Traumatizanta poveste a unei ştampile


Asemenea lui Iona în stomacul chitului, de multe ori am fost nevoit să intru în contact direct (mult mai direct decât mi-aş fi putut vreodată dori!) cu birocraţia. Birocraţia în formele ei diverse, absurde, suprarealiste… Spre deosebire de mulţi conaţionali, eu unul înţeleg necesitatea birocraţiei, ba, mai mult decât atât, înţeleg şi accept raţiunea ei de a exista. În relaţiile noastre individuale, suntem fiinţe umane mai mult sau mai puţin complexe, dotate cu atitudine şi cu personalitate (după posibilităţi!), în relaţia cu Statul suntem cifre pentru că altfel nu se poate. Pentru că aşa e sănătos să fie… Trebuie să fim cifre, trebuie să ne dorim să fim cifre şi nimic mai mult. Suntem ceea ce codul nostru numeric personal spune că suntem, suntem ceea ce cazierul nostru judiciar spune că suntem, suntem ceea ce paşaportul nostru biometric spune că suntem. Ştiu că există unii care se vor simţi anihilaţi ca indivizi doar la auzul unei asemenea idei. Mai sunt alţii convinşi că un număr cu o succesiune de cifre 6 e, nici mai mult nici mai puţin, decât dovada certă a prezenţei Diavolului în lume. Asta e, dacă mă întrebaţi pe mine, o subestimare grosolană a Răului. Interzicând cifra 6, rezolvăm dintr-o dată, comod, toate problemele omenirii. Eu cred că, dacă aş face parte din stafful de campanie al Diavolului (sau din echipa lui de PR), l-aş sfătui să îşi aleagă orice altă cifră cu excepţia şase-lui şi mai cred că aş fi ascultat, nu de alta, dar, potrivit tuturor reprezentărilor noastre culturale, Diavolul este orice altceva numai prost nu.… Citește mai mult Traumatizanta poveste a unei ştampile

Sufletul colectiv al naţiunilor. Clişee şi prejudecăţi


Trăim într-o lume în care, surprinzător în secolul vitezei şi al internetului, se vorbeşte cu lejeritate nu despre indivizi, aşa cum cred că ar trebui, ci despre colectivităţi. Stereotipii naţionale, clişee identitare de tot felul, idei preconcepute despre cum sunt nemţii, francezii, românii răsar de te miri unde. E surprinzător că într-o Europă din care au dispărut atâtea frontiere, toate aceste prejudecăţi continuă să existe. Exemplul românesc îmi e cel mai la îndemână, asta neînsemnând că el e singular. Televiziunile de ştiri anunţă frecvent, cu aplomb, că românii cred asta, că românii sunt aşa şi pe dincolo iar ca argument ni se prezintă reportaje în care sunt întrebaţi pe stradă trei, cel mult patru, cetăţeni în legătură cu cine ştie ce problemă. Aceşti trei-patru cetăţeni devin dintr-o dată vox populi.… Citește mai mult Sufletul colectiv al naţiunilor. Clişee şi prejudecăţi

Romanul. Pledoarie pentru întoarcerea la epic


Literatura trăieşte, şi nu de ieri de azi, sub zodia amestecului genurilor şi speciilor. Elemente de liric, epic şi dramatic se regăsesc în acelaşi text, iar fenomenul nu e decât, indiscutabil, o binevenită marcă a modernităţii. Mi se pare, totuşi, că în literatura română a ultimelor decenii există o specie literară care plăteşte un preţ destul de mare pe altarul acestui amalgam de genuri şi specii: romanul. Până nu demult, el era o probă a maturităţii scriitoriceşti. Un roman e o arhitectură complexă, cu personaje bine definite, cu ramificaţii de planuri narative, un text ce reclamă stăpânirea perfectă a artei de a acomoda timpul subiectiv şi obiectiv, cu un anume tip de rezistenţă fizică a autorului care trebuie să supravieţuiască vreme îndelungată în preajma propriului text, oferindu-i coerenţă şi amploare. Excepţii există, dar în mai toate cazurile e vorba de texte care se legitimează în primul rând prin numele şi forţa narativă a autorului lor (mă gândesc acum la „Străinul” lui Camus sau „Cronica unei morţi anunţate”, de Gabriel Garcia Marquez). La noi, simplificarea şi liricizarea romanului pare a depăşi excepţia şi a se instaura ca fenomen.… Citește mai mult Romanul. Pledoarie pentru întoarcerea la epic