Conspiraţii şi conspiratori. Sensibilităţi naţionale româneşti


                Teoria complotului şi a complotiştilor nu a bântuit nicicând mentalul nostru colectiv mai agresiv decât în anii comunismului şi deceniile de după. Era o vreme când comploturile se făceau, a venit acum timpul comploturilor care se imaginează. Rivalitatea dintre Brâncoveni şi Cantacuzini, tradusă prin nenumărate şi sângeroase comploturi, rivalităţile dintre alte nenumărate familii de boieri din Ţările Române, debarcarea lui Cuza, toate ar fi justificat atunci discuţii veritabile despre comploturi. Cum oamenii acelor epoci nu aveau internet şi nici televiziune prin cablu, cum ei nu erau excitaţi de discursuri naţionaliste furibunde, dezvoltate plenar cam după secolul XIX, cel mai probabil ideea complotului nu se afla atât de mult în discursurile şi discuţiile publice.  

Şi mai e ceva: un elementar exerciţiu de logică. Logica internă a unui complot este tocmai aceea de a rămâne secret. Cum se face, deci, astăzi, că marile comploturi antiromâneşti sunt atât de prost concepute, încât ele au ajuns subiecte de conversaţie pe băncile din Cişmigiu sau pe diferite bloguri?! Dacă toţi cei care complotează împotriva României ar complota cu adevărat, având, aşa cum ni se spune, la dispoziţie, resurse financiare şi umane considerabile, nu ar fi de presupus că înfricoşătorii complotişti ar putea păstra, cât de cât, secretul urzelilor lor? Cum de complotul ajunge aşa de repede la urechile internauţilor şi politicienilor naţionalişti? Apoi, înainte de a trece şi la câteva fapte, vă mai provoc la un exerciţiu de logică; dacă tot se complotează împotriva noastră, a românilor, de secole, de către mai marii lumii, de ce niciunul dintre comploturile acestea nu reuşeşte?! Mi se pare că suntem şi azi un stat suveran, membru al UE şi NATO, prin urmare, de secole, cei care ne-au dorit destructurarea, au eşuat. Aici, naţionaliştii mi-ar putea spune că românii s-au opus… De secole? Împotriva unor duşmani atât de numeroşi şi puternici? Am rezistat de secole turcilor, ruşilor, evreilor, americanilor, ungurilor etc.? Statistic vorbind, imposibil… Dacă am fi avut o asemenea abilitate, astăzi nu ne-am fi aflat într-o altă postură în Europa? Destul, însă, cu logica. Naţionalismul nu reacţionează bine la raţionamente, e o alergie pe care trebuie să o respectăm din lipsă de alternative.

Când, deci, a devenit atât de prezentă obsesia complotului la români? În momentul în care elita politică a avut nevoie de crearea unui sentiment de solidaritate naţională pentru a atrage atenţia de la problemele cotidiene. Ideologia comunistă a început să planteze teoria conspiraţiei pe orice căi aveau ei la dispoziţie (şi le aveau pe toate). Teoria a început să apară în cărţile de istorie şi în discursurile oficiale. Mecanismul era simplu: nu aveţi căldură în casă, nu aveţi electricitate, nu aveţi mâncare? E din cauza ruşilor, a evreilor, a ungurilor… trebuie să strângem cureaua ca să rezistăm. Trebuie să ne plătim datoriile externe ca să fim suverani, trebuie să întărim serviciile de securitate pentru că ne ameninţă capitaliştii. Evident, generaţia postcomunistă matură deja prin anii  `40 – `60 ai secolului XX, avea încă amintirea vie a normalităţii. Era o generaţie care, nu în integralitatea ei (minus politrucii vremii, evident), nu cumpăra atât de uşor teoriile conspiraţie vândute de comunişti. Până de curând, bunicii şi străbunicii noştri aveau (şi unii o mai au)  încă memoria regalităţii româneşti. În timp, însă, Omul Nou a fost creat şi aşezat în posturi de comandă. El nu are nici memorie istorică şi nici nu e dispus să meargă dincolo de istoriografia comunistă. Nu e dispus să citească nimic din ceea ce i-ar distruge irefutabilele convingeri. El, Omul Nou pe deplin încredinţat că România e ameninţată din toate punctele cardinale, a fost, aşadar, injectat în sistem. El a intrat în învăţământ, a intrat în structurile statului, s-a făcut jurnalist, e astăzi deţinătorul mesajului public. De acolo, propovăduieşte în neştire teoria conspiraţiei. Unii (prea puţini, ignoranţi, îndeobşte) din convingere, alţii pentru că vehicularea unei asemenea teorii le serveşte scopurile ideologice. Căci, ce ar mai fi naţionalismul român fără ideea comunistoidă a complotului? Cum ar mai exista ca om politic C.V Tudor dacă nu s-ar legitima permanent prin ideea că el e vreun Sfânt Arhanghel Gheorghe în luptă cu iudeo-masonii şi ungurii?

