Jurnal polonez


  iunie 2011

Polonia… țara la care de câțiva ani privim cu un soi de admirație pe care în primii ani de după 1989 o încercam față de Ungaria. Aproape că nu există talk-show politic în care să nu se invoce modelul polonez. Nimic rău în asta… doar că în afară de a invoca nu prea facem nimic. În plus, compararea a orice cu orice trădează o superficialitate şi o ignoranţă deranjante. E exasperant cum media românească foloseşte orice dezastru ce se petrece în cine ştie ce zonă de pe glob pentru a face paralele dintre cele mai fanteziste (a se vedea recentul caz al cutremurului din Japonia). E totuși interesant cum preferințele în materie de modele se deplasează ușor-ușor către centrul Europei. Fie și numai acesta e un semn că realităţile, oamenii şi aspiraţiile se schimbă în România. N-aș putea spune că Polonia îmi este complet străină, cu toate acestea nu împărtăşesc deloc ideile celor care privesc spre Varşovia ca spre un spaţiu modelator. Sunt prea multe diferenţe. Diferenţe de atitudine, istorice, sociale… Însă pentru mine diferenţa esenţială ţine de modul în care noi şi polonezii ştim să rezistăm. Pe de o parte avem încăpăţânarea poloneză, inflexibilă, pe alocuri rigidă, dar extrem de greu de învins, pe de altă parte acomodarea românească, sufletul nostru făcut când din trestie, când din plastilină. Ei au dispărut pentru o vreme de pe harta lumii, noi am rămas acolo când logica istoriei spunea că trebuie să dispărem… Însă e greu de cuantificat cu exactitate preţul plătit de fiecare dintre cele două naţiuni pentru prezervarea modului lor de a rezista…  

Aterizez pe Aeroportul din Varșovia către amiază. Gradele din termometru nu sunt prea multe, dar e plăcut. Iau trenul din Varșovia către Poznań. Nu am realizat niciodată până acum de ce orașul acesta relativ mare, situat în Wielkopolska (nord-vestul Poloniei) mă întâmpină de fiecare dată cu un soi de familiaritate ușor bizară. Mă simt aici mai confortabil decât în multe alte spații față de care România ar trebui să aibă în mod tradițional o anume afinitate culturală. Realizez acum că Poznań seamănă izbitor cu orașele din Transilvania. Are ceva din somptuozitatea burgheză a Brașovului și urbanitatea zgomotoasă a Clujului. Arhitectura încurajează și ea o asemenea comparație. Piața veche a orașului polonez îmi aduce aminte de centrul vechi al Oradei, așa cum arăta el acum câțiva ani, când l-am vizitat ultima oară. N-aș vrea să merg mai departe cu această comparație, nu de alta dar, așa cum spuneam, zilele acestea Polonia este invocată ca model de multe ori excesiv și arbitrar. N-aș vrea să pic în aceeași capcană. Comparaţiile noastre strict afective, personale, nu ar trebui extrapolate la un nivel la care nu se mai susţin.

La Universitate particip la o conferință dedicată interbelicului românesc și în special lui Emil Cioran, de la a cărui naștere se împlinesc 100 de ani. În cele două zile de conferință îi ascult pe studenții polonezi vorbind într-o română fluentă, pe alocuri cu mult peste ceea ce aud de ceva vreme vorbindu-se în țară, despre Cioran, Mihail Sebastian, Nicolae Steinhardt, Lucian Blaga și alții. Discursurile, dincolo de aspectul lor strict lingvistic, sunt consistente. […]* De câțiva ani buni, România, ca de altfel multe alte țări, a încetat să mai fie reprezentată (dacă o fi fost vreodată!) de oficiali, ci se reprezintă într-un fel singură, la nivel individual, prin fiecare cetățean al ei care intră în contact cu lumea de dincolo de graniță. Poate fi, într-un fel, dezavantajos… Se presupune că reprezentanții oficiali ai unui stat sunt oricum ceva mai educați decât media celor care-i trec granița. O fi sau n-o fi așa… e greu de spus, dar cert e că mă bucură orice context în care pot constata cum legăturile individuale, vii, se substituie masivelor legături formale, birocratice, anchilozate și iremediabil șablonizate. Când vom avea posibilitatea de a ne întâlni faţă în faţă, de a discuta la aceeaşi masă, multe dintre idiosincraziile, prejudecăţile, clişeele pe care le avem unii cu privire de alţii vor dispărea sau cel puţin vor fi înlocuite. Într-o lume utopică sunt convins că primele care ar trebui să dispară ar fi instituţiile de reprezentare colectivă. Indivizii se reprezintă singuri prin ceea ce sunt, prin ceea ce fac secundă de secundă. Nu avem nevoie de nimeni pentru a ne spune cum trebuie să gândim unii despre alţii. În 1932, Einstein avea deja viziunea unei astfel de lumi. Păcat, însă, că există astăzi pe glob prea mulţi patrioţi pentru a mai putea spera că visul lui Einstein poate deveni curând realitate. El spunea: până când armata şi educaţia agresiv-patriotică nu vor fi abolite, nu putem spera la progres.

