Opţiuni dialectice, paradigme culturale: Eugen Lovinescu şi Nicolae Iorga


Text prezentat la conferinţa „1911-2011: o sută de ani de la naşterea lui Emil Cioran. Interbelicul românesc: premise, ipoteze, controverse”, desfăşurată la Poznan, Polonia, iunie 2011

Nicolae Iorga
Nicolae Iorga
Eugen Lovinescu
Eugen Lovinescu

1. Premise

            Fiecare etapă importantă din istoria omenirii a beneficiat de personalităţi care au încercat să anticipeze evoluţiile culturale ale societăţilor în mijlocul cărora se aflau. Unii au reuşit, alţii nu… Ce anume trăsături sunt necesare pentru a rămâne actual la sute de ani după ce existenţa ta fizică va fi încetat?! Ce înseamnă, de fapt, în acest context al culturii, a reuşi? Cu siguranţă nu numai a acoperi o suprafaţă culturală vastă, nu doar a fi intelectual în cel mai desăvârşit sens al termenului, ci a avea viziune. Iar viziunea presupune capacitate de sinteză, racordarea la spiritul veacului, sesizarea elementelor de permanenţă din sânul unei societăţi, înţelegerea sensului mişcării elementelor culturale, eleganţa auto-revizuirii atunci când ea devine necesară în dauna unei consecvenţe care salvează autorul, dar nu poate întotdeauna salva opera şi ideile şi, nu în cele din urmă, o intuiţie a actului cultural şi a relevanţei lui peste timp. Dacă în ceea ce priveşte toate celelalte criterii există o oarecare posibilitate de a le cuantifica chiar în momentul în care ele performează, în privinţa intuiţiei şi a viziunii numai timpul se poate exprima hotărâtor. Caragiale e azi actual, spre exemplu, nu neapărat prin natura intrinsecă a umorului său, prin strategiile sale de a provoca râsul, ci prin faptul că a scris despre acele trăsături ale naturii umane care, deşi susceptibile a se modifica odată cu trecerea anilor, nu pot fi totuşi niciodată evacuate din însăşi esenţa umanităţii noastre. Din această perspectivă a viziunii şi intuiţiei aş dori să pun astăzi în discuţie personalităţile lui Nicolae Iorga şi Eugen Lovinescu. Nu mă voi limita, deci, la a vă prezenta succint, sec, cu o detaşare uşor supralicitată când e vorba de analize de genul celei pe care v-o propun astăzi, teoriile literare şi culturale ale celor doi, ci voi încerca, asumând toate riscurile ce decurg de aici, în însuşi spiritul impresionist al criticii lovinesciene, să le aplic teoriile în câmpul culturii române fără a mă limita exclusiv la spaţiul interbelic. Voi opera, deci, o necesară decontextualizare. De ce necesară? Pentru că viziunea în cultură se validează extrăgând teoriile din saeculum (Tacit), din zeitgeist (Herder), din spiritul veacului şi proiectându-le în perspectivă şi retrospectivă. Teoriile valide sunt acelea ce rezistă unui asemenea demers. Care este scopul unui astfel de exerciţiu? Unul teoretic, anume acela de a demonstra că opţiunile culturale ale unei elite nu sunt lipsite de consecinţe concrete şi altul practic, anume intenţia declarată de a milita pentru o recuperare şi reexaminare a locului şi rolului lui Eugen Lovinescu în cultura română. Înainte, însă, merită a fi spus că prezenta lucrare nu îşi doreşte idealizarea lui Lovinescu. El a avut erorile sale de judecată literară, nu întotdeauna „Sburătorul” a stabilit ierarhii literare ce aveau să reziste peste timp, nu întotdeauna mentorul modernismului românesc a dovedit claritate şi limpezime teoretică. Cu toate acestea, echilibrul său de factură europeană merită apreciat.

2. Eugen Lovinescu şi al şaselea simţ

          Pare la o primă vedere că, în comparaţie cu celelalte personalităţi modelatoare ale culturii româneşti interbelice, Eugen Lovinescu s-ar afla undeva în plan secund. Fără să aibă darul filosofiei speculative, ca Nae Ionescu şi mai târziu Constantin Noica, fără a se bucura de înalte demnităţi publice asemenea lui Iorga (nu va avea nici catedră universitară şi nici un loc în Academia Română), Lovinescu are, în schimb într-o vreme tulbure atât istoriceşte cât şi în materie de circulaţie a ideilor, intuiţia drumului corect. O simplă sentinţă, cu atât mai mult cu cât ea poate să pară o supralicitare, nu e suficientă aici. Să nu facem greşeala pe care i-o reproşa Lovinescu lui Iorga într-un articol din 1906[1], anume aceea de a rămâne în zona adjectivelor. Să ne deplasăm spre substantiv şi verb, adică spre idee.

