Coşmarul românesc: Vlad Ţepeş şi ţeapa lui

Cum nu vii tu, Ţepeş doamne… e poate invocaţia pe care am auzit-o cel mai adesea în ultimele decenii de la căderea formală a comunismului românesc. Mai mereu când de pe ecranele televizoarelor unii şi alţii ne vorbesc despre corupţii lor (căci, indiferent cine vorbeşte, corupţii sunt întotdeauna ai celorlalţi) se strecoară în discuţie şi regretul că noi, românii de azi, nu mai trăim în vremea lui Vlad Ţepeş când, nu-i aşa, puteai lăsa o pungă cu galbeni pe uliţă şi nimeni nu se atingea de ea. Poate că nici cel care lăsase punga nu mai avea tupeul de a o revendica mai apoi, din teama ca nu cumva să atârne fără prea multă judecată într-o ţeapă.

Ţeapa însăşi devine la noi astăzi simbolul justiţiei absolute, al unei dreptăţi  în regim de urgenţă. Amuzant e că mulţi dintre cei care îl invocă fie pe Vlad Ţepeş, fie celebra lui ţeapă ar fi, dacă dorinţa li s-ar împlini,  printre primii care şi-ar admira concetăţenii de la înălţimea ei. Nu asta, însă, îşi propune să aducă în discuţie textul de faţă. În definitiv, discursul public şi cel politic au pretutindeni dozele acestea de ipocrizie şi retorică goală. Spui ceea ce oamenii se aşteaptă să audă: dacă sondajele de opinie îţi arată că ei îl preţuiesc pe Ţepeş, îl invoci de fiecare dată înălţându-ţi vocea şi bălăbănindu-ţi mâinile în stânga şi în dreapta. Aşa procedează un justiţiar… Nu această vorbărie pe marginea ţepelor şi a lui Ţepeş ar trebui, deci, să ne preocupe, ci tocmai faptul că ea are o anume aderenţă, se adresează unui public destul de numeros. De unde ştim asta? Primul din multele argumente la care mă gândesc este aşa-zisa cercetare întreprinsă de Televiziunea Română în 2006 cu măreţul scop de a afla care e, în opinia românilor, cel mai mare dintre ei. Cu doar câteva luni înainte de aderarea României la Uniunea Europeană, Vlad Ţepeş a ocupat un (dez)onorant loc 12 din 100 de figuri de eroi şi antieroi români. De curiozitate, puteţi vedea cu ce panteon de personaje a intrat mentalul colectiv românesc în Europa!

Aşadar, ce spune despre noi invocarea cu obstinaţie a acestui model preluat, s-ar zice, direct din Evul Mediu românesc?! Poate n-ar fi rău să lămuresc rostul acelui s-ar zice… E simplu: personajul care trezeşte nostalgii justiţiare şi fior patriotic nu e domnitorul Vlad Ţepeş cu datele sale istorice, biografice, ci mitul Vlad Ţepeş, aşa cum a trecut el din legendele populare în vitrina cu eroi a romanticilor, de aici în istoriografia comunistă şi mai apoi în mentalul colectiv. Bietul Vad Dracul are parte de o posteritate ambiguă: pe de o parte fanii lui Bram Stoker îl caută printre cotloanele castelului de la Bran, trăind intense şi repetate coşmaruri sau vise erotice cu vampiri transilvani, pe de altă parte urmaşii săi îl invocă drept simbol al unui paradis pierdut, al unei Vârste de Aur când pe la noi, pe la români (sic!), domneau cinstea absolută, dreptatea şi echitatea socială (parol!).

