Necesara obsesie a occidentalizării


Articol publicat in revista „Viaţa Românească”, nr 7-8/2011

Nu cu mult timp în urmă, într-o discuţie cu studenţii polonezi de la secţia de Limbă Română a Universităţii din Poznań despre europenism, teoria sincronismului, Eugen Lovinescu şi Lucian Boia, mi s-a adresat o întrebare asupra căreia (destul de bizar şi frustrant!) nu mă aplecasem niciodată cu foarte mare atenţie: de unde obsesia românească pentru Occident? Fără să pună la îndoială validitatea argumentelor, înţelegând cu acurateţe contextul românesc, pentru tinerii polonezi, crescuţi în proximitatea unei culturi care nu poate înţelege dihotomiile româneşti, există, totuşi, în mod firesc aş zice, această uimire. În primul rând, mi-a atras atenţia folosirea substantivului obsesie. Apoi, mi-am imaginat cât de bizar vor fi sunând în urechile unor studenţi crescuţi într-o cultură ca cea poloneză toate contorsiunile acestea culturale care definesc de secole peisajul românesc.  În spaţiul culturii române, întotdeauna mi s-a părut că Occidentul e singura opţiune firească, sinonimă progresului, evoluţiei. Sunt convins şi azi că am dreptate. Întrebarea care se pune, însă, e cum am ajuns aici? Cum de paradigma aceasta Orient/Occident e atât de acaparatoare, atâta de… până la urmă obsesivă?! Cum de ea a ajuns atât de relevantă şi, mai ales, de ce se pune problema tranşantă a opţiunii, ceea ce presupune în mod logic că Orientul şi Occidentul nu pot coexista în mod concret?! Ne place să credem că spaţiul românesc ar fi un soi de creuzet în care se armonizează contrariile, dar în mod concret, de fiecare dată când am avut parte de dezbateri reale, ele au fost purtate pe un ton violent, intolerant adesea, instaurându-se domnia lui sau/sau în dauna lui şi/şi. De unde acest sangvinism (cuvântul nu e acreditat de DEX) al dezbaterii?!

 De ce nici în timpul Şcolii Ardelene, nici în paşoptism, nici în interbelic şi nici în postcomunism nu ne-am putut raporta cu calm la două sfere culturale care, indiscutabil, dacă rămânem doar pe tărâmul culturii, sunt (ambele) fecunde? De ce, prin urmare, am văzut noi mai mereu aici o dihotomie tranşantă? Ce mecanism a generat tensiuni într-o sferă în care polemica ar fi trebuit să se poarte civilizat, cu forţa argumentului? Cum de s-a ajuns la bizarerii de genul purismului  Şcolii Ardelene, a excentricităţilor vestimentare ale europeniştilor paşoptişti, a violenţei de limbaj din interbelic, a diabolizării Occidentului de către comunişti?! În lumina tuturor acestor interogaţii, am încercat să-mi amintesc eu însumi de tonul pe care îl folosesc de fiecare dată când vorbesc despre Orient şi Occident şi am descoperit cu surprindere că a fost întotdeauna la fel de angajat, la fel de lipsit de o necesară neutralitate. Or, pe tărâmul culturii, ar trebui teoretic să avem detaşarea de a vorbi deopotrivă despre Nichifor Crainic şi ale sale Puncte cardinale în haos sau despre Lovinescu şi sincronismul său cu aceeaşi lipsă de subiectivism.

Răspunsul mi se pare a fi unul singur. La noi, Orientul şi Occidentul nu sunt simple sfere culturale care-şi confruntă viziunile artistice şi despre lume, care intră deci în dialog generând doar tensiuni culturale… La noi, a opta între Occident şi Orient presupune o angajare totală a unei întregi societăţi, presupune un tip de atitudine care nu se rezumă doar la actul de cultură, ci e prezent în aproape fiecare gest cu semnificaţie al vieţii noastre cotidiene. Cu alte cuvinte, elita românească a încărcat Orientul şi Occidentul de semnificaţii pe care aceste lexeme nu le au în altă parte. Aşadar, există o percepţie românească a Occidentului şi Orientului, cu puţine puncte de tangenţă cu ceea ce se întâmplă în jurul nostru. Orientul şi Occidentul în accepţiunea publică românească nu au mai nimic de a face cu viziunea unui Spengler, de exemplu.