În „Istoria civilizaţiei române moderne”, publicată în perioada 1924-1925, Lovinescu elaborează teoria sincronismului. Preluând anumite idei ale sociologului francez Gabriel Tarde, răsturnând paradigma maioresciană a formelor fără fond, Lovinescu este convins că singura şansă a unei culturi este sincronizarea ei, proces desfăşurat în mai multe etape. Imitaţia şi mai apoi perioada de asumare interioară, de efort integrator. Formele, spune el, avansează cu o viteză incomparabil mai mare decât cea a fondului, de aceea a aştepta, după cum sugerase Maiorescu, o anume legătură organică, o simultaneitate între formă şi fond este nu numai o eroare, ci şi un efort de factură sisifică, repetitiv şi irelevant. Lovinescu nu militează, aşa cum de regulă se lasă impresia, împotriva literaturii naţionale şi a tradiţiei. Într-un text-revizuire, scris în 1923 şi intitulat „Douăzeci de ani de critică”, el afirmă cu o luciditate şi un echilibru rar întâlnit la oponenţii lui,tradiţionaliştii: „Literatura română se dezvoltă în condiţiuni nefavorabile; jos, o impunătoare masă de neştiutori de carte; sus, o pătură cu o cultură fără baze etnice, îndestulându-şi nevoile artistice din alte literaturi […] Lucrurile şi oamenii se înlocuiesc unii pe alţii. Totul merge după legea progresului; se cuvine însă ca şi progresul să respecte ceea ce înlocuieşte[2]. Cât despre literatura naţională, criticul este şi mai elocvent atunci când, în articolul polemic la adresa direcţiei noi a lui Iorga afirmă: „Toată literatura noastră, dar absolut toată, e naţională…”[3].  Lovinescu, aşadar, reproşează lui Iorga şi celor care gândeau ca el nu recursul la tradiţie, ci artificialitatea acestui recurs, caracterul lui de construct intelectual, pledând împotriva încremenirii în proiect pe care Gabriel Liiceanu avea să o numească în zilele noastre prostie[4].

Despovărându-l, deci, pe Lovinescu de acuza că ar fi împotriva tradiţiei, să revenim la teoria sincronismului, decupând-o din contextul ei şi să încercăm a o aplica la o scară mult mai largă, cu intenţia declarată de a-i dovedi validitatea peste timp. Că modernitatea noastră e apanajul intersectării cu spaţiul cultural occidental, o altă idee în care Lovinescu credea, nu e deloc greu de demonstrat. Marile momente culturale şi politice româneşti s-au desfăşurat sub patronaj ideatic occidental. Corifeii Şcolii Ardelene studiază la colegiul „De propaganda Fide” din Roma şi la Universitatea din Viena, paşoptiştii români sunt aproape fără excepţie francofoni, transplantând în cultura română, uneori cu exagerările de rigoare, idei culturale şi politice ale Franţei revoluţionare, junimiştii sunt educaţi la Universităţi germane în spirit germanofil, Războiul de Independenţă din 1877 se desfăşoară tocmai pentru a ieşi de sub tutela Orientului, statul român, în formula sa monarhică, este întemeiat prin aducerea unui Rege dintr-o dinastie occidentală (acum Carol I al României, în 1866, la data începerii domniei sale, Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen), marile personalităţi interbelice cultivă relaţii privilegiate cu literatura şi cultura franceză, cele mai importante proiecte politice postdecembriste au vizat reintegrarea în marea familie europeană (aderarea la NATO şi Uniunea Europeană). Toate curentele noastre literare, atâtea câte vor fi fost ele şi cu mixtul de rigoare între principiile lor estetice ne vin pe filieră occidentală. Cu excepţia, desigur, a poporanismului lui Constantin Stere şi a proletcultismului care proveneau taman de acolo de unde răsare lumina, adică fireşte de la… Răsărit.