Atâta vreme cât îl vom invoca pe Ţepeş şi inevitabila lui ţeapă, atâta vreme cât ei vor fi încă parte a unei alegorii preferate de politicieni şi de marile mase populare, suntem inevitabil condamnaţi la provincialism. Modelele noastre, oriunde în lume, răspund mereu, printre altele, la fundamentala întrebare: cum vrem să arătăm? Care este varianta noastră ideală, spre care aspirăm şi pe care eventual o putem realiza? Prin ce anume se distinge justiţia lui Ţepeş, cea pe care ne-o dorim atât şi la care visăm ca la piatra filosofală? Păi, în primul rând pe o deplasare de accent dinspre probatoriu şi prezumpţia de nevinovăţie către execuţie. Justiţia lui Ţepeş satisface o dată gustul pentru o dreptate primitivă şi a doua oară nevoia de spectacol. Câţi români nu şi-ar cumpăra sâmbăta bilete să-i vadă pe marii corupţi puşi frumos în ţeapă, etichetaţi şi aşezaţi după rang?! Ce frumos ar fi să faci un grătar la umbra corpurilor putrefacte ale corupţilor atârnând în ţepe care strălucesc în soare!!!

Să-i punem în ţeapă pe toţi fără să le dăm şansa de a-şi lua un avocat şi de a căuta vicii de procedură, nu? Asta e justiţia la care visăm… Fără nuanţe, fără subterfugii. Ţeapa e bună şi pentru cel care ucide şi pentru cel care fură o pâine. O justiţie uniformizatoare, eventual un cod penal cu un singur articol… Fără bani cheltuiţi pe judecători şi avocaţi… Ţeapa le va face pe toate; un întreg sistem juridic stufos şi alambicat înlocuit de o bucată de lemn ascuţită la vârf.

Nouă, însă, nu ne sunt de ajuns ţepele… tânjim şi invocăm figura aceluia care ştia să le folosească precum nimeni altul. Justiţia ideală e aceea care poate fi aplicată de un singur mare înţelept, un tătuc, un atoateştiutor… Vedeţi, aşadar, de ce comunismul românesc a prins aşa de bine în ciuda numărului mare de dizidenţi apărut după 1989?! Pentru că în mare parte el venea pe o aşteptare colectivă: aşteptarea lui Vlad Ţepeş. Sfertodocţi cu carnete de partid nu făceau altceva decât să-l încarneze pe Ţepeş. Milioane de Ţepeşi, clone stupide şi ridicole care împărţeau apartamente, butelii şi ani de temniţă după bunul lor plac. Căci, nu uitaţi, pentru cei care îl invocă pe Ţepeş nu există ideea de recurs. Dacă Măria-Sa hotărăşte că eşti vinovat, atunci eşti şi gata… Nicio discuţie nu mai încape aici. Păi ce, stătea el domnitorul cu ţepele gata până când condamnatul îşi epuiza toate căile de atac în justiţie?! Nuuuuuuuuuuuu. Asta e însăşi esenţa ţepei: un soi de import în spaţiul carpato-danubiano-pontic al acelui întâi tragi şi apoi pui întrebările din vestul sălbatic.   

Ni se pare câteodată că modelele culturale pe care le promovăm prin şcoli şi pe la televizoare sunt doar aşa, chestiuni inutile de filozofie, fără efecte concrete în societate. Păi ce e atât de rău în invocarea repetitivă, obsedantă a lui Vlad Ţepeş? Mai câştigăm ceva voturi, devenim un picuţ mai populari iar asta nu are cum să dăuneze sănătăţii nimănui. În realitate, toţi cei care au fost părtaşi la implantarea în conştiinţele românilor dependenţi de televizor a unor modele de acest gen au contribuit din plin la slăbirea imunităţii noastre la prostie. Iar o masă critică tolerantă la prostie e din start condamnată. Democraţia rămâne simplă demagogie pentru o masă de tovarăşi deveniţi peste noapte domni , de oameni noi transformaţi brusc în cetăţeni, care, însă, în esenţă, au rămas în spaţiile gregare ale adorării aceloraşi modele culturale. Nu criza economică, nu elita noastră politică, nu ungurii care vor să ne ia Ardealul sunt adevăraţii noştri inamici astăzi. Marea noastră problemă e că visele ne sunt încă bântuite de imaginea lui Vlad Ţepeş, a ţepei lui şi a altora ca el…

Pădurea de ţepe: mare prilej de mândrie şi bravură românească… chiar şi azi!