Ruptura de comunism, în decembrie 1989, s-a făcut tot sub zodia complotului. Vin teroriştii din Rusia, vin agenturile străine, ungurii se pregătesc să încarce în camioane Transilvania… Or fi fost, cu siguranţă, peste tot, voci plăpânde şi naive care s-or fi gândit la asta, dar nouă ni s-a vândut ideea că dimensiunea complotului e apocaliptică. Am tratat adesea exaltaţi maghiari ca şi când ar fi fost vocea oficială a vreunei mari puteri, am tratat ameninţări politicianiste, vorbe spuse în doi peri de cine ştie ce politician de mâna a doua, ca şi cum ar fi vorba de o cruciadă îndreptată împotriva României.

În acest context, trebuie să discutăm şi nivelul de excitaţie colectivă când vreun post de radio sau vreun ziar occidental publică vreo satiră la adresa românilor. Evident, orice  exprimare publică, fie ea şi satirică, ce conţine elemente rasiste, trebuie condamnată din start. Din păcate, în multe locuri de pe planetă, asemenea manifestări sunt frecvente. Posturi de radio din Polonia permit exprimarea unor idei antisemite, televiziuni franceze includ în programele lor discursuri rasiste antiromâneşti sau împotriva magrebienilor, ziarele româneşti publică articole cu tentă rasistă despre romi. Este, deci, vorba de un flagel universal care trebuie mai bine reglementat. Nu vorbim, în niciun caz, de vreo conspiraţie antiromânească, ci de manifestări ale aceluiaşi fenomen în diferite ţări ale Globului Pământesc. Care ar fi diferenţa de substanţă între a-i asocia pe români cu ideea de hoţ (în Franţa, Italia sau Spania) şi a-i asocia pe romi cu aceeaşi idee (în România)? Cauza e acelaşi naţionalism deşănţat. În teoria literaturii, există o figură de stil numită sinecdocă. Sinecdoca foloseşte particularul pentru a sugera generalul. Extrasă din domeniul teoriei literare, sinecdoca se traduce în discursul ideologic prin folosirea unor exemple particulare pentru a ajunge, prin extrapolare, la generalităţi. Dacă un român violează, românii devin violatori, dacă un rom fură, romii devin hoţi. Împotriva acestui tip de gândire ar trebui să luptăm. El nu e specific, aşa cum credem, doar acelor occidentali care ne etichetează cu atribute deloc măgulitoare, ci ne caracterizează şi pe aceia dintre noi care se referă, în aceiaşi termeni, la romi, maghiari, moldoveni, ucraineni etc. Nu vorbim, deci, de niciun complot, în sensul deplin al termenului, ci de manifestări, mai mult sau mai puţin insulare, ale unor stereotipii de gândire.