În ceea ce priveşte validitatea teoriei sincronismului, demonstraţia e încă şi mai facilă. Cultura română modernă debutează în secolul XIX prin imitare furibundă, criticată atât de Kogălniceanu în 1840 (în Introducţia la „Dacia literară”) cât şi de Maiorescu în 1868 (În contra direcţiei de astăzi în cultura românească) … Ne aflăm, deci, în prima etapă a teoriei sincronismului. În interbelic, sosise momentul celei de-a doua etape. Efervescenţa polemică, pleiada de personalităţi culturale de valoare, soliditatea ideilor care intră acum în dialog sunt toate argumente în sprijinul ideii că peisajul cultural românesc intrase deja în zodia unei despărţiri a apelor. Tendinţa se manifestase insular încă de la sfârşitul veacului XIX, când excentricul Macedonski încearcă să impună în cultura română un curent literar care se manifesta într-o deplină sincronizare cu ceea ce se întâmpla în Franţa: simbolismul. Jean Moréas publică manifestul curentului în „Le Figaro” în 1886 iar în 1889 Macedonski se auto-proclamă iniţiatorul european al simbolismului. Iată, deci, că după o perioadă de ardere a etapelor, şi mă refer aici la secolul XIX, cu excepţia, poate, a ultimelor sale două decenii, urma etapa finală a sincronizării. Fatalitatea şi, voi încerca să demonstrez, nu numai ea, a îngheţat procesul în 1945, când la putere va veni în România un partid care, în timpul Primului Război Mondial, ajunsese la o asemenea cotă de popularitate naţională încât avea în jur de vreo 1.000 de membri. Asemenea lui Făt-Frumos din basmele româneşti, Partidul va creşte într-un an câţi alţii în 10, devenind un soi de mutant cu vreo 4 milioane de membri în 1989… Urmează o acoladă de aproximativ 45 de ani, când tot ceea ce acumulase cultura română e puternic mutilat şi contorsionat. Pare că sincronismul lovinescian e pus definitiv între paranteze. Paradoxal poate pentru unii, perfect coerent însă în esenţă, postcomunismul românesc debutează din nou sub semnul teoriei sincronismului. În primii ani de după 1989 ne regăsim în aceeaşi perioadă de imitare furibundă. Europa, de la produsele agricole şi până la cele culturale, devine un soi de voce infailibilă, un soi de bloc monolitic înspre care ne uităm cu un respect câteodată exagerat, aproape religios. Ne întoarcem, deci, la momentul 1840, cu diferenţele care ţin evident de spiritul unui alt secol. În mod simbolic, din 2007 am intrat în următoarea etapă a sincronismului. Membri ai Uniunii Europene, începem să dezvoltăm o conştiinţă critică. Mimesisul nu ne mai mulţumeşte. Iată, deci, de ce afirmam că Eugen Lovinescu nu e doar un critic literar, descoperitor şi modelator al unor destine literare de excepţie, ci şi un om cu o viziune.

Astăzi, în anul de graţie 2011, europenismul lovinescian nu mai are nimic excepţional. El pare atât de firesc încât mulţi, nefamiliarizaţi cu România dintre cele Două Războaie Mondiale s-ar putea întreba de ce am simţit nevoia accentuării unei asemenea evidenţe. Ei bine, tocmai pentru că în interbelic lucrurile nu erau deloc atât de clare. Nae Ionescu, de pildă, vorbea de moartea democraţiei şi a capitalismului, înfiera Parlamentul ca instituţie şi considera că măria-sa cultura ar fi aristocratică. Nichifor Crainic propovăduia întoarcerea spre Orient şi îl definea în mod repetat pe Lovinescu drept „inventatorul maimuţei imitatoare”[5] ! Nicolae Iorga era nemulţumit că Teatrul Naţional avea prea multe reprezentaţii în franceză şi îi incită la violenţă pe studenţii naţionalişti. Consecinţa? Evenimentele violente din seara de 13 martie 1906… Constataţi, deci, că echilibrul lovinescian, atât de firesc astăzi, era în epocă dacă nu un soi de rara avis, atunci cel puţin un gest categoric minoritar. Desigur, se va spune astăzi că vremurile erau tulburi. Adevărat, nimeni nu poate nega, însă merită de asemenea amintit că şi Lovinescu trăia în aceleaşi vremuri care l-ar fi putut lesne tulbura prin contaminare. El avea, probabil, o imunitate ceva mai bine dezvoltată.

