Romanul. Pledoarie pentru întoarcerea la epic


Literatura trăieşte, şi nu de ieri de azi, sub zodia amestecului genurilor şi speciilor. Elemente de liric, epic şi dramatic se regăsesc în acelaşi text, iar fenomenul nu e decât, indiscutabil, o binevenită marcă a modernităţii. Mi se pare, totuşi, că în literatura română a ultimelor decenii există o specie literară care plăteşte un preţ destul de mare pe altarul acestui amalgam de genuri şi specii: romanul. Până nu demult, el era o probă a maturităţii scriitoriceşti. Un roman e o arhitectură complexă, cu personaje bine definite, cu ramificaţii de planuri narative, un text ce reclamă stăpânirea perfectă a artei de a acomoda timpul subiectiv şi obiectiv, cu un anume tip de rezistenţă fizică a autorului care trebuie să supravieţuiască vreme îndelungată în preajma propriului text, oferindu-i coerenţă şi amploare. Excepţii există, dar în mai toate cazurile e vorba de texte care se legitimează în primul rând prin numele şi forţa narativă a autorului lor (mă gândesc acum la „Străinul” lui Camus sau „Cronica unei morţi anunţate”, de Gabriel Garcia Marquez). La noi, simplificarea şi liricizarea romanului pare a depăşi  excepţia şi a se instaura ca fenomen. Naraţiunea la persoana I, atât de dragă lui Camil Petrescu, e o soluţie atunci când naratorul însuşi e un personaj de forţă, bine construit interior, căruia nu îi lipseşte complexitatea. Altfel, cu personaje uşor lobotomizate, incapabile de a articula un univers narativ, nu se poate construi decât o litanie cu pretenţie de text literar. Romanul este, oricât am simplifica lucrurile, ceea ce e o epopee pe lângă un sonet sau o simfonie pe lângă un lied. Este, deci, o operă ce reclamă de la autorul ei nu numai arta de a scrie, ci şi arta de a construi. Când nu e vorba direct de o construcţie exterioară, e cel puţin vorba de una interioară, ca la Proust sau Joyce. Cel mai adesea romanul modern îmbină cele două tipuri de construcţii, naratorul făcând salturi frecvente între organele interne ale personajelor sale şi realitatea exterioară lor.

            La noi, însă, sub titulatura de roman se ascunde, nu de puţine ori, (încă de dinainte de `89) un soi de jelanie personală a autorului, un fel de confesiune autistă care nu depăşeşte ca nivel de relevanţă universul strict limitat al biografiei personale. Există, desigur, explicaţii. După ce ani de-a rândul ideologia oficială comunistă a impus scriitorilor un neorealism cu chip de avorton, un realism ştiinţific ce nu era altceva decât un eufemism pentru un anume tip de ideologie, recrudescenţa confesiunilor lirice, a întoarcerii către sine, e mai mult decât explicabilă. E, totuşi, vremea ca trauma să fie depăşită. Noii romancieri români nu mai au memoria culturală a ceea ce s-a întâmplat atunci şi ar trebui, poate, să facă un pas în faţă, recuperând romanul ca arhitectură, în dauna romanului ca jurnal intim. Nu avem încă, la atâta vreme după prăbuşirea formală a comunismului, un roman impunător de genul celui scris de Soljeniţîn („Pavilionul canceroşilor” sau „Arhipelagul Gulag”), nu avem încă utopii sau distopii problematizante („Biserica neagră”, a lui A.E Baconski, e un exemplu oarecum îndepărtat, iar „Cruciada copilor”, a Florinei Ilis, un exemplu oarecum singular) de genul celei imaginate de Coetzee în „Aşteptându-i pe barbari”, nu avem romane istorice solide (cu discutabila excepţie a celor scrise de Sadoveanu), ne lipsesc romanele academice (Lucian Bâgiu a publicat unul la Cartea Românească, „Bestiar. Salată orientală cu universitari închipuiţi”), câmp în care s-a remarcat plenar David Lodge. Aşteptăm, încă, un bildungsroman autentic de genul celui scris de Somerset Maugham („Of Human Bondage”), spre exemplu. Ceea ce, însă, avem cu prisosinţă sunt textele confesive. Ele sunt, desigur, mai mult decât binevenite, cu esenţiala condiţie ca autorul lor să aibă despre ce confesa.

Să mă explic. Spre exemplu, romanul-confesiune al lui Ion Vianu, „Amor intelectualis. Romanul unei educaţii” e foarte bine scris, are substanţă şi are ce să transmită. Deşi el se auto-condamnă la circulaţia într-un spaţiu restrâns, căci cititorului îi trebuie un context cultural pentru a-l descifra, e un text care se salvează de la mediocritate prin calitatea scriiturii. Mai mult decât atât, aş îndrăzni să spun că el ar trebui să facă parte din canon. Asta, desigur, după ce viitoarele ediţii vor înlătura impardonabilele erori de editare (imputabile, probabil, Editurii Polirom) şi agasantele greşeli gramaticale (gen „ochii albaştrii”). Dacă, însă, un personaj de anvergura culturală a lui Ion Vianu poate scrie un astfel de roman e pentru că întâmplările de acolo au doza lor de relevanţă pentru peisajul cultural românesc. Acelaşi lucru se întâmplă cu reuşitul roman al lui Dinu Pillat, „Aşteptând ceasul de apoi” (deşi, din cauza istoriei sale zbuciumate, el e, poate, mult mai sintetic decât ar trebui).

