Sufletul colectiv al naţiunilor. Clişee şi prejudecăţi


Trăim într-o lume în care, surprinzător în secolul vitezei şi al internetului, se vorbeşte cu lejeritate nu despre indivizi, aşa cum cred că ar trebui, ci despre colectivităţi. Stereotipii naţionale, clişee identitare de tot felul, idei preconcepute despre cum sunt nemţii, francezii, românii  răsar de te miri unde. E surprinzător că într-o Europă din care au dispărut atâtea frontiere, toate aceste prejudecăţi continuă să existe. Exemplul românesc îmi e cel mai la îndemână, asta neînsemnând că el e singular. Televiziunile de ştiri anunţă frecvent, cu aplomb, că românii cred asta, că românii sunt aşa şi pe dincolo iar ca argument ni se prezintă reportaje în care sunt întrebaţi pe stradă trei, cel mult patru, cetăţeni în legătură cu cine ştie ce problemă. Aceşti trei-patru cetăţeni devin dintr-o dată vox populi. Ridicolul situaţiei e evident, însă nu suficient pentru a ne face să oprim mascarada absurdă a generalizărilor. Pentru mine, e debusolantă întrebarea la care trebuie să răspund de fiecare dată când mă întorc în Europa: şi cum e India? Se consideră cumva că e suficient ca un singur individ să trăiască ceva ani într-o ţară cu peste un miliard de locuitori pentru ca individul în cauză să devină un soi de expert, capabil să vorbească despre o naţiune ca şi cum ar avea în buzunar completa ei radiografie. Realitatea este, însă, că, de fiecare dată când vorbesc sau scriu despre India, nu o fac în calitate de expert… ar fi absurd. Tot ceea ce pot relata e doar o sumă de experienţe personale sau, mai bine zis, un amalgam de experienţe personale şi opţiuni culturale subiective. Aşadar, o mai spun o dată: nu ştiu nimic despre India. Tot ceea ce ştiu cu certitudine este legat de propria mea raportare la ceea ce trăiesc aici zi de zi. În acelaşi timp, evident, nu ştiu nimic despre România sau despre orice altă naţiune a planetei. Ştiu doar câte ceva despre indivizi care, întâmplător, sunt români sau indieni. Cât sunt ei de reprezentativi, habar nu am. Şi nici nu voi avea habar vreodată. La toate astea adaug informaţiile primite din lecturile pe care le am, mai pun ceva din aspiraţiile personale şi încă ceva din ceea ce cred eu că va aduce cu sine viitorul. Atât şi nimic mai mult…

 Iată de ce, atunci când sunt întrebat cum e India, sunt pus în încurcătură. Nu e ca şi cum aş vorbi despre vreme. În plus, apare o altă dificultate majoră aici: de fiecare dată când crezi că ai înţeles ceva despre această democraţie asiatică, o experienţă proprie în India sau pur şi simplu un scandal de proporţii care zguduie societatea indiană te fac să realizezi că nu ai priceput nimic… Şi astfel o iei de la capăt, încercând să găseşti enunţul care să poată fi aplicat acestei ţări sud-asiatice cu peste un miliard de locuitori. De doi ani încerc să îmi dau seama cam cum ar trebui să reacţionez la o asemenea întrebare, cum ar trebui să expediez problema în câteva minute fără să îmi plictisesc interlocutorul, fără a-i jigni pe cei care îmi adresează întrebarea şi fără ca răspunsul meu să fie incoerent şi lipsit de o logică elementară. Adevărul este că nici după doi ani de zile (şi, cu certitudine, nici la sfârşitul celor patru pe care îi am de petrecut aici), sute de pagini citite şi zeci de pagini scrise şi publicate despre India, nu pot formula un enunţ care să nu poată fi invalidat în chiar secunda următoare.