3. Nicolae Iorga şi al şaselea simţ

Nicolae Iorga, probabil ultima personalitate de factură enciclopedică din cultura română (pe măsura avansării în istorie devine din ce în ce mai improbabilă existenţa unui enciclopedism de tip Cantemir sau Iorga), este, într-un anume sens, şi am începe discuţia din perspective biografice, opusul a ceea ce a reprezentat Eugen Lovinescu. Implicat în politică, academician, cu preocupări de reformare a învăţământului, istoric  şi orator, Iorga a acoperit domenii vaste în care s-a exprimat mai mereu cu aceeaşi coerenţă. În prim-planul vieţii noastre publice, el este unul dintre susţinătorii tradiţionalismului în literatură, în formula sămănătoristă. Deşi a fost redactor-şef al revistei „Sămănătorul” pentru o scurtă perioadă de timp (1905-1906), Nicolae Iorga a reuşit să impună în conştiinţa publică ideile acestui curent cultural într-o mai mare măsură decât predecesorii săi. Şi aceasta s-a întâmplat pentru că, în virtutea coerenţei de care aminteam mai devreme, Iorga nu şi-a limitat intervenţiile sămănătoriste la perioada în care a activat ca redactor şef al „Sămănătorului”. El era sămănătorist avant le lettre şi avea să fie sămănătorist până la sfârşitul vieţii. Revista e doar o platformă polemică, una în plus…

În câmpul literaturii, Nicolae Iorga intră cu instrumentele istoricului. În Istoria Literaturii româneşti. Introducere sintetică, publicată în 1929, găsim următorul pasaj, semnificativ pentru modelul de analiză literară practicat de autorul lui: „Pentru o societate este o binefacere ca toţi să se hrănească de la acelaşi izvor literar, ca toţi să întrebuinţeze acelaşi fel de a vorbi care duce deseori şi la acelaşi fel de a cugeta şi de a simţi. Se creează în felul acesta un fel de uniune morală, de care societatea are cea mai mare nevoie”[6]. Confuzia etic-estetic, ridicată de Iorga la rang de instrument prim al analizei, va parazita mare parte din intervenţiile sale literare. Într-un text din 1934, reprodus în Istoria literaturii româneşti contemporane, el reproşează poeziei contemporane lui (nota bene!) lipsa de „coerenţă şi sinceritate[7]! La el, autonomia esteticului nu există. Chiar şi atunci când trece la o analiză stilistică, Iorga e încă tributar unei viziuni… să-i zicem neoclasiciste. Iată cum arată poezia în viziunea lui Iorga: „Dar cei […] cari sunt tradiţionalişti […] în domeniul poesiei, pretind că o poesie trebuie să plece de la un sentiment, să cuprindă o sinceritate, că poesia aceasta nu strică dacă îmbracă o idee -, dar nu prea multe, pentru că, dacă îmbracă prea multe, ideile se ciocnesc între dânsele, iar poesia trebuie să aibă o unitate, precum nu este bine să fie prea multe comparaţii, pentru că nimic nu este mai grozav decât piramida comparaţiilor în poesia nouă. E un dezastru când comparaţiile se luptă unele cu altele, când se încalecă una cu alta”[8].   Încercaţi să aplicaţi această judecată de valoare poeziei gnomice şi gnoseologice a lui Eminescu (Glossă) şi veţi constata că nimic valoros nu rămâne din această capodoperă. Găsim aici inadecvarea care face astăzi din ideile literare ale lui Iorga un construct artificial, cu uşor iz dogmatic. E, de altfel, ceea ce-i reproşa şi Lovinescu. Dogma ia în concepţiile lui Iorga despre literatură, locul esteticii.

Cât despre principiile sămănătorismului, ele instaurează aceeaşi confuzie etic-estetic adăugându-i o importantă dimensiune etnică. Sămănătoriştii susţin că viaţa autentică se desfăşoară în perimetrul satului românesc. Apoi, ca o consecinţă firească, mai afirmă şi că ţăranii transplantaţi în mediul urban trăiesc sentimentul dezrădăcinării. Ei recomandau în literatură paseismul, militau pentru o literatură naţională şi considerau că aceasta ar trebui angajată în opera de culturalizare a ţărănimii.  Niciuna dintre trăsăturile enunţate mai sus nu e conexată direct cu fenomenul literar în sine. Voi aplica aceeaşi metodă de analiză pe care am preferat-o în cazul ideilor lovinesciene. Esenţa sufletul românesc se găseşte la sat, spune Iorga şi nu numai el… Şi unde altundeva s-ar putea găsi, ne-am putea întreba noi astăzi, de vreme ce România începutului de secol era predominant rurală? La început de secol XX, aproximativ 84% dintre români trăiau în mediul rural. Către 1930, procentul se reduce nesemnificativ, ajungând la 78%. Tradiţia citadină românească abia începe să se contureze. Prin urmare, constatarea sămănătoristă nu e de ordin calitativ, ci pur statistic. Apoi, sentimentul dezrădăcinării nu este, orice s-ar spune, o constantă românească. Ţăranul român se simte dezrădăcinat la oraş în aceeaşi măsură în care orice fiinţă umană premodernă se simte dezrădăcinată la părăsirea spaţiului său vital. E un proces ireversibil ce are legătură cu industrializarea şi urbanizarea României. Cum anume concret se putea realiza ceea ce promova Iorga, şi anume întoarcerea la realităţile satului românesc patriarhal?! Admiţând că aceasta era soluţia, oricum nu literatura era chemată pentru a o face posibilă.