Eliade, într-o extrem de interesantă pledoarie pentru Eurasia afirma: cultura română constituie un fel de punte între Occident şi Bizanţ, între Occident şi lumea slavă, lumea orientală şi lumea mediteraneană. Puntea, însă, mi se pare a fi o metaforă nepotrivită de vreme ce ea mai degrabă înlesneşte trecerea de pe un mal pe altul fără a face opţiuni, fără a avea o libertate decizională proprie, fără a fi entitate vie, fără a cauza tensiuni între cele două maluri. Or, spaţiul cultural românesc nu s-a mărginit doar la a înlesni trecerea valorilor culturale dinspre Orient spre Occident şi în sens invers, ci mai degrabă a încercat el însuşi să se poziţioneze pe unul dintre maluri, printr-o ruptură uneori violentă faţă de celălalt. Prin urmare, nu puntea ar fi, în opinia mea, metafora potrivită, ci brodul despre care vorbeşte Blaga în romanul său autobiografic Luntrea lui Caron. Brodul, cuvânt de etimologie slavă folosit regional, este un soi de pod plutitor care merge de la un mal către celălalt, traversând oameni şi bunuri, în voia curentului şi a valurilor, când pe malul stâng, când pe malul drept, niciodată aflându-se în acelaşi timp pe ambele maluri. Pentru a trece dincolo de enunţuri e nevoie de un recurs sintetic la istorie.

Şcoala Ardeleană, afirmând latinitatea limbii române şi militând pentru unirea cu Biserica Romano – Catolică, face prima opţiune de substanţă pentru Occident în dauna Orientului. Însă, ceea ce e demn de remarcat, pentru că ne aflăm în faţa unei constante, e că Şcoala Ardeleană nu face o opţiune culturală, ci una politică. Elita Şcolii Ardelene este educată în Occident, la colegiul De Propaganda Fide din Roma şi în universităţile vieneze. Mulţi îşi vor fi imaginat că a ţine de Biserica Romei şi a demonstra fără putinţă de tăgadă caracterul latin al limbii e sinonim cu a dobândi drepturi egale cu ale celorlalte trei naţiuni din Transilvania secolului XVIII. Leopold al II-lea şi Dieta transilvană aveau, însă, viziuni şi sensibilităţi diferite. În Moldova şi Ţara Românească, Orientul are în secolul XVIII alte accepţiuni. Regăsim, totuşi, aceeaşi constantă: dimensiunea culturală e anexată celei politice. Opţiunea lui Dimitrie Cantemir pentru alianţa cu ruşii, bătălia de la Stănileşti din 1711 şi, în Ţara Românească, decapitarea lui Constantin Brâncoveanu în 1714 sunt considerate momentele de debut ale epocii fanariote. În imaginarul nostru, Orientul e suprapus domniilor fanariote, despre care ponciful ne spune că sunt în integralitate negative. Iată, deci, o nouă devalorizare a Orientului. În câmpul culturii, influenţa grecească şi turcească în vestimentaţie, în literatură şi în muzică începuseră cu mult înainte de perioada fanariotă. O ştim, însă, de la Lucian Boia şi nu numai de la el… istoria şi modul în care ea se înregistrează pe retina memoriei colective sunt lucruri diferite. La 1821, Revoluţia lui Tudor Vladimirescu reinstaurează domniile pământene (adevărul istoric e cu mult mai complicat). Simbolic, deci, un român autentic, ne smulge din tentaculele hidrei Orientului. Că marii corupţi ai Fanarului sunt înlocuiţi de corupţi autohtoni e considerat un detaliu. Iată, deci, că până la paşoptişti, adică până în secolul XIX, Orientul şi Occidentul au aproape în exclusivitate valenţe politice. Mai mult decât atât, viziunea e profund maniheică: Orientul e decadenţă, regres, în vreme ce Occidentul are alura spaţiului civilizat, progresist.

