudecata că actul de a face literatură nu e exclusiv individual, nu e adică o problemă între emiţătorul de mesaj (scriitorul) şi propria lui conştiinţă, ci o unealtă, un soi de gadget ce asigură diseminarea în interiorul unei colectivităţi a unor transformări sociale sau politice pe care ea, colectivitatea, nu le poate percepe altfel.

Nu era de aşteptat ca tocmai literatura română să se sustragă unor asemenea excese. S-ar putea spune că o literatură puternică, rezultantă directă a unei culturi şi a unei civilizaţii tot atât de puternice, găseşte în timpuri de criză doza de maturitate care o face să se retragă în  sine însăşi, sub forma samizdatului, a estetismului sau a parabolei-protest. În ce măsură ele au fost practicate la noi ca fenomen, e discutabil… Nu mă opresc asupra acestei discuţii pentru că ea ne-ar duce în zone sensibile ce reclamă pentru a fi clarificate spaţii tipografice ample şi cu siguranţă polemici interminabile.

Ceea ce trebuie spus e că, până la un punct, categoric nu putem vorbi despre un decalaj de metodă între textele româneşti şi cele europene. Cronicarii erau plătiţi de domnitori pentru a scrie cronicile glorioaselor lor domnii. Miron Costin îl preaslăveşte pe Iordache Cantacuzino, Radu Greceanu e vocea oficială a lui Constantin Brâncoveanu, Radu Popescu slujea la curtea lui Nicolae Mavrocordat etc. Renaşterea europeană manifestă şi ea aceeaşi apetenţă pentru amestecul în treburile cetăţii. Nimeni nu cred că are ceva de obiectat aici. Era o epocă pe care numai ignoranţii o pot judeca aplicându-i arsenalul metodologic al teoriilor moderne. A nu se înţelege că orice pagină de literatură renascentistă are în spate interese politice ale vremii. Nicidecum. Vorbesc aici doar despre… tendinţe. Mai târziu, elita politică era în acelaşi timp şi elită literară (a se vedea cazul paşoptiştilor şi junimiştilor români), deci apele erau greu de despărţit. Era secolul naţiunilor şi nici Kogălniceanu, nici Bălcescu şi nici Russo nu-şi puteau imagina literatura ca pe un soi de limbaj universal ca adresabilitate şi individual ca alcătuire, transnaţional, dacă vreţi.

Interbelicul românesc e prima încercare de trezire. Moderniştii lui Lovinescu, însă, nu sunt întotdeauna suficient de vocali (căci încă nu se punea problema argumentelor, ci a forţei brute a discursului) pentru a se impune asupra tradiţionaliştilor lui Iorga. În esenţă, putem reduce polemica Lovinescu-Iorga, din pure raţiuni didactice, la discuţia în jurul importanţei specificului naţional în aprecierea unui text literar. Acela era momentul popice al despărţirii apelor, al afirmării unui principiu care ar fi diminuat ulterior din confuziile etnic-estetic. Fiecare cultură are momentele ei de răscruce, iar deciziile şi opţiunile acelor momente au un impact covârşitor asupra evoluţiilor ulterioare. Ce s-ar fi întâmplat dacă Lovinescu nu ar fi întâmpinat o atât de încăpăţânată rezistenţă, dacă el ar fi reuşit atunci să impună lumii literelor ideile sale europeniste? Cu siguranţă nu ar fi putut fi evitat proletcultismul, Nicolae Ceauşescu ar fi spus aceleaşi lucruri la Mangalia în 1983, Corneliu Vadim Tudor ar fi scris aceleaşi ode patetice la adresa regimului, Blaga ar fi avut acelaşi destin literar, dar climatul general, conştiinţa critică scriitoricească şi, mai ales, cea a cititorului, ar fi urmat un alt traseu. Farsa naţionalistă a comunismului românesc nu ar fi prins la fel de bine pe un sol deja impregnat de europenismul lovinescian, posibilităţile reale de rezistenţă prin cultură ar fi fost cu totul altele. Şi, mai ales, postcomunismul românesc ar fi arătat altfel, poate mai aproape de cel polonez.  

În interbelic, premisele favorabile erau create: aveam parte de un context istoric relativ stabil, literatura română ajunsese la o oarecare maturitate, puteam profita de existenţa unei personalităţi prolifice şi nu de puţine ori vizionare precum Eugen Lovinescu iar racordarea la Occident părea mai aproape ca oricând. Ratarea şansei, auto-boicotul practicat de tradiţionalismul românesc, fie că vorbim de poporanism, gândirism sau sămănătorism, au avut consecinţe pe termen lung. Au legitimat într-un fel întoarcerea la viziunea unei literaturi utilitariste. În mod pervers s-a considerat că un text… mai românesc (oare ce-o fi însemnând asta?!) e, pe cale de consecinţă, mai valoros.