Discut adesea cu prietenii mei polonezi și nu de puține ori vorbim inevitabil despre comunism și despre ce s-a întâmplat odată cu prăbușirea lui, despre reformele poloneze atât de lăudate la Bucureşti. Cred că diferenţa esenţială între noi nu ţine decât în mică măsură de modul în care ne-am gestionat postcomunismul. Totul începe cu mulţi ani în urmă, poate cu secole în urmă, cine mai ştie exact?! Comunismul nostru a fost aşa cum a fost pentru că noi am fost cel care l-am tolerat şi am contribuit din plin la abjecta lui monstruozitate. Lipsa de educaţie a unei populaţii profund rurale şi analfabete (înainte de 1940) nu ne-a lăsat prea multe şanse. Nu spun că el, comunismul, era ceva care putea fi evitat. Însă, nu trebuie să uităm niciodată că la români comunismul a avut specificul lui. Polonezii au resimţit momentul 1989 ca pe o schimbare pe când în Carpaţi el a fost o ruptură. O violentă secţionare a unui cordon ombilical ce ne-a lăsat debusolaţi, plutind în ceva care nu semăna deloc cu vâscosul lichid amniotic în care ne bălăciserăm vreme de câteva decenii. Balonul de săpun a plesnit şi noi ne-am trezit în afara lui complet nepregătiţi. De aceea în postcomunism românii au avut tendinţa de a recrea spaţiul atât de familiar de dinainte de 1989. Peste noapte, pur şi simplu lumea a încetat să existe în formele pe care le ştiam şi la care ne adaptaserăm în marea noastră majoritate. Urmarea a fost că nu am ştiut ce să facem în noua lume, nu mai aveam memoria normalităţii, eram puternic amputaţi, schilodiţi. Aerul prea tare al normalităţii, nerespirat de atâta vreme, ne-a produs acute şi intense dureri de cap. De aici, traseele diferite pe care le-au urmat cele două ţări după 1989. La noi, cu un proletariat gregar, cu pseudo-elite educate în spiritul descurcăroşeniei şi lipsei de coloană vertebrală, cu o populaţie rurală sărăcită şi animalizată, cu o generaţie tânără needucată şi conformistă nu se puteau face mai multe lucruri decât s-au făcut. Au fost excepţii, dar masa critică are forţa ei, o forţă care până la urmă face legea.

E, apoi, o altă diferenţă pe care tindem câteodată să o ignorăm: diferenţa dintre un spaţiu ortodox în care Biserica autocefală e parte a statului şi un spaţiu catolic, unde Suveranul Pontif excede prin autoritate orice ierarhie statală, naţională. În cazul concret al supravieţuirii în comunism şi după el, acest amănunt a făcut diferenţa. El poate fi, totuşi, un bumerang[…]*