 Ultimele două trăsături sămănătoriste enunţate mai sus par a fi mai apropiate de domeniul literar. Problema este, însă, că paseismul promovat de Iorga este eminamente caduc. El fusese deja practicat cu mai mult sau mai puţin succes de paşoptişti şi de generaţia contemporană lui Eminescu. Ca mijloc de expresie artistică, paseismul aparţine romantismului de secol XIX. Nu poate fi, deci, o orientare care să fie practicată cu succes în interbelic, după ce deja poezia românească trecuse – valoric şi istoric vorbind – de perioada redescoperirii Evului Mediu românesc şi a suspinurilor patetice ale lui Cârlova pe maiestuoasele ruinuri ale Târgoviştei. Cât despre ideea că literatura ar trebui să contribuie la opera de culturalizare a ţăranului român, aici ne aflăm în proximitatea abandonului total al autonomiei esteticului.

 Intuiţia lui Iorga nu a funcţionat. Este, de altfel diferenţa esenţială între el şi Lovinescu în câmpul literaturii. Lipsa celui de-al şaselea simţ, al adecvării teoriei cu timpul şi timpurile, îl plasează pe Nicolae Iorga pe o poziţie uşor riscantă, fie şi numai pentru că discursul său, în esenţă bine intenţionat şi pe alocuri competent argumentat, poate fi recuperat în mod propagandistic, ceea ce, într-un anume sens, s-a întâmplat în comunism. Analizele sale literare, preferinţele pentru un tip de scriitură pe care îl putem califica astăzi drept ideologic, erorile de judecată literară, importarea instrumentarului istoric şi aplicarea lui în câmpul literaturii în dauna unui instrumentar de factură estetică, toate acestea reclamă o rediscutare şi o repoziţionare a judecăţilor literare ale lui Iorga. În paralel, prin prisma acurateței analizei, a limpezimii verdictului, putem afirmă că este necesară şi o recuperare a lui Eugen Lovinescu. Paradoxal, în vreme ce revizuirile permanente lovinesciene se bucură de o coerenţă organică, naturală, consecvenţa lui Iorga devine nu de puţine ori rebarbativă, excesiv teoretică şi uneori exclusiv polemică. Este, de altfel, acesta destinul acelor oameni care, prin forţa lor intelectuală, acoperă domenii de o vastitate ce reclamă stricta specializare.


[1] Eugen Lovinescu, „«Direcţia nouă»  a d-lui Iorga”, în Opere,Vol. I, Bucureşti, Editura Minerva, 1982, pp. 284-300.

[2] Eugen Lovinescu, „Douăzeci de ani de critică”, în Scrieri, Vol. I, Bucureşti, Editura Minerva, 1969, pp. 497-499.

[3] Eugen Lovinescu, „«Direcţia nouă»  a d-lui Iorga”.

[4] Gabriel Liiceanu, „Despre limită”, Bucureşti, Editura Humanitas, 1994.

[5] Nichifor Crainic, “Spiritualitate”, în “Gândirea”, an VIII, nr. 8-9, 1928, reprodus în Orientări culturale româneşti în perioada interbelică, Ileana Ghemeş, Alba Iulia, Editura Aeternitas, 2010, p. 238.

[6] Nicolae Iorga, Istoria literaturii româneşti, Bucureşti-Chişinău, Editura Litera Internaţional, s.a., p. 40.

[7] Nicolae Iorga, Istoria literaturii româneşti contemporane, Vol. II, „În căutarea fondului”, reprodus în Orientări culturale româneşti în perioada interbelică, p. 73.

[8] Nicolae Iorga, Tradiţie şi inovaţie în artă (Conferinţă ţinută la Universitatea Populară în nov. 1937), reprodus în  Orientări culturale româneşti în perioada interbelică, p. 53.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s