Pe parcursul istoriei, nenumărate popoare au avut parte de reprezentări negative. Nu a fost vorba, nici acolo, de conspiraţii împotriva respectivelor popoare, ci de contexte. Gândiţi-vă la imaginea italienilor în America prohibiţiei, la problemele Poloniei şi la sindromul „instalatorului polonez”, la percepţiile despre chinezi în India sau la cele din Pakistan despre indieni. Omenirea are încă de rezolvat această problemă a stereotipiilor naţionale, dar ele sunt, cel mai adesea, expresia unor situaţii punctuale, a ignoranţei sau a unor discursuri ideologice motivate politic (în an electoral, naţionaliştii de pretutindeni se vor aleşi, prin urmare îşi intensifică discursurile rasiste). Nu e vorba, în niciun caz, aşa cum se încearcă a ni se spune, adeseori, astăzi, de comploturi. Politicianul ucrainean Igor Bergut spunea că România, Polonia, Rusia şi Turcia conspiră la destrămarea Ucrainei. Orice om de bun-simţ ştie că România nu e parte a niciunui complot de acest gen. Numai acest exemplu ne arată cât de superficiali suntem atunci când ne imaginăm că fiecare declaraţie, fiecare emisiune satirică, fiece caricatură în care sunt reprezentaţi românii în ipostaze negative sunt musai dovada intangibilă a unui complot antiromânesc.    

Aşadar, minima logică şi faptele concrete ne duc toate la ideea că în România secolului XXI teoria conspiraţiei e o marotă fluturată la intervale regulate în scopuri ideologice. Ţine numai de noi să nu fim parte a acestui vetust joc ideologic.

Un gând despre „Conspiraţii şi conspiratori. Sensibilităţi naţionale româneşti

  1. O să încerc să discutăm în afara spațiului prea tensionat de la ACUM.TV. Vă rog să aveți răbdare. Am de terminat o lucrare la dată fixă. Voi reveni. Pănă atunci, pentru a vă permite să vedeți spatele decorului politic, aveți aici o trimitere spre o carte foarte interesantă, integral disponibilă pentru încărcarea ca fișier pdf.
    Salutări, Dan Culcer

    http://www.edrc.ro/publication_details.jsp?publication_id=19

    Relaţiile româno–maghiare văzute din Quai d’Orsay (septembrie 1944–decembrie 1947)*

    Volumul realizat de Anna Fülöp, cu o prefaţă semnată de Georges-Henri Soutou, la Universitatea din Paris IV (Sorbona), acoperă o perioadă de maxim interes în ceea ce priveşte relaţiile româno–maghiare în perioada de început a instaurării regimului comunist atât în România, cât şi în Ungaria, cu deosebit accent pe soarta Ardealului.

    Fundamentul documentării îl constituie arhivele franceze de la Quai d’Orsay, ceea ce face ca informaţiile să provină aproape din centrul a ceea ce s-a decis prin pacea de la Paris, care a consfinţit printre altele actuala configuraţie teritorială a celor două state avute în vedere.
    Sub acest aspect, sunt aduse la lumină o sumedenie de detalii, îndeosebi din culisele diplomaţiei franceze (şi nu numai), ceea ce sporeşte valoarea demersului.

    Este singura lucrare de oarecare anvergură asupra subiectului. A mai fost realizată până acum la noi doar o carte, Documente franceze despre Transilvania, volum editat de Valeriu Fl. Dobrinescu şi Ion Pătroiu (Bucureşti, Editura Vremea, 2001, 360 p.), care este însă o culegere de mărturii sub orice nivel critic (documentele sunt în traducere, fără indicaţia sursei, fără note etc). Lucrarea realizată de Anna Fülöp este echilibrată şi mai ales bine documentată, aruncând o lumină cu adevărat „istorică” asupra perioadei.

    Lucrarea este publicată în limba franceză, ceea ce îi asigură o mai largă accesibilitate.

    Editarea volumului a fost finanţată de Administraţia Fondului Cultural Naţional (AFCN).

    *Les relations roumano-hongroises vues du Quai d’Orsay (septembre 1944–décembre 1947), de Anna Fülöp, Cluj, Edit. CRDE, 2006, 265 pagini, ISBN 10 973 7670 02 7

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s