Când mă gândesc la Gandhi şi la non-violenţa hinduşilor îmi vin în minte instantaneu crimele atât de frecvente în Haryana împotriva nou-născuţilor fete sau oribilele crime de onoare (destul de prezente în acelaşi stat), mutilarea şi uciderea adolescenţilor doar pentru că ei fac parte din caste diferite (un celebru caz a avut loc chiar în New Delhi nu cu multă vreme în urmă)… Non-violenţa este o realitatea în India. În acelaşi timp, însă, indianul care te ajută amabil să găseşti nu ştiu ce instituţie, care nu răspunde agresiv chiar dacă este insultat, care priveşte cu o seninătate înţeleaptă, uneori metafizică, către viitor se poate transforma din senin într-un individ capabil să linşeze în plină stradă. De fiecare dată când se produce un accident pe străzile din New Delhi, reacţia şoferului este să fugă de la faţa locului, poate pentru că se teme de lege, dar mai ales pentru că se teme să nu fie linşat. Am asistat de multe ori la asemenea scene, iar actorii lor erau indieni care mai devreme zâmbiseră politicos şi pe care nu i-aş fi crezut în stare  de vreun act violent. După ce şoferul părăseşte locul accidentului, mai întotdeauna se găseşte cineva care să ducă victima la spital sau să îi ofere primul ajutor. Cu siguranţă, acelaşi cineva care, şofer fiind, va fugi el însuşi de la locul accidentului, dacă va fi în situaţia de a-l provoca într-o bună zi.

Familia… una dintre valorile fundamentale ale societăţii indiene… asta îţi va spune orice indian chestionat cu privire la acest subiect. Generaţii întregi stau sub acoperişul aceleiaşi case, tinerii ajutându-i pe cei bătrâni (în India de pensie nu beneficiază decât cei care lucrează pentru stat), ascultându-i orbeşte… De îndată, însă, ce fiul sau fiica ies de sub ascultarea părintească, alegându-şi de unii singuri soţul sau soţia (în India, cele mai multe dintre căsătorii sunt încă aranjate de familii), stând până seara în oraş, consumând alcool sau fumând, aceiaşi părinţi (care mai devreme îşi clamaseră cu mândrie iubirea faţă de familie) se transformă în satrapi. O austeră şi severă relaţie, imposibil de descris şi poate chiar de înţeles, domină aceste familii în care totul merge perfect atâta vreme cât se respectă autoritatea şi tradiţia, oricare ar fi ele. Odată încălcate, chiar şi la modul cel mai inofensiv cu putinţă, consecinţele sunt dintre cele mai grave.

India este o ţară liberă… libertatea de exprimare e garantată nu numai abstract, de legi, ci e un dat. Indienii protestează frecvent, în cele mai multe dintre cazuri poliţia neintervenind. Presa este liberă, apar în ziare pamflete şi caricaturi la adresa personajelor politice la putere, se organizează întruniri publice în care sunt promovate proiecte nesusţinute de putere, se discută deschis despre probleme spinoase precum Tibetul, relaţia cu China, situaţia Kashmirului… În acelaşi timp, însă, unei actriţe (Nikita Tukhral) îi este interzis să mai joace în filme timp de trei ani, acuzată fiind de soţia partenerului ei de platou  că ar avea o relaţie extraconjugală cu acesta. Ambii neagă, însă Asociaţia Producătorilor de Film Karnataka ia această decizie  invocând argumente legate de… moralitate. Până unde merge, deci, libertatea, şi de unde începe intervenţia brutală a sistemelor statului în ceea ce ar trebui să fie o piaţă liberă, guvernată de legi solide şi nu de subiective discursuri despre o moralitate indefinibilă?!

Sensibilitatea societăţii indiene e câteodată excesivă… Tineri care plâng la scene banale din filme care adolescenţilor europeni nu le-ar stârni cine ştie ce emoţii, cinematografe pline de oameni care participă afectiv şi zgomotos la dramele producţiilor Bollywoodiene, discursuri înflăcărate, implicate, angajante, emoţionante… Toate te duc cu gândul la un soi de romantism frumos în felul lui, o anume exacerbare în spaţiul public a unui suflet colectiv sensibil. Apoi, însă, priveşti pe străzile din Delhi cum nevăzătorii încearcă să traverseze strada şi niciun şofer sau motociclist nu opresc pentru a le da şansa de a ajunge pe celălalt trotuar. Mai vezi şi modul în care sunt tratate în public femeile, mai adaugi la asta şi lipsa de grijă faţă de copii (în metrou, frecvent bărbaţii stau pe scaune în vreme ce copiii şi femeile rămân în picioare) şi, din nou, apare senzaţia că nu înţelegi nimic.