Odată cu paşoptiştii, discuţia îşi asociază şi ceva componente culturale, insuficiente în raport cu cele politice, încă majoritare. Prefacerea vieţii româneşti din secolul XIX este profundă. Aproape peste noapte, aşa cum remarcă istoricul Neagu Djuvara, moravuri şi instituţii se întorc cu faţa către Occident. De ce? Este aceasta o opţiune culturală a elitei româneşti? Este ea legitimată exclusiv sau preponderent estetic? Nicidecum. E una ideologică. Suntem în secolul naţiunilor şi, pragmatic vorbind, crescuţi de prea multă vreme în umbra Imperiului Otoman, e vremea eliberării. E, de altfel, şi perioada apariţiei unui curent pe care l-am putea numi europocentrism românesc. Din paşoptism şi până în zilele noastre, în discursul nostru public, în imaginarul nostru cultural, Europa este sinonimă Occidentului.

Pentru o vreme pare că, vorba sintagmei pe care Suetoniu i-o atribuie lui Caesar, alea iacta est… Cum-necum, elita românească paşoptistă se şcoleşte în special în Franţa, elita junimistă are o puternică înclinaţie germanofilă iar statul român se construieşte prin invitarea unui rege dintr-o dinastie occidentală (în aprilie 1866). Literatura noastră îşi manifestă apetenţa pentru spaţiul cultural francez, se imită masiv, se vorbeşte de influenţa modelatoare a culturii franceze… pare, deci, că Orientul e de domeniul… tristei amintiri, să zicem. O opţiune tranşantă, aparent fără întoarcere. Cu toate acestea, interbelicul românesc reaprinde disputa Orient – Occident. De ce? Aceasta mi se pare a fi întrebarea importantă. De ce experienţa trecutului nu fusese suficientă pentru a continua drumul către Occident? Răspunsul poate fi relativ uşor formulat. Paşoptiştii şi înaintaşii lor într-ale occidentalizării româneşti uitaseră un amănunt. Aparent nesemnificativ. Există totuşi în chiar fibra interioară a culturii române o dimensiune profund orientală, care nu poate fi înlăturată şi care nu se simte deloc bine în interiorul paradigmei occidentale: Ortodoxia. În graba firească de a moderniza statul român, de a-l elibera de sub axiologia orientală, această inadecvare fusese trecută cu vederea. Cum, însă, în materie de identitate naţională, toate problemele nerezolvate la timp irump şi generează implozii, occidentalizarea României, atât de sigură, de ireversibilă la un moment dat, a fost din nou pusă sub semnul întrebării. Aşa a fost posibilă virulenţa polemicilor interbelice. Aşa au fost posibile discursurile poporaniştilor, sămănătoriştilor şi gândiriştilor.

 Comunismul românesc a contribuit şi el la revigorarea imaginii Occidentului. Diabolizându-l la modul absolut, asociindu-i etichete ridicole, comuniştii au obţinut efectul invers. Aşa se face că postcomunismul românesc începe sub zodia re-occidentalizării. Nici acum nu avem de a face, de fapt, cu o opţiune reală. Suntem în interiorul aceleiaşi paradigme căreia nu ne putem sustrage nu dintr-o cine ştie ce apetenţă culturală, ci din lipsa de alternative reale, căci dacă nu ne îndreptăm spre Occident, atunci încotro?  

Am redus, din raţiuni evidente, secole întregi de ezitare a brodului  între un mal şi celălalt, la doar câteva paragrafe. Sunt, cred, suficiente pentru a da răspuns întrebării iniţiale: de unde obsesia pentru Occident, încrâncenarea?! Simplu: la români, paradigma Occident – Orient n-a fost o problemă eminamente culturală, cu mize exclusiv în zona gândirii abstracte şi a esteticii. Opţiunea pentru Occident a fost şi este pentru noi o problemă de supravieţuire, de axiologie vitală, de aspiraţie către normalitate.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s