Pe de cealaltă parte, literatura pe care Dan C. Mihăilescu o numeşte „literatura panspermiei” (Ioana Băeţica, Alexandru Vakulovski ş.a) nu e decât, cel mai adesea, o aglomerare de senzaţii nu de puţine ori hardcore, dincolo de care nucleul epic încetează să existe. Personajele sunt puţine şi inconsistente, iar povestea se desfăşoară în registru minor. Din aceeaşi categorie a lipsei de relevanţă a construcţiei romaneşti face parte şi romanul lui Kiki Vasilescu, „Romanul românesc pervers”. Pornit ca o replică sau ca un soi de updatare a Crailor de Curtea-Veche, de teleportare a lor în contemporaneitate, textul eşuează în sexualism ieftin. Dan Sociu cu „Urbancolia”  sa, Dan Lungu cu „În iad toate becurile sunt arse” sunt tot atâtea exemple de cădere a romanului fie spre lirism excesiv, fie spre senzualism irelevant. De ce se întâmplă asta? În primul, rând, cred că ar trebui spus că tendinţa nu e nouă. O regăsim în „Drumul egal al fiecărei zile” (1975) – Gabriela Adameşteanu, „Corpuri de iluminat” (1990) – Stelian Tănase sau „Săpunul lui Leopold Bloom” (1993) – Nora Iuga.

Şi acum, revenind la întrebarea iniţială, de ce face astăzi la noi carieră romanul care suspendă epicul? Se poate afirma că în postcomunism genul acesta de roman e încurajat de condiţiile speciale ale pieţei de carte şi de noile obiceiuri de lectură ale cititorilor români. Un roman de 700 de pagini, cu arhitectură complexă şi un număr mare de personaje, nu poate fi citit în metrou. Cel care citeşte în metrou, tramvai sau autobuz are nevoie de construcţii narative simple, uşor inteligibile, chiar facile. Al doilea motiv mi se pare, însă, a avea mai multă substanţă prin prisma unei discuţii literare. Pentru romane rebreniene (mă refer aici la „Ion” şi „Răscoala”, în special) sau, ca să revenim cu exemplele în zilele noastre, pentru a scrie un text precum „Cruciada copiilor” (Florina Ilis), e nevoie de calităţi literare care nu sunt la îndemâna oricui. În primul rând, astfel de romane reclamă o energie creatoare debordantă şi constantă. Nu e mult mai simplu să îngropi un roman în lirism, să îi limitezi posibilităţile prin reducerea drastică a numărului de personaje, să mizezi pe descriere şi mundan, să scrii texte despre adolescenţi alcoolici, dezabuzaţi sau despre maturi care îşi ordonează existenţa în jurul unor simpliste impulsuri sexuale decât să construieşti personaje cu mecanisme psihologice complicate, decât să vorbeşti despre dramele lumii schizoide în care trăim, decât să imaginezi complexe structuri narative şi interferenţe de planuri?!

Mi se va răspunde, poate, că procedeul pe care îl incriminez aici nu e altceva decât „fluxul conştiinţei”, marcă a modernităţii, folosit cu atâta succes de Joyce, Proust, Virginia Woolf sau Faulkner. Două obiecţii se ridică aici. Acest procedeu literar îl are drept precursor pe Edouard Dujardin, cel care, spre sfârşit de secol XIX, renunţă la relatarea faptelor în ordinea lor cronologică, optând pentru exprimarea lor într-o manieră subiectivă. Aşadar, ca tehnică literară, „fluxul conştiinţei” nu mai este de ceva vreme o noutate. Dacă nu ţinem pasul cu literatura vremurilor noastre, riscăm să avem nevoie (din nou) de încă un proces de sincronizare. Dincolo de noutatea sau vechimea unui concept literar, însă, (căci, în definitiv, folosirea sau nu a unor procedee artistice de ultimă generaţie nu poate constitui singură o judecată de valoare), romanele româneşti la care mă refer, cele infuzate de lirism şi patetism, nu au nimic de a face cu adevăratul „flux al conştiinţei”. Căci, pentru ca fluxul conştiinţei să existe, el are nevoie de o conştiinţă (banal, nu-i aşa?!). Când îţi construieşti personaje de genul celor din romanul lui Kiki Vasilescu („Romanul românesc pervers”), le răpeşti din start capacitatea de a fi profunde.

Se pune acum întrebarea dacă întoarcerea la epic este sau nu o tendinţă contemporană. Cu alte cuvinte, nu cumva literatura română tânără abuzează de lirism şi confesiune tocmai pentru că acesta e astăzi direcţia în care merge marea literatură universală? N-aş zice. Este Kurt Vonnegut excesiv liric? Dar Michel Tournier, V.S Naipaul, Philip Roth,  J.M Coetzee, Salman Rushdie, Ian McEwan, Orhan Pamuk , Hanif Kureishi ş.a? Câte dintre romanele de succes ale ultimilor ani, cele care, nu-i aşa, sunt relevante pentru stabilirea unei tendinţe, excelează în lirism? Nu avem intenţia de a şabloniza discuţia şi nici de a intra în domeniul statisticii. Uşurinţa cu care se scriu astăzi în România romane are de a face, însă, şi cu evacuarea epicului din interiorul textului. Epicul conferă rigoare, viziune, coerenţă internă. Toate sunt calităţi ale unui roman bine scris. Efuziunile patetice, inconsistente, secondate de proasta stăpânire a limbii (căci, liricul, mai mult decât epicul şi dramaticul la un loc, reclamă o însuşire intimă a mecanismelor limbii de care se foloseşte) nu pot genera mai mult decât texte bune de citit pe băncile din parcuri, texte care nu îşi vor găsi locul în istoria literaturii pentru că poartă într-o mult prea mare (nepermis de mare) proporţie amprenta vremii şi a vremurilor.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s