Anna Hazare între Marx şi Gandhi


O derutantă şi complexă poveste (devenită între timp caz) agită spiritele în India zilele acestea. Măcinată de corupţie, clasa politică indiană s-a văzut confruntată cu fenomenul Anna Hazare. Un activist social, fost soldat, ajuns la o vârstă venerabilă (74 de ani), bucurându-se de prezumpţia de incoruptibilitate din partea unor importante mase de nemulţumiţi, Anna Hazare a propus un proiect de lege anticorupţie (Jan Lokpal Bill) extrem de rigid şi antidemocratic. El doreşte instituirea unui board de incoruptibili în fiecare stat indian care să controleze toate masivele sisteme birocratice. Pentru că utopica lui soluţie nu poate trece de Parlament, Hazare hotărăşte să intre în greva foamei (pe 16 august 2011). Decizia lui, precum şi arestarea sa ulterioară în New Delhi sub acuzaţia de a fi încercat să organizeze o manifestaţie neautorizată îi atrage alături suportul popular. Hazare ar fi dorit să îşi înceapă greva foamei într-un parc în Delhi, iar poliţia ar fi autorizat manifestarea numai odată cu anumite măsuri de securitate (restrângerea grevei foamei la doar trei zile şi un număr de manifestanţi nu mai mare de 5 000). Anna Hazare s-a arătat inflexibil faţă de condiţiile formulate de autorităţi, prin urmare a fost arestat. Urmarea? Mii de manifestanţi au ocupat piaţa Ramlila Maidan din Delhi. Între timp, din închisoare, Hazzare îşi continua greva foamei şi trimitea periodic mesaje către public şi televiziuni prin staful său. La momentul redactării acestui text, guvernul indian, autorizat de Parlament, încearcă o negociere cu omul care, mai mult decât oricine altul în istoria recentă a Indiei, e adesea asociat cu Gandhi. Hazare a anunţat deja că va întrerupe greva foamei pe 28 august, la ora 10.00, conform cotidianului „Hindustan Times”.… Citește mai mult Anna Hazare între Marx şi Gandhi

Despre profesorul de ieri şi de azi


Demult, mileniul trecut, pe când eram elev de şcoală generală şi, mai apoi, de liceu, obişnuiam să mă gândesc la profesorii mei ca la oameni care nu aveau nimic în comun cu lumea din care veneam eu însumi. Printr-o bizară deficienţă de imaginaţie, nu mi i-am putut imagina niciodată în posturi casnice, făcând mâncare în bucătărie, curăţând praful de pe mobilă sau certându-se cu instalatorii şi vecinii. Mai târziu, am realizat că nu eram singurul… foarte mulţi dintre congenerii mei aveau cam aceleaşi sentimente. Erau anii ultimi ai comunismului şi apoi primii ani ai postcomunismului românesc. Astăzi, constat cu oarecare surprindere că există o nostalgie a acelor vremuri în care statutul profesorului era altul, în care şcoala era pentru cei mai mulţi (excepţie făcând copiii de nomenclaturişti şi elitele locale) o instituţie militarizată.… Citește mai mult Despre profesorul de ieri şi de azi

Necesara obsesie a occidentalizării


Nu cu mult timp în urmă, într-o discuţie cu studenţii polonezi de la secţia de Limbă Română a Universităţii din Poznań despre europenism, teoria sincronismului, Eugen Lovinescu şi Lucian Boia, mi s-a adresat o întrebare asupra căreia (destul de bizar şi frustrant!) nu mă aplecasem niciodată cu foarte mare atenţie: de unde obsesia românească pentru Occident? Fără să pună la îndoială validitatea argumentelor, înţelegând cu acurateţe contextul românesc, pentru tinerii polonezi, crescuţi în proximitatea unei culturi care nu poate înţelege dihotomiile româneşti, există, totuşi, în mod firesc aş zice, această uimire. În primul rând, mi-a atras atenţia folosirea substantivului obsesie. Apoi, mi-am imaginat cât de bizar vor fi sunând în urechile unor studenţi crescuţi într-o cultură ca cea poloneză toate contorsiunile acestea culturale care definesc de secole peisajul românesc. În spaţiul culturii române, întotdeauna mi s-a părut că Occidentul e singura opţiune firească, sinonimă progresului, evoluţiei. Sunt convins şi azi că am dreptate. Întrebarea care se pune, însă, e cum am ajuns aici? Cum de paradigma aceasta Orient/Occident e atât de acaparatoare, atâta de… până la urmă obsesivă?! Cum de ea a ajuns atât de relevantă şi, mai ales, de ce se pune problema tranşantă a opţiunii, ceea ce presupune în mod logic că Orientul şi Occidentul nu pot coexista în mod concret?! Ne place să credem că spaţiul românesc ar fi un soi de creuzet în care se armonizează contrariile, dar în mod concret, de fiecare dată când am avut parte de dezbateri reale, ele au fost purtate pe un ton violent, intolerant adesea, instaurându-se domnia lui sau/sau în dauna lui şi/şi. De unde acest sangvinism (cuvântul nu e acreditat de DEX) al dezbaterii?!… Citește mai mult Necesara obsesie a occidentalizării