După interbelic, istoria a început să decidă peste capul nostru. Succesiunea devastatoare a celor patru dictaturi (cea carlistă, cea legionară, cea a Mareşalului Antonescu şi, în fine, cea comunistă) au împlinit dorinţele din păcate profetice ale tradiţionaliştilor români: depărtarea de Occident şi apropierea de Orient. Nepregătiţi intelectualiceşte, confuzi în privinţa unor valori care nu avuseseră timpul necesar pentru a se impune, cu o imunitate culturală scăzută, am primit şi suportat comunismul într-o manieră… românească, să zicem. Deşi pare forţat, un rol important l-a avut şi influenţa tradiţionalistă interbelică.

Privind la istoria noastră culturală, constatăm că am petrecut atât de mult timp în proximitatea Orientului, încât inadecvările noastre postcomuniste, ezitările, provincialismele de tot felul sunt cum nu se poate mai explicabile. Şi aceasta constatare ne face să ne întoarcem la exerciţiul de imaginaţie pe care vi-l propuneam: ce s-ar fi întâmplat dacă Lovinescu ar fi reuşit? Istoria nu se face cu dacă, însă îndrăznesc a crede că istoria culturii are nevoie de asemenea exerciţii de imaginaţie tocmai pentru că ele ne pregătesc pentru eventualele situaţii similare ulterioare şi ne familiarizează cu ideea că opţiunile culturale ale elitei noastre nu rămân niciodată fără consecinţe. Să nu zăbovim, însă, prea mult în fatalism: şansa a fost ratată, dar ceva tot mai rămâne de făcut. Şi anume recuperarea lui Eugen Lovinescu şi a teoriilor lui şi eliberarea de complexul Iorga (vorbesc aici exclusiv despre contribuţiile marelui istoric în câmpul literaturii). Aici nu văd de ce am mai da greş.

Totuşi, dincolo de regretul că Iorga nu a înţeles cum se cuvine mecanismele interioare ale literaturii şi că şi-a irosit energiile într-un domeniu pe care l-a îndreptat într-o direcţie greşită, întrebarea formulată la începutul acestui text rămâne şi ar fi cazul să-i găsim un răspuns: de ce mai de fiecare dată când literatura încearcă să coboare într-o zonă a clipei, a momentului (căci e, într-adevăr o coborâre!), ţinându-le isonul (sau hangul), ea eşuează lamentabil? Stau la noi mărturie puzderia de texte proletcultiste. Răspunsul imediat ar fi că ontologic, funciar, există o inadecvare între natura intimă, intrinsecă a literaturii şi arena publică. Dacă sursa ei ar fi fost înţeleasă de tradiţionaliştii români interbelici, cine ştie cum ar fi arătat cultura română astăzi?! Să ieşim, însă, din zona lui dacă şi să vedem care ar fi elementele acestei inadecvări?

Nu a scrie despre azi este problema, ci a angaja textul în slujba unei cauze efemere sau a nu fi capabil să laşi deoparte balastul prezentului, operând o selecţie a evenimentelor, atitudinilor, personajelor care vor avea relevanţa lor peste timp. În definitiv, prezentul e întotdeauna ambivalent. El are doza lui de nulitate şi de substanţă care, bine articulată, poate genera literatură.  Nu există, desigur, subiecte despre care nu se poate scrie, dar există cu siguranţă atitudini pe care textul nu le poate adopta fără a se auto-submina. Cum s-ar putea face o analiză serioasă a unui poem de Mihai Beniuc ce debutează astfel: Noi ăştia sîntem prea comunişti/ Ca să mai fim, de soarta ce ne pîndeşte, trişti (Ce să vă spun)?! Chiar dacă sub aspectul tehnicii literare ne-am afla în faţa unui poem genial (nu e cazul, desigur!), atitudinea eului liric, tonul interior al vocii poemului te îndemnă să nu îl iei în serios. Scriitorul de talent, cel care mizează pe propria sa posteritate şi nu doar pe confortul conjunctural, este tocmai acela care, pe lângă talent şi cultură, pe lângă lecturi vaste şi o permanentă racordare la ceea ce se întâmplă în literaturile din jurul său, mai are şi acest fler al refuzului coborârii către insignifiant. Orice discuţie serioasă despre valoare literară cred că începe după ce scriitorul şi-a exersat acest al şaselea simţ. Abia după aceea putem discuta despre talent literar, despre scriitură, despre personaje, despre strategii narative. Puteţi numi acest al şaselea simţ şi conştiinţă critică dacă doriţi, deşi eu cred că e mai mult. E, în primul rând, un refuz al prostituării, al compromisului care compromite, un soi de grijă faţă de modul în care textul tău va înfrunta viitorul. E în ultimă instanţă, înţelegerea adevărului fundamental că literatura nu are şi nu poate avea funcţii utilitariste. Nu se poate face literatură în absenţa a două componente fundamentale: componenta mitologică şi acest al şaselea simţ. Ambele sunt a-temporale, aproape anistorice şi de aici provine inadecvarea de care vorbeam. De aceea Iorga greşea fundamental: literatura nu poate avea un exclusiv specific naţional. Ea e doar, în accepţiunea ei cea mai înaltă, un produs al excepţionalismului fiinţei umane. E vorba de excepţionalismul individual şi nu de cel colectiv, teoretizat de Herder şi preluat de atâţia alţi intelectuali ai secolului XIX. Or, excepţionalismul nu are nici graniţe şi nici nu vorbeşte o limbă anume…    

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s