Spiritualitatea Indiei… un punct-forte pe care se bazează şi campania turistică de succes Incredible India… Sute de milioane de zei hinduşi (peste 360 de milioane), temple răspândite în fiecare colţ de ţară, brahmani şi guru câteodată mai influenţi decât oamenii politici sau orice alte elite, sadhu respectaţi pentru modul de viaţă şi înţelepciunea lor… Pe de altă parte, doza enormă de manipulare, forţa mediatică şi corupţia din spatele tuturor acestor holy men… Puterea discreţionară pe care o au ei asupra oamenilor de rând şi, mai ales, modul în care o folosesc…

Economia Indiei creşte frecvent, cu ritmuri anuale câteodată incredibile. Din ce în ce mai mulţi oameni de afaceri indieni îşi extind afacerile peste hotare, în Marea Britanie, Europa sau America. Mulţi dintre ei deţin mall-uri impresionante în Singapore şi Malaezia… Unii domină topul Forbes al celor mai bogaţi oameni ai planetei. India are un program nuclear şi unul spaţial… Cu toate acestea, în jur de 800 de milioane de locuitori ai acestei ţări trăiesc cu sub 50 de eurocenţi pe zi. În India se mai moare, încă, literalmente, de foame. Dacă te întorci din sudul capitalei către nord după miezul nopţii, în stânga şi în dreapta străzii vezi zeci de indieni dormind sub cerul liber, direct pe ciment, acoperiţi cu pături murdare, cu mâna sub cap.

Inteligenţa indienilor, recunoscuţi în IT, dar nu numai, este iarăşi o calitate ce, aparent, poate fi adusă în discuţie. În acelaşi timp, însă, sistemul de educaţie (universitar cel puţin) e deficitar, superficial, nu îndeajuns deschis către modernitate. Rata de analfabetism tinde către 40%, ceea ce într-o ţară cu peste un miliard de locuitori, înseamnă enorm în cifre absolute.

Ce poţi înţelege, deci, din această ţară, cum poţi găsi enunţul care să cuprindă toate aceste realităţi, să redea în mintea interlocutorului tău cât de cât o imagine despre ce înseamnă India?! Evident, nu poţi…  Problema este nu a răspunsului în sine, ci a întrebării care, astfel formulată (Cum e India?), trădează un model de gândire care nu mai e compatibil cu secolul în care trăim. Suntem încă tributari ideii că ţările, naţiunile, dacă vreţi, au un suflet colectiv exprimabil şi cuantificabil. De aici naţionalismele, fundamentalismele de tot soiul. Căci, în chiar momentul în care crezi în existenţa acestui suflet colectiv, începi să ierarhizezi. Unii sunt mai buni ca alţii, ceilalţi sunt mai deştepţi sau mai ospitalieri sau mai înalţi sau mai frumoşi sau mai negri sau mai albi sau mai galbeni… Soluţia e la îndemâna fiecăruia dintre noi: în loc să vorbim despre colectivităţi (evrei, musulmani, creştini, indieni, români, francezi ş.a.m.d), ar trebui să începem să discutăm din ce în ce mai des despre indivizi. Ansamblul va rămâne întotdeauna ascuns privirii noastre atâta vreme cât nu vom încerca să înţelegem părţile care îl compun. Este, dacă vreţi, opusul a ceea ce la noi se numeşte a nu vedea pădurea din cauza copacilor. Va trebui, poate, să renunţăm la ideea de a vedea pădurea, concentrându-ne din ce în ce mai des asupra copacilor.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s