  Vin în Polonia cel puţin odată pe an încă din 2005 şi de fiecare dată constat că fără cunoştinţe de limbă polonă sau prieteni polonezi aş avea reale dificultăţi în a mă descurca. Nu numai că pe stradă, în magazine sau în tramvaie limba engleză nu te ajută la nimic, dar vorbirea ei creează în interlocutorii polonezi un soi de panică inexplicabilă. Îmi amintesc că anul trecut  am întrebat într-un bar dacă se poate fuma. O tânără poloneză m-a ascultat câteva secunde după care, la auzul sunetelor atât de puţin familiare pe care le emiteam, s-a retras speriată, a dispărut în spatele tejghelei fără a-mi fi dat vreun răspuns. Cu ceva ani în urmă mă întorceam de la cumpărături când am constatat că nu mai am bilete de tramvai. Cum nu era niciun biletomat prin zonă, a trebuit să încerc să cumpăr bilete de la un chioşc din staţie. Aveam cu mine un bilet folosit pe care l-am folosit ca model. Mă gândeam că dacă nu mă voi înţelege cu vânzătoarea în engleză, măcar vom putea comunica… non-verbal. Nicio şansă… Nici nu am început bine să vorbesc şi să flutur biletul prin faţa bătrânei când aceasta mi-a spus ceva în polonă şi mi-a trântit geamul în nas. A trebuit să merg pe jos două staţii de tramvai. Era iarna… O iarnă poloneză aspră. Cu câteva zile în urmă mă întorceam de la jogging când o adolescentă mă întreabă în polonă dacă ştiu unde este lacul Malta. De acolo veneam, deci am început să îi explic în engleză. Adolescenta s-a depărtat de mine brusc, s-a înroşit la faţă şi fără să mă mai asculte a rostit un thank you palid. Deşi ar fi trebuit să fiu obişnuit până acum, şi astăzi mă surprind astfel de reacţii. E un paradox pe care nu îl înţeleg. Studenţii polonezi pe care îi cunosc sunt în covârşitoarea lor majoritate poligloţi. Probabil că încă nu a trecut suficient timp din 1989 pentru ca ei să devină şi majoritari. Din câte mi-am dat seama, polonezii, ca şi românii, de altfel, nu sunt tocmai globe trotteri. De aici ar putea veni reticenţele în faţa unui individ care nu-ţi vorbeşte limba şi care vine dintr-un spaţiu despre care nu ai prea multe referinţe subiective. Oricine a călătorit suficient pentru a realiza ce mult înseamnă să găseşti într-o ţară pe care nu o cunoşti pe cineva care să îţi ofere informaţii va deveni categoric binevoitor faţă de străini. În comunism se circula greu, chiar dacă evident Polonia nu a trăit în izolarea pe care a experimentat-o România în decenii de ceauşism.

În Poznań se desfăşoară un festival de film românesc. Pelicule de foarte bună calitate. Cele mai multe dintre ele sunt semnificative pentru noul val de regizori şi actori români. Trăiesc o aproape revelaţie culturală. Eram de ceva vreme convins că în materie de comedie teatrul şi cinema-ul românesc sunt depăşite. Aceleaşi gaguri ca acum câteva decenii, aceleaşi obositoare qui pro quo-uri care poate că amuză la Molière, dar dezamăgesc prin lipsa lor de prospeţime în secolul XXI. „Nuntă în Basarabia” şi „Morgen”, însă, îmi demonstrează că greşesc. Sunt încă resurse de umor ce respiră modernitate prin toţi porii. Mi-ar plăcea să le regăsesc şi în literatură, acolo unde de departe Cărtărescu mi se pare a fi inovator (nu numai în materie de umor şi ironie).

Părăsesc Polonia (şi, în acelaşi timp, Europa continentală) la sfârşit de iunie. Mă îndrept către Marea Britanie şi Republica Irlanda.

*Rigorile redactării unui jurnal presupun afirmaţii incomode despre oameni şi locuri. Pentru protejarea diferitelor sensibilităţi, anumite pasaje din jurnal lipsesc.

2 gânduri despre „Jurnal polonez

  1. O remarca, Ovidiu: nu stiu daca e fericita comparatia disparitiei de pe harta a Poloniei cu presupusa noastra ramanere. Adica „noi” nu am existat mai deloc pe harta (chiar si la propriu, vezi harti veritabile) Europei in secolele 16-mijloc de 19. Polonia a disparut pentru ca a avut ce sa dispara. Chiar daca astazi revendicam istoriceste o anumita autonomie pastrata fata de Imperiul Otoman, la nivel de secol 17, de exemplu, in impartirile epocii Tara Romaneasca si Moldova intrau, grosso-modo, in granitele Imperiului. De Transilvania nici nu mai zic. E discutabila de asemenea existenta unui „noi”, a unui corp comun romanesc, pe scara istoriei, dar, oricum, geo-politic noi existam prea putin pe aceeasi scara.
    In alta ordine de idei, mi-a placut termenul de „spiritul descurcaroseniei”. M-am gandit adeseori la ideea asta ca la o plaga